La 15 novembre, regele fiind încă bolnav de amigdalită, la Sinaia, cetesc Camerelor Mesagiul Tronului, în care se înseamnă numai, pe scurt, măsurile de realizare imediată. Atmosfera e aceeași ca în iulie. Despărțită în atîtea grupuri, majoritatea se va regăsi întreagă la vot, iar opoziția, compusă din partide care ne privesc cu bănuială în vederea unei succesiuni pe care unii o socotesc apropiată, va păstra calma atitudine de discuție obiectivă pe care a avut-o în sesiunea extraordinară. Injuriile ziarelor au scăzut: e în aer o oarecare acalmie, care nu strică nimănui.
În Mesagiu s-a anunțat „ușurarea claselor agricole”.
De mai mult timp, prin articole ale dlor Madgearu și Manoilescu, în conflict de aprecieri și de soluții, ca totdeauna, se agitase chestiunea datoriilor țerănimii, pe care firea aprinsă a drului Lupu o vînturase apoi, nu fără scopuri strîmte de partid, în toată țara. Supt guvernul meu, din Bucovina veneau știri rele, cum s-a arătat și mai sus. După o călătorie în Ardeal, d. Vaier Pop adusese și el impresia că anume măsuri trebuiesc luate. Regele însuși pusese în legătură încă de la 12 septembre rostul Guvernului și redeschiderea acestei chestiuni prea mult timp zăbovite. La întoarcerea din Paris, ziarele anunțau, ca o „lovitură» a ministrului de Finanțe, mult așteptata „conversiune». Bine că nu era făgăduita „iertare a datoriilor»!
Pasagiul privitor la acest proiect e salutat cu lungi aplauze, la care se unesc și membri ai opoziției, singură”Liga” dlui Filipescu, pe cale să se transforme în „partid conservator”, făcîndu-și rezerve pe care le crede datorite titlului viitor și tendințelor firești ale unei asemenea grupări. Șefii țerăniștilor sînt absenți, ca și drul Lupu, d. Gheorghe Brătianu și aderenții mareșalului Averescu, mai pregătiți decît oricînd de luptă contra regelui, personal. Neplăcuta afacere a căsătoriei secrete a prințului Nicolae ar avea un substrat în care unii descopăr un complot liberal contra suveranului, care cu nici un chip nu arată a voi să „ierte” opoziția din iunie 1930.
De fapt în Parlament băncile liberale arată o mare dorință de harță. D, Tătărăscu va ataca violent guvernul incapabil, producător de anarhie, autor de legi fără rost, descoperitor al Coroanei. Se cunoaște efectul vizitei la Paris, unde, de altfel, imediat va apărea rivalul d. Gh. Brătianu. Marelui discurs de sfidare al dlui Duca, la 3 decembre, în prezența statului major al partidului adunat în tribune, prefer să nu-i răspund. De ce i-aș fi răspuns? Forma o făcuse, și atîta.
Cum era vorba de a se lua față de prinț măsuri pe care eu le judecam intempestive, venisem la micul sfat de la Sinaia cu demisia în buzunar. La plecare, ascultîndu-mi-se cuvîntul, am întrebat pe regele ce fac cu dînsa. A spus, zîmbind, că”,mai bine s-o rup”.
Greutatea financiară se menține. Sînt interpelat de la început cu privire la restanțele învățătorilor, la „curba” aplicată salariilor preoțimii ardelene, la universitățile în lipsă de bani. Funcționarii comerciali agită contra unui impozit al cărui insucces se prezice: deputăției lor ajung a-i spune că, la nevoie, vom plăti numai armata și poliția, dar acestora trebuie să li se asigure bune condiții de trai.
Întrebînd din nou, la 20 novembre, pe d. Brătescu asupra motivelor acestor zăbăvi de plată, el îmi răspunde, aproape textual, așa:”Lefile se plătesc greu pentru că înlocuitorii dlui Auboin opresc, pentru sumele cheltuite în ianuar-mart, două miliarde. Ar fi necesară degajarea lor, ca și a sumelor reținute pentru Căile Ferate, care zac poprite fără dobîndă.”Propun o adunare săptămînală a secretarilor de ministere. Vorbim și de alte mijloace pentru a ajuta clasa funcționarilor: așa, de exploatarea ca ansamblu, după același plan, a pămînturilor școlare.”
Peste șase zile, altă întrevedere cu d. Brătescu în chestia restanțelor de lefi și pensii.”Lui și dlui Argetoianu le-am scris în chestia pensionarilor și profesorilor, cari încep a deveni agresivi, ca unii cari mor de foame. Ministrul de Finanțe s-a declarat de părerea mea că e mai bine a se da aconturi la toți. D. Brătescu lucrează cu comisia pe care a format-o și-mi promite a întrebuința de acum înainte „mandate mici».”
Un moment situația e îngreuiată și de conflictul dintre ministrul de Finanțe și d. Manoilescu, care nici aiurea nu se mai bucură de simpatii. Toate silințile mele pentru a înlătura o ciocnire sînt zădarnice. Guvernatorul Băncii Naționale, acuzat de sobotaj, refuză să demisioneze și e înlocuit cu d. Angelescu. Campania anunțată contra Coroanei, nu se produce însă, cum fusesem înștiințat.
Cu toate aceste măsuri de administrație, ministrul de Finanțe îmi pune în vedere altele, pe care se temea să nu i le saboteze fostul guvernator al Băncii Naționale: „mijloace pentru ca Banca Națională să poată emite hîrtie pentru mai mult de un miliard, cu angajamente de plată în doi ani, punerea la dispoziție a 200 de milioane de la Monopoluri, folosirea redevențelor de la petrol”. El îmi vorbește de marele fi nanciar Mannheimer, de curînd venit în țară, care ar fi constatat că”România formează, cu Franța, Olanda și Elveția, cele patru oaze de siguranță financiară», și, dacă se menține așa pînă în mai, el ar fi dispus să ofere un împrumut cu 5%, care nu mă seduce deloc.
În campania național-țerăniștilor se fixează tot mai tare o deosebire. Ea continuă a fi violentă din partea grupului de la Cluj, care nici nu participă la ședințele Parlamentului, încasînd mai mult sau mai puțin diurna, și între a țerăniștilor, vechi cunoscuți, prieteni chiar, cu cari colaborarea e rodnică și nu odată chiar plăcută. La 5 decembre „i-am spus dlui Mirto că liberalii dlui Duca nu pot succeda și nici nematuritatea dlui Gh. Brătianu, că mareșalul Averescu” – care pregătește în Senat un mare atac contra trecutului ministrului de Finanțe – „e imposibil. De ce nu se împacă ei, țerăniștii, cu un stagiu de doi ani în opoziție, ca să revie apoi pentru patru? Ideea șefiei dlui Titulescu nu se poate realiza”.
La 18 decembre vorbesc în același sens fostului subsecretar de la Interne, Armand Călinescu, un pasionat luptător politic, dar și un om de omenie. Îi spun că „s-ar putea evita o criză de succesiune, național-țerăniștii intrînd în Ministeriu pe rînd pentru ca la urmă să rămîie un guvern de partid”.
La Palat situația Ministeriului pare neclintită, dar legată de conversiune. Adresei Camerei regale i-a răspuns, la 10 decembre, cerind lucrul împreună pentru binele țerii, mai presus de partide și persoane, și votul acestei legi. Din nenorocire, căutîndu-se tocmai asentimentul general, proiectul, alcătuit de subsecretarul de stat Radian, e supus unor interminabile discuții, care-i strică armonia interioară, cîtă este, și dau prilej ca fiecare să introducă nuanța care-i convine. Și senatorilor li se vorbește tot așa.
În dorința unei cît mai mari asigurări a legii conversiunii, în jurul căreia s-a făcut ca totul să se învîrte, se zăbovesc alte legi, ca lunga, dar buna lege a drumurilor, prezintată de d. Vîlcovici, o lege agrară, legi militare, de o urgentă necesitate, și se fac concesii care scad autoritatea guvernului. Astfel la legea plății învățătorilor se dau și promisiuni irealizabile. Cînd, la 11 decembre, opoziția e adusă pentru a da solidar o lovitură guvernului și izbutesc a demasca motivul pentru care se dă lupta, înștiințînd pe liberali că nu-și pregătesc o succesiune a lor și că vor avea surprinderi, ministrul de Finanțe declară, în absența mea momentană, că admite a se căuta de o comisiune din toate partidele fondul care poate înlocui baza comunală și județeană a salariilor. Aceasta permite dlor Mihalache și Lupu să-și atribuie un merit, care consistă numai într-aceea că s-au luat 300 de milioane de ia suma alocată drului Cantacuzino, acesta fiind trimis la acel izvor al tuturor despăgubirilor imposibile: budgetul extraordinar. Și Bisericii unite i se făgăduiește tot așa fără nici o garanție suma de 30 de milioane, fără a uita o mîngîiere de aceeași valoare pentru ortodocși.
Serbătorile Crăciunului se apropie însă și, cu supapa unui moratoriu de două luni, pînă la 15 februar, pentru toate datoriile agricole, continuarea discuțiilor privitoare la conversiune se amînă după vacanță. Marii proprietari reuniți în Congres au căpătat asigurarea că și ei vor veni la rînd cu țeranii și, din nenorocire, mulți alții, cari numai pentru îmbunătățiri agricole nu și-au contractat datoriile. Chestia zahărului, ridicată, cu mult talent tînăr, de d. A. C. Cuza, cu veche experiență în acest domeniu, pentru a se ajunge la o reducere de preț, ceea ce aduce protestările violente ale capitaliștilor străini interesați, așa încît trebuie să se introducă, la Senat, frîul unei contingentări a importului printr-un jurnal al Consiliului de miniștri, e primită cu nemulțămire, cu enervare chiar, de toți aceia cari văd în conversiune singura rațiune de a fi, singurul folos al guvernului. Aceeași soartă o are și legea învățămîntului superior votată de Universități, amendată de Senat, reamendată la Cameră, și în care toți caută să menajeze interese mai mult sau mai puțin legitime.
Dar a ne închide în conversiune, aceasta avea o îndoită primejdie: se atribuia unui Ministeriu de mari prefaceri în toate domeniile o misiune, oricît de importantă, dar limitată, dincolo de care așteptau, firește, toate competițiunile, și se răpea mult din atenția de fiecare clipă care trebuia cheltuită pentru a face ca noul budget să dea putința de a se plăti lefile întîrziate, din care se va hrăni, suflînd partidele interesate, prin oamenii lor de încredere, furtuna de răsturnare. Nu ajungea votarea unor impozite fiscale, de un „rendement” aleatoriu, ca acela al patentelor, al modificării legii petrolului și legea, foarte combătută, a alcoolului.
Călătoria ministrului de Finanțe la Neapole, la Roma, la Paris și la Londra va lăsa și mai mult cîmpul deschis pentru intrigi, și ministeriul de Finanțe, lipsit de un șef de o așa de mare autoritate, va lucra insuficient în lunile acelea de iarnă cînd încasările se fac cu mai multă greutate. Dar d. Argetoianu întreprindea această lungă și obositoare călătorie pentru a găsi noi mijloace de a sprijini o situație deficitară, deși nu în măsura în care era să se vădească în curînd. La 24 decembre el îmi arată un plan, care mi s-a părut realizabil, nefiind vorba de un împrumut, imposibil.”Un ajutor dat de Banca Franței Băncii Naționale, o liberare a Casei Monopolurilor pentru o jumătate de miliard, un depozit de aur pentru anume eventualități și poate, la capăt, cum în Franța s-a îngrămădit atîta aur, servirea de Banca Franței a cuponului, în schimbul unei rate anuale, – acestea toate liberînd două miliarde pe an.”
Se va întîlni, firește, și cu d. Titulescu dar în numele acestuia Agenția”Sud-Est” dă o declarație „autorizată”, „din cercuri inițiate”, în care se spune că d-sa nu va căuta pe ministru de Finanțe, care „îl va putea găsi” la Londra, dacă d. Titulescu nu va fi dus la Lausanne, unde-l cheamă declarațiile lui Brüning. Dar nu e dispus să-și „acorde“ prezidenția unui Ministeriu de concentrare „sprijinit“ de d. Argetoianu, ci menține integral „condițiile“ puse în april 1931. Trebuie să fie cineva orb ca să nu vadă ce fierbe în dosul guvernului, amenințat din prima clipă. Un comunicat oficial arată deci că „ministrul la Londra“ n-a putut da această declarație.”Nimeni nu i-a putut face oferte, guvernul bucurîndu-se de încrederea regelui și de sprijinul tuturor acelor din Parlament cari-și dau samă de situație”, iar acel care a fost desemnat ca vicepreședinte al guvernului Titulescu poate spune că n-a cunoscut zisele „condiții”, regelui avînd a i se prezintă numai „opinii și dorinți”. Cu un articol al lui Pertinax încep în presa franceză atacurile contra dlui Argetoianu.
De Anul Nou regele, răspunzînd, la Mitropolie, Patriarhului și guvernului, vorbește de nevoia în care ne aflăm de a recurge numai la puterile poporului nostru: dacă nu putem schimba cele din afară, pe cele dinăuntru sîntem stăpîni. În cuvîntarea mea, plină de tristeță, arătasem că înțelegem a fi pentru Coroană un ajutor, nu o povară. Așteptam la aceasta un răspuns care, poate printr-o scăpare de vedere, n-a venit.
XIII. PREGĂTIREA SUCCESIUNII PARTIDULUI NAȚIONAL-ȚERĂNESC
într-o convorbire cu un amic al regelui, îi arăt că guvernului nu-i poate veni o lovitură decît de acolo de unde în astfel de împrejurări trebuie necontenit să se ție sus prestigiul unui guvern contra căruia se țes atîtea intrigi. Eu nu pot pleca așa cum pleacă oamenii cari s-au impus voinții suveranului.”Dacă guvernul ar ținea patru ani, eu singur aș face loc unui Ministeriu de alegeri, compus din magistrați. Atunci partidele ar fi în așa stare încît s-ar impune regrupări asupra cărora regele ar avea o mare influență și deci nu i s-ar putea impune guverne de partid.” Aceasta, bineînțeles, o propuneam în cazul cînd nu s-ar fi voit succesiunea propusă țerăniștilor din Regat, oameni cu cari lucrasem împreună și cu cari, în afară de urîtul caracter de clasă al grupării lor, aveam atîtea puncte comune.
Dar, la dejunul din ziua de 4 ianuar, la Sinaia, nu se atinge nici un subiect politic. Pentru moment e la ordinea zilei stăruința Franței și a Poloniei ca să încheiem un nou pact de neagresiune cu Sovietele […].
Și, în cursul acelorași vacanțe, Hamangiu e luat de o lovitură năprasnică; dintre cei propuși pentru a-l înlocui, regele alege pe d. Vaier Pop, care desemnează ca subsecretar de stat pe avocatul Tătaru. După stăruința parlamentarilor basarabeni, uniți într-un „bloc“, cari vreau să aibă un reprezintant în guvern, și după intervenția chiar a generalului Rășcanu, se numește d. Christi, reprezintantul păturii boierești din Basarabia, și ca subsecretar de stat poetul I. Buzdugan, excelent român, dovedit ca secretar al Sfatului Țerii. Insultele nu-i vor cruța de a doua zi: aș fi recomandat pe Buzdugan pentru a-l căsători cu una din fetele mele!
Niciodată presa românească nu s-a coborît atît de jos. Îmi trebuie o extraordinară rezistență ca să mă mențin, cu atîta murdărie, pe care legi făcute pentru astfel de societăți o ocrotesc. Aceleași ziare strigă că numirile făcute prin mine sînt o provocare pentru colegul meu absent în străinătate. Din Paris îmi vine numărul din l’Europe Nouvelle în care sînt prezintat ca un biet „animator» nepolitic, un orator parlamentar și un om prins în multe părți, „elementul pur politic” fiind reprezintat de d. Argetoianu.
Din partea lor, ardelenii de la Patria atacă pe d. Vaier Pop, anunță o luptă pe viață și pe moarte în Parlament chiar, pentru ca să aflăm îndată de duelul între dd. Madgearu și Ioanițescu, de încăierări la club și de apeluri la d. Maniu contra dlui Mihalache, neacceptat în Ardeal. E tocmai ce trebuie pentru succesiunea cerută.
Ceea ce nu împiedecă marea recepție, neștiută de mine pînă la primirea invitației, de la 27 ianuar la Palat a celor decorați cu Ordinul Ferdinand. E repetarea scenei de la Sinaia cu prilejul căsătoriei prințesei Ileana. Ziarele, totdeauna bine informate în ce privește intrigile, îmi aduc la cunoștință că se va produce din partea regelui un nou „îndemn la unire”, din care va rezulta Ministeriul Național”. Nu lipsesc ardelenii compromiși: dd. Sever Bocu și Romul Boilă. Mareșalul Averescu lipsește: ar fi fost și greu după ce a declarat că se va pune în fruntea poporului care „va intra violent în drepturile sale“ și a prezintat pe suveran ca pe noul Nabuchodonosor, care a putut ceti pe zidurile sale amenințătorul”Mane, Techel, Fares”. Opoziția, venită ca să triumfe, aștepta mai mult decît cuvintele regelui prin care îndemna toate „fracțiunile politice” – calificativul nu place – să se adune în jurul tronului. D. Goga, care a refuzat să se fotografieze cu ceilalți ardeleni, se întreba ce sens are această întîlnire, cuvîntarea regală avînd numai fraze de ocazie. Reproduc cuvintele schimbate între regele și primul său colaborator, în această „soirée des dupes”, – oricum, nu cea mai plăcută pentru mine:”Regelui i-am spus că nu înțeleg această lume care nu-și dă samă că a fi în opoziție nu e o rușine și că, și în acea situație, se poate influența, cum am făcut-o și eu atîta vreme, asupra politicii țerii. Regele răspunde că, între oameni și partide, oricare ar fi situația lor momentană, este, și trebuie să fie, o continuă colaborație”.
Presa denaturează a doua zi toate ce s-au petrecut în sara tristelor așteptări, iar cafenelele răspîndesc o listă ministerială cu dd. Duca,. Argetoianu, Tătărăscu și generalul Moruzi.”Obosit și bolnav, mă hotărăsc a cere regelui să-mi reînnoiască încrederea sau să-mi primească demisia.” Singure puternicele stăruinți ale colegilor mei mă opresc de la acest pas, dar numai pentru moment. În audiența de la 27, aflu că d. Maniu, amintind legăturile sale cu Carol I și Ferdinand I, s-a pus la dispoziția Coroanei.
În această atmosferă e o bucurie pentru mine să aflu de la d. Argetoianu, întors la 28, că a reușit în cele trei puncte ale călătoriei sale: convenția între cele două bănci, înțelegerea cu Casa Monopolurilor, redevența de petrol; se așteaptă numai semnarea pentru a se avea plata restanțelor și a lefilor, a pensiilor curente. Vom aștepta mult timp această semnare. Ministrul de Finanțe vede și posibilitatea de a contribui la realizarea unui pact financiar Kellogh, universal, a cării idee a comunicat-o dlui Tardieu. E foarte satisfăcut de întîlnirea cu d. Titulescu, despre care s-a convins că are în Europa o „situație enormă”.