Povestea 'A doua metropolă a Românilor: Cleveland' - Povesti de Nicolae Iorga 💤
O aventură de 25 - 27 minute in lumea magică a povestilor
In fulguirea rară a dimineții glaciale apar ca într’un oraș european — așteptând sky-scraperurile, indispensabile oficiilor — puternice zidiri oficiale, în stilul cunoscut nouă. Un mai vechiu monument veșnicește izbânda din războiul succesiunii. Larga stradă pare mai calmă, poale pentru oara așa de timpurie.
Un pod de două milioane de dolari, cu două rânduri, trece peste o adâncătură în care fumegă, alb, negru, galben, toate fabricile orașului de un milion de locuitori. Dincolo de dânsul începe cartierul celor vre-o 3.000 de Români, strânși împreună așa de mult, casă de casă, încât ei numesc în glumă „strada București” una din vastele artere care străbat acest cartier.
Ne oprim la biserica veche unită, care se păstrează încă bine îngrijită și cochetă. Icoanele, executate de un străin, sânt foarte cuviincioase. Un mic grup ardelean ocupă băncile. La biserica ortodoxă, unde servește preotul, e o mare mulțime călduroasă, înduioșată, ca și păstorul ei, al cărui graiu blând, în alese legături de frasă, mișcă adânc; nu odată ochii îi înoată în lacrimi când vorbește de țara îndepărtată. Soția e fiica preotului din Vlădeni, între Brașov și Făgăraș, pe care l-am cercetat odată, atunci când ea poate nici nu era născută. Corul, care execută cu precisiune și avânt liturghia lui Dima și a lui Musicescu, e cu desăvârșire impresionant. La biserica de zid a uniților, cu același harnic preot ca redeșteptător al conștiințelor adormite, credincioșii au fost smulși maghiarisării une ori aproape complecte, — și cu ce credință stau ei supt faldurile tricolorului cusut cu aur! O veselă sală e proprietatea Românilor și, când vorbesc în ea, fiecare glumă prinde, fiecare sfat află răsunet.
Iar seara e o frumuseță să vezi oamenii mândri și plini de vlagă, femeile elegante ca niște represintante ale unei vechi rase selecționate.
Otelul, care păstrează ceva din vechile obiceiuri liniștite înaintea furtunii sociale de astăzi, are în serviciul său numai negri, integrali, sau, mai ales, amestecați, „Afro-americani” a căror coloare e une ori mai deschisă decât a unora din Țiganii noștri. Negri la odăi, negrese la ascensoriu, negri la serviciul restaurantului, pană la inspectorul lui, negri ca portari.
Problema neagră preocupă din ce în ce mai mult opinia publica a acestei țeri, care se simte prefăcându-se zilnic și caută linii de orientare pentru viitor.
S’au aruncat — și de șefii lor, cari sufăr de inferioritatea actuală — mai multe soluții, de la aceia a întoarcerii, în Africa, firește absolut imposibilă, și față de negrii de acolo, cu totul alții, și față de stâpânitorii europeni ai teritoriilor, la întemeierea unui Stat negru în America, de unde ar ieși însă un antagonism fățiș, și supt raportul politic-teritorial, între cele două rase. Acuma curentul, chiar în Sudul care li interzice tovărășia în restaurante, în oțele, în trenuri și tramvaie, pe stradă, este spre asimilare.
Negresele sânt, spun toți, căutate de albi, și atâtea albe chiar ar avea o bolnavă slăbiciune pentru negrul buzat cu trupul de bronz. Mulatrii sânt pe toate drumurile și de toate colorile, pănă la domnișoara abia cafenie, cu parul lins și nasul format, cu buzele fine, care numai în lucirea, răpede a ochiului lacom de iubire are tresăririle violente ale rasei sale. Și astfel se poate arunca profeția ca de acum în vre-o jumătate de veac negrul ca atare va dispărea și prejudecățile rămase pănă azi vor face să râdă urmașii cari vor avea fiecare o picătură de sânge negru sau o legătură morală cu lumea credincioasă neagră. Deocamdată, pe lângă câțiva oameni de școală, scriitori și artiști — niciun om politic deocamdată—, negrii de ambele sexe suie și coboară ascensoarele, spală cu mătura marmura gărilor, păzesc poarta oțelelor și smuncesc farfuriile oaspeților la restaurante.
Când, la anul 2000 al profețiilor, chestia de rasa n’ar mai exista, după acești prooroci poate cam grăbiți în conclusiile lor, e o întrebare daca se va mai păstra simțul de familie, a cărui slăbire va fi ajutat la fusiunea unor formațiuni fisice și morale așa de deosebite. Mulți proclama de acuma că ea se duce, că trebuie să se ducă și că ar fi absurd, monstruos, dacă nu s’ar duce. Nu e liber fiecare om? Nu e stăpân, cum zicea cândva la judecată o cunoscută canalie de la noi, pe trupul său? O femeie ca și un barbat. Unul îți poate plăcea un moment, dar pentru atâta nu strici asociația interesată cu celalt. Nu se fac astăzi căsătorii la orice ceas după prima vedere, așteptând divorțul peste o săptămână, cu fotografia frumoasei părechi în ziare? Nu publică o actriță istoria celor vre-o opt casatorii ale ei? Și apoi, odaia ce fiecare-și face o carieră, și una deosebită, copiii fiind în sama societății, odată ce casa nu mai e casă, ci colțul de dormit, ce înțeles poate să mai păstreze vechea familie? Se striga contra bunicilor „idoli”, cari trebuie priviți ca niște străini, contra iubirii părintelui pentru copilul de alt sex, ceia ce se explică — ce grozavii prin literatura hidosului Bernard Shaw și prin descoperirile smintite ale lui Freud. Și tineri studenți răspund răpede la chestionare îngrijite, aratând ca nimic din trecut n’a ramas în concepția lor despre legătura între sexe.
Dar odata cu problema economica a închiderii debușeurilor și a dispariției materiei prime, cu problema demografica a decăderii unei rase chinuite zi și noapte, se pune și aceia, morală, a suprimării oricării legături între oameni decât aceia a folosirii trupești a unuia de către altul.
Clevelandul mai are o parte pe care o descopăr, mergând la Universitate, la Universitatea de sport și de studii, în care e așa de greu să găsești studenți, așa încât, conferința pentru dânșii o ascultă profesorii. Aici e așezarea cea veche, casele de câteva decenii, acelea care de atâtea ori și-au schimbat proprietarii ori care din stăpânirea unei familii au ajuns lacașul unei instituții. Bune mari casr comode pentru oameni bogați, și cu oarecare răgaz, pentru gospodarii și lumea de gust a carii rasă de mult s’a stins. Fiecare în felul ei, cu frontoane și rotonde, cu coloane albe, cu grațioase decorații. De pe câte una, în lipsa cui a iubit-o, tencuiala colorată începe a se desface. Parvenitele de lemn se vor fi bucurând de ruina acestor aristocrate. Și în acest mediu de oarecare vechime biserica, în loc să se pitească umilă, vârful turnurilor abia ajungând la începutul unui sky-scraper ca acela cu turn ascuțit al gării, care, măcar, e elegant, se răsfață larg în spațiul deschis. Prin coloarea vie, prin vitraliul care se vede și din afară, prin amestecul armonios de linii gotice și de mari ferești rotunzite, ea atrage privirile și impune respectul.
Un Museu de mare interes e o podoaba a orașului. In frumoasa clădire de cel mai limpede stil clasic opere de artă, adesea foarte rare, sânt așezate în odăi care, după cel mai nou și mai potrivit sistem de orânduire, formează reconstituiri istorice. Une ori elemente de mare preț se pierd puțintel în această alcătuire. Astfel două delicioase schițe de Fragonard și de Boucher pe pareții unui salon din secolul al XVIII-lea. Vechi smalțuri de Limoges își amestecă adâncul albastru, tragicele linii aspre cu cine știe ce obiecte din alta epocă, într’o vitrina de bibelouri mixte. Ba încă și câte un ivoriu bizantin, de cea mai nobila factură a secolului al XI-lea. Astfel grațioasa, presintare în jeț înflorit cu largi flori a Maicii Domnului cu pruncul, între îngeri cari zboara, figura având ceva din farmecul, de intima poesie gânditoare, al artei francese din cele doua veacuri următoare; jos numele artistului sau al donatorului: Άλλόνης μάρτυρος δούτης. Ori caseta care înfățișează pe capac și pe pareții lalerali. între elegante rosetc, povestea Creațiunii și a celor d’intăiu suferinți omenești, cu Eva desfăcându-se din coasta lui Adam, cu copacul cunoștința binelui și râului anume amănunte arată adevăratul caracter al păcatului, prin linii care se desfac din unele părți ale corpului—, cu Avel străpuns de cuțitul lui Cain. Opere în fildeș și în cliampleve arată adânca influența a acestui Bizanț, fabricând „micul articol” pentru orice călător și pelerin, asupra artei Apusului, păna în regiunile Rinului și pănă în Franța de Răsărit. De aici trecerea e ușoară la rotundele, albele creațiuni ale seninei ceramici italiene, de meșterii mai mărunți, între care creațiuni una, de o energică rusticitate, Samaritana lui Giovanni della Robbia, poate fi pusă între ce a dat mai bun arta din acest timp al primei Renașteri. Unica e fântâna de argint și smalț, găsită la Constantinopol, în care lei, dragoni, figuri omenești se amestecă în cea mai rafinată, dar nu și copleșitoare, varietate.
Pe lângă interesante pagini de miniatură, și un splendid covor de Tournay, pe lângă o mare colecție de armuri destul de rare, Museul înșiră o foarte aleasă succesiune de picturi din toate școlile. America însăși e mândră că poate presinta câte ceva din portretele unei întregi școli de răbdători portretiști întainte de revoluție sau din vremea luptei pentru libertate : Hurd, Hesselius, Sully, Jarvis, în a căror onestă familiaritate se simte ceva din spiritul care însuflețește arta englesă din vremea unui Hogarth care, e adevărat, este și a lui Reynolds, a lui Romney și West, de cea mai aleasă distincție. Din această inspiratoare artă a vechii patrii vin doi Turneri, dintre pari unul, cu un peisagiu de fantasie, plin de coloane antice și de arbori din Sud, în fața căror marea-și joacă diafanele, bizarele ilusii de formă și coloare, e una din marile pânze ale descoperitorului minunilor aicrului liber „Lesbia înaintea păsării moarte” a lui Reynolds e încântătoare de atitudine ca și de perfectă tehnică.
Ceva din pictura Țerilor-de-jos, un Wouvermans, doi Teniers, o învălmășită pânză rumena a lui Rubens, și din a Germaniei la sfârșitul evului mediu. Italienii sânt larg represintați, de la dulcii Sienesi râzători, de la Florentinii încă stângaci, la un Morone și un Bassano, la școala lombardă, cu Luini, la un Tintoretto neisprăvit, de o impresionanta și unică sinceritate: Madona și copilul, în schițarea largă; cu aspre dungi roșii și albastre, având ceva cu totul străin de arta, larg răspândită, a marelui decorator. Vre-o doua pânze ale lui Greco, între care una cu oposiții de colori tari pe planuri de o neobișnuită îndrăzneală ; cum e vecina cu tabloul lui Tintoretto, influența acestuia asupra îndărătnicului iconar cretan e vădită.
Francesii au un Poussin, ale cărui mici figuri cu caracteristica iscălitură de adânc albastru sânt cuprinse într’un peisagiu de adâncimi și luminișuri de cea mai fericita descoperire, pe care îl scade doar întru câtva luminoasa visiune însorită a vecinului tablou de Claude Loryain. întunecat și tragic, cu figurile orientale pe care le încadrează, colțul de pădure bătrână al lui Delacroix, și ochii se opresc îndelung, fermecați de incomparabila idilă a lui Puvis de Cliavannes, albe trupuri rătăcind prin poieni de eliseană seninătate. Școala francesă se prelungește pana la crudele adevăruri, luate într’un gest, ale lui Degas.
Școala de la Barbizon a avut fericiți școlari în America, și un Homer D. Martin, un Winslow Homer, un Golden Deartli, un Kent și Kroll aparțin celor mai buni peisagiști ai epocei moderne, precum în „fata din Veneția”, Duveneck, mort în 1919, arata rari însușiri de prindere subita a pitorescului exotic,
Gravurile pun alaturi imaginația rudă a Germanilor Schongauer și Diirer cu cea mai superbă visiune a lui Manlegna, o înmormântare a lui Hristos de o nemărge-nita durere, cu Turcii din Craii de la Răsărit ai lui Luca de Leyda, cu lupta de tauri a lui Goya, animalul triumfând peste grămada victimelor, cu delicate întrezăriri venețiene de Canaletto, cu tenebrele străbătute de sacre luciri ale lui Rembrandt.
Intre curiositați, cele doua covoare din Italia-de-Sud (Terra di Lavoro, Campania), ale căror figuri geometrice arată originea balcanică, greaca sau albanesa, a meșterilor populari.
Drumul la Akron străbate cartierele mărginașe ale marelui oraș. Case risipite, ale lucrătorilor cari vor aceiași lumină, cari sânt însă stăpâniți de amintirile gospodărești ale țerii de naștere, având plăcerea de a locui, de a locui în adevar acasă, la dânșii, cu puțină poesie rustică în jurul lor.
Șirul de lumini se întinde des, nesfârșit. Din sat în, sat, de fapt orășele, treci pe nesimțite. Aici viața omenească e langibilă, cu tot ce ascunde șl cere sufletul individual. Apoi străbatem în noapte regiuni de cultură, în care casele, fermierilor adorm de la lăsarea amurgului. La capăt, peste alte cartiere orășenești din margine, intrăm în lumina săltăreață, de multe colori, în zvonul necontenit de automobile al Akronului.
E o creație, de mai multe decenii, a fabricilor de „guma”, adecă de cauciuc pentru roatele „carelor”, și pentru orice alte întrebuințări. La acest ceas imensele clădiri cu sute de ferești aruncă țișniri de lumini tari asupra străzilor agitate. Când ne vom întoarce de la adunare aproape de miezul nopții, va fi aceiași frământare de nimicitori, obosiți, palizi, supți: echipa de scara, echipa de noapte, îmbulzind tramvaiele care aduc și cară înapoi.
La ai noștri, mai puțin bogați ca aiurea, e o bucurie. Toate regiunile sânt înfățișate în mulțimea care strigă de mulțamire la atingerea cu țara neuitata. Sânt Salageni și Olteni din Țara Făgărașului, sânt albe Sibience, sânt Bănățeni de la Curtici și de la Beba, sânt Arădani, oameni pătrați, voinici, e câte un Bucovinean din preajma Sucevei, câte un Macedonean de la Florina, câte un Bucureștean chiar. Graiul dulce al preotului ardelean gâlgâie de lacrimi. Un Evreu din Bârlad, devenit creștin, citeaza, în cea mai pură românească, Evanghelia și plânge și el asupra locurilor de naștere.
A doua zi, în ceața și fumul pe care nu le poate birui un biet soare timid, speriat de câte face omul, larga stradă, văzută de la fereștile unui otel de modă veche, cu tablouri dulci și naive, cu mobile lustruite de mâna omenească, presintă aceiași strecurare de lume săracă muncită, același alaiu spre pane de muncitori îmbrăcați smerit, cu caschete, cu capetele goale, de femei alergând după nevoile casei. Pare curioasă, în fața unei florării, frumoasa fată, de o supremă eleganță, care, nerăbdătoare, l»ate trotoarul cu vârful elegant al piciorușului. Aici mi s’a părut că e mai multă durere omenească robită împărăției mașinelor decât în orice alt loc din Slatele-Unite. Totuși mi se asigură că oamenii câștigă foarte mult, că pot realisa economii însemnate, dar li place a cruța.
Un cartier nou duce spre Kent, unde e școala normală a Statului, care m’a invitat să vorbesc. Creațiuni noi pentru oameni mai bogați; mici capricii de artă dau caracter clădirilor răzlețe, care rămân însă credincioase, în liniile generale, tipului consacrat, cu neputință de izgonit de acuma înainte. Totalul face impresia unui cochet coltage engles. Grădini însă nicăiri în vaga împrejmuire fără despărțiri.
Ajută la această plăcută înfățișare natura. Ea are cel mai frumos aspect pe care l-am întâlnit pănă acuma în America. In aierul acuma dulce primăvăratec, fără urmă de zăpadă, se ridică dealuri acoperite cu arbori, printre care se afundă văi largi și adânci, purtând încă numele Indienilor cari le-au străbătut, ciudate nume coroiate ca ieșind dintr’un plisc de papagal: Cuyahoga. Lacuri largi răsfață vasta lor oglindă de ape, pe care o încalecă poduri îndrăznețe. O atmosferă de idilă primitivă pe care n’o mai strică locuința sfrijită a omului. O pace adâncă înfășoară toate: pe șoseaua admirabilă, de cărămidă roșie-violetă, ca în vechile case spaniole, automobilele lunecă, ușor fără vuiet de sirene. In fund soarele, care se apropie de apus, coboară încet ca un imens glob roșu, fără raze. Școala, în mijlocul livezilor, e compusă, ca de obiceiu aice, dintr’un șir de pavilioane: al administrației, supt grija managerului, al învățământului artelor, purtând în litere mari numele maeștrilor glorioși, al colegiului fetelor, al aceluia în care sânt dormitoarele băieților. Se știe cât e de lăudat sistemul educației în comun, de la școala elementară la ultimul an de Universitate trăită supt același acoperiș, pe care-l practică Americanii. Ceia ce nu împiedecă duioasele tovărășii între cele două sexe pe care le întâlnești pe toate cărările, mai ales când suflă vânt de primăvară și amurgul se apropie. Sălile de studiu sânt vaste; aparatele de proiecțiune perfecte. Bibliotecile se presintă simpatic ca niște locuințe de studiu pentru grupuri mici. Auditoriul e liniștit, fără vioiciune, foarte cuviincios : Singură profesoara svițerană, din Thun, arată în priviri bucuria de a afla lucruri nouă. Nu se ieau note. Conferința e considerată mai mult ca o visită. Când vine o oară de curs, cei mai mulți, cele mai multe—căci fetele predomină— se duc.
In Cleveland însuși văd biblioteca, așezata într’o frumoasă clădire clasică, pe care sânt scrise numele gânditorilor și poeților americani: amintirea acestor conducători spirituali din vremurile liniștite face plăcere în zvonul întărâtat de azi. Aici, între cărți, nu e nicio nervositate, dar nu e nici prea multă îmbulzeală. Se face imposibilul pentru a atrage și a reținea, pentru a servi: învățați-vă bibliotecari ai Europei, și chiar cei ai țerii mele! Ultimele cărți sosite se expun publicului. De la intrare vezi materiile distribuite: „literatură de imaginație”, „istorie”, etc. Cercetezi cu ochii și alegi. Indatoritoarea funcționară e gata să te ajute, să-ți dea un sfat. Scaunele, mesuțele sânt așezate așa încât cetirea să fie o plăcere. Dedesupt e odaia cercetașilor, cu cele mai potrivite cărți expuse afară în dulăpioare. Este și un Museu de artă cu lucruri de împrumut sau cu obiecte expuse: buletinul presintă o icoană rusească din secolul al XVII-lea și o marină, de un puternic efect dramatic, de un pictor rus refugiat. Intre de-semnurile de vânzare, o ciudată reconstruire din Greco, grupând laolaltă ce e mai caracteristic în chinuitele lui visiuni: acest „decupaj” represintă unul din caracterele civilisației americane. Intr’o odaie alături se ține o conferință pentru un cerc de femei: filmul instructiv rulează.
In altă parte a orașului, în sărăcime, bisericile românești. Cea ortodoxă e foarte bine îngrijită de bunul părinte Bocioagă, Făgărășean, tânăr, cu șase copii (doamna are treizeci și doi de ani și fata cea mare cincisprezece). Alături templul baptist, de o abstractă înfățișare: cuvintele sacre sânt scrise la capăt în trei limbi, dar preotul, un foarte bun Român, mă asigură că azi toata lumea înțelege românește; orga întovărășește cântările.
Și de-odata încep plângerile ascunse pănă atunci. „Oasele ni se rup”, spune un barbat. Femeile arată cum viața li se duce între fabrică și casă, muncind și de o parte și de alta. Și ele sânt puse la cea mai grea muncă: la căratul sarcinilor celor mai zdrobitoare. O femeie tânără cu fața de Madonă are obrajii așa de albi ușor scufundați și o nesfârșită melancolie acopere de ceață frumoșii ochi negri ai fiicei munților noștri. Scump se plătesc dolarii de la Casa de economie, „ochiul dracului”, care ispitește, și zdrențele de fabrică înlocuind sănătosul port de acasă!
Duhori se ridică în aier. Fumul gros țișnește de la fabricile de cauciuc care dau faliment cu toată această nemiloasă exploatare a muncii omenești. Din bordeiele de lemn ale negrilor iese, cu mirosuri acre, copii numai în cămăși murdare, bărbați leneși cari se zgâiesc la orice, curioși ca niște mari copii. Doamne, izbăvește pe ai noștri din această cumplită gheenă în care au întrat nevinovați!
Seara, pornim spre Youngstown.
Automobilul condus de un bogat comerciant, Sârbu, străbate, un ceas și jumătate, o regiune de ferme. Nu vedem în noapte decât casele foarte îngrijite, în care lucesc fereștile clare. Pretutindeni electricitate: societățile o duc la orice grup de case răzlețe; numai de la șoseaua minunata pănă la terasa locuinței proprietarul plătește el stâlpii. Ca la țara la noi lătratul de câne se aude din când în când, și vezi une ori și animalul răzleț strecurându-se printre automobile. Ai atunci impresia că te găsești cu adevarat în realitate, că totul nu e numai măreața ilusie a zborului mașinilor.
Ajungem între casele din suburbiile orașului. Infațișarea e atrăgătoare. Prăvăliile scânteie de lumini în toate colorile. îndată se deschid artere mari, foarte bine tăiate. Imense clădiri, sky-scrapere se înalță pentru o populație de vre-o 150.000 de oameni, 80 la sula străini — jumătate din aceia a Akronului. E o beție de electricitate, un furnicar de mișcare.
Acum douăzeci și cinci de ani, spune d. Vas, Fagărașean, agent de vânzare pentru imobile, vorbind vre-o zece limbi, erau aici trotoare de scânduri și unde e blocul de granit al Poștei poposiau căruțele fermierilor. Fabricile au sunat din trâmbița fatală a coșurilor lor și o lume întreagă s’a ridicat, alergând spre cuptoarele în care fierbe oțelul, înroșind zările nopții cu sângeroasa lor aureolă.
A doua zi, fumul apasă îndelung asupra furnicarului, al cărui vuiet n’a contenit nicio clipă. Cu greu soarele biruie negurile întunecate care gâlgâie, și la niciun ceas victoria lui nu e deplină. De la al zecelea rând — camera 1002 — a unui hotel de mici compartimente ca niște cutiuțe privesc la terasele în toate colorile care strâng funinginea curgând neobosit. Ah, sufletele care se chinuiesc ori se stârpesc înăuntru! Și totuși albe fațade de porțelană presintă ghirlandele renașterii, firidele bisericilor europene; totul ca un vis din albul raiu pierdut al vieții armonioase, vrednică de trăit!
Mergem la biserică. Dincolo de valea care scânteiază de lumini și din mijlocul careia, prin gâlgâiala fumului, țișnește roșia flacără a furnalelor de oțel, obișnuita desfășurare a căsuțelor de lemn. Nu departe una de alta, biserica ortodoxă, cea unită a părintelui Spataru. In cea d’inlăju un zugrav din Laz a dat în 1911 astfel de icoane care păstrează toată frescheța de folklore, toată bogația de colori, toată naivitatea pioasă a vechilor iconari: nu s’ar fi crezut ca tradiția seculară a acestor interesanți meșteri să se fi putut transmite neschimbată, capabilă însăși de note personale, pănă în zilele noastre. In același cartier Sirienii, Maroniții, scăpați supt regimul frances de frica veșnicilor lor dușmani, Drusii, au o capelă de lemn; preotul, care, după datina țerii sale, știe franțuzeasca învățată la Beirut și mai de loc englezește, îmi arată copilăreșlile podoabe sentimentale de îngeri și flori de hârtie ale Bisericilor legate de Roma. Lungile fețe oacheșe, cu ochii mari triști ale credincioșilor lui apar în toate priuvoarele.
La o masă care mi se dă în clubul universitarilor, cu largă participare de Români înstăriți, aud pentru întaia oară expresia clară și francă a sufletului american. Știam câți din America au fost pe la noi, în zilele de restriște de la Iași și pe urmă. Dar aici găsesc mai mult decât a-Jâta: amintirea simpatiilor care au întovărășit războiul nostru pentru independență, considerația pentru ce am ajuns a fi, dorința ca și nota noastra etnică, la aceia cari vor rămânea aici, Să se amestece în sintesa civilisațici americane, care de acuma trebuie să fie. „Ați spus”, arata un simpatic clergyman, „ca în România națimiea a făcut Statul; aici Statul se trudește să creeze din atâtea elemente națiunea”. Și îi lipsește, adaug, cu toate societățile de francmasoni, extrem de puternice, cu toate asociațiile de legionari și paza veșnic vie a „miliției naționale”, a ..cavalerilor lui Columb”, ceia ce poate conduce și orienta o sforțare de o sintesă: sâmburele teritorial. Totul e supt apele în veșnică mișcare ale potopului imigrației.
La amiazi peste trei sute dintre ai noștri s’au adunat la un prânz, onorat și cu presența representantului comunei, șefului școlilor, judecătorilor, membrilor biroului de educație, cari vorbesc cald și cu miez despre rostul Românilor de aici. Mișcătoare sânt cuvintele preoților Spă-taru, Holdăr și Ilie Pop. Acesta din urmă amintește înde-luDga publicare aici a ziarului „Românul”, jurământul făcut în timpul războoiului de Românii din Youngstown de a se desface pentru totdeauna de Ungaria, lacrimile vărsate de toți — și.de d-rul Anghelescu, atunci ministru al României —, înscrierea în legiunea americană, luptele din Franța. Cuvântările urmează, duioase, pănă la aceia a Evreului român din Budujeni, care vorbește de blăs-l tămata graniță a Bucovinei și salută ca fost soldat al regelui Carol tricolorul românesc.
Văzusem dimineața pe cei câțiva Români din Campbell, muncitori la marea fabrică de acolo. Vin cu lacrimi în ochi, cu bunel cuvântări pe buze, cu flori și daruri în mână. Au „hala” lor de adunare, largă, îngustă, frumoasă. Pe cortină figuri alegorice trase stângaciu, dar cu câtă iubire, amintesc țara, îi menesc desrobirea. După amiazi mergem la Newcastle, să vedem un alt grup dintre ai noștri.
Dar întăiu conducătorul mieu, negustorul Sârbu, om înstărit ca și conaționlul său Tecău, vrea să ni arăte ferma și prăvălia lui. Cea d’intăiu e așezată chiar în mar-genea orașului, acolo unde ușoarele căsuțe prind a se răsfira. E o bună și mare zidire de cărămizi, împărțită cu pricepere. Nevasta, Ardeleancă, poartă grijă de-aproape de toate cele. Din datinele de acasă, în această țară fără simț pentru copaci, sădirea tinerilor pomi roditori și cânele la lanț. încolo șură, crescătorie de păsări și cultură de legume pentru prăvălie. In aceasta tot felul de ale mâncării, de la jambon pănă la covrigi; dedesupt marfa proaspătă e ținută în refrigerante. Totul în cea mai migăloasă ordine. întorși în țară, ce n’ar putea face, cu învățămintele pe care le stăpânesc, astfel de oamenii
Spre Newcastle drumul e mai puțin, frumos decât pe la Akron. Copacii supțirateci, strâmbi, crescuți în voia lor, osândiți, cu grămădirea necontenită a locuinților, la o moarte apropiată, .stau goi și triști, cu crengile rupte, cu vârfurile desființate. Fermele se urmează răpede. Numai în fund, condamnații se strâng într’o pădurice, ca o turmă speriată la apropierea lupului.
Cu vre-o patruzeci de mii de locuitori, „Castelul cel Nouy are înfățișarea unui foarte mare oraș european. Lumină și mișcare, străzi largi pe care încep a se aprinde sutele de licurici ale automobilelor. Mai visibile decât oriunde și mai vrednice de a fi văzut, bisericile. Mari clădiri gotice, care, cu fumul care necontenit cade asupra lor, înlocuind pe acela al veacurilor, par a avea o venerabilă vechime. Turnurile, terasele lor se caută și se întrec. Au vreme oare acești oameni așa de ocupați, cu simțul idealului aproape tocit, să dea o adevărată viață unor asemenea lăcașuri sau Dumnezeu trebuie să se mulță-mească numai cu ce i-a dăruit atâta mărinimie în împărțirea câștigului necontenitei munci?
Ai noștri n’au decât o hală, de aceleași proporții ca la Campbell și cu aceleași profeții fericite pentru viitor. Dar și aici o credință admirabilă față de țara de care ca un blăstăm îi oprește să se apropie. In marele cimitir, cu masivele blocuri de piatră neagră, purtând de cele mai multe ori, în slove aspre, singurul nume de familie— și câte nații le amintesc numele acestea !—, doarme, supt un monument care face onoare prietenilor și ucenicilor lui, unul dintre primii organisatori și însuflețitori ai pribegilor români, Păcurariu. Lăsăm flori pe groapa lui înstrăinată.
Abia am sosit și iarăși la una din cele mai mari școli ale orașului colonia s’a strâns, supt presidenția inspectorului american, ca să asculte o conferință despre țară. S’au adus pănă și copiii purtați pe brațe. Și ce mâpdru răsună cântecele de acasă de pe buzele flăcăilor, ale fetelor îmbrăcate în cele mai frumoase porturi românești!
Ți se pare că Oceanul s’a dus în aburi, că s’a strâmtat coaja pământului, că Munții Carpați sânt lângă Allegheny ^și Snagovul aproape de Niagara. Puterea sufletului a anulat cu totul stăpânirea nesfârșitelor, întinderi. Și-ți vine «șa de curios când, la întoarcere, coooțați în vârful otelului cu atâtea rânduri, pe când hidosul Negru izbește farfuriile cu stângacele lui mâni de sclav, privești danțul literelor galbene și roșii ale reclamelor, steluțele fără număr ale căsuțelor din depărtările învălurate și limba •de foc a Iadului care într’una, într’una cere spre istovire puterile tuturor națiilor din omenire.
La o mică distanță de Youngstown e Niles, locul de naștere al președintelui Mackinley, asasinat la Buffalo, în 1901. Casa se păstrează — dacă se poate vorbi de păstrare atunci când supt grija unei bătrâne doamne cu barbă, so-•ția unui Ungur, totul se acopere de praf, totul se străbate •de umezeală, totul se apleacă spre ruină. E un interesant -document despre viața celeilalte Americi, înainte de transformarea prin fabrici și imigranți a imensului continent. Amestec de -tradiții englese și olandese. Frumoase stră-•chini albastre, paturi de lemn scump, robuste, masive, dar •cu îngrijire lucrate la strung, aspru leagăn pentru un copil voinic, canapele incomode, înguste, sărăcăcioase, „magazine” de literatură și cultură cu paginile îmbâcsite, tablouri cu subiecte exotice sau naive, fotografii șterse de «oare. Alături un întreg arsenal de obiecte simplu manufacturate pentru bucătărie și pentru câmp. Amintiri de la Lincoln— proclamații, portrete, mobile — și chiar de Ia alt președinte ucis, Garfield, se adaugă pe lângă acelea ale stăpânului umilei căsuțe.
De aici drept înainte spre orășel, adăpost de multe neamuri și acesta, între cari Greci, cari au, lângă micul otel .„Mckinley” o „cafenea a Ciprului”. Da, dar Grecii n’au loc 3n patria lor, ca Românii.
Aceștia sânt vre-o opt familii. Totuși părintele Holdăr» li-â clădit o frhmOasă biserică de cărămidă roșie aparentă», unde se face slujba din când în când; icoane de un interesant stil naiV; dedesupt e o Sală d& adunare, cam părăsită. Presbiteriul e ocupat, în lipsa preotului permanent, de-o familie de muncitori români, chiriași. Bărbatul, care a> trudit toată noaptea, doarme, cheîâ nio dă femeia, din părțile Albei-Iulii, adusă aici abia de doi ani; albă, fragedă, o podoabă a câmpiilor1 noastre, mutată în aceste aspre locuri de muncă. Nu știe de ce a venit, nh știe dacă-i place, nu știe dacă se va putea întoarce. I-i frică de noi și de-dânsa singură. Crește în această pustietate îhtăiul ei copilaș
Orașul Vecin, Warren, e foarte frumos, de și numai puțin mai mare decât eelalt Acum douăzeci de ani, ni spune părintele Ilie Pop, fost la Ludoș, în casa primitoare a căruia găsim mâncările de aeasă și o gustoasă mămăligă cu brânză, aici nu era decât o localitate de retragere, o colecție de vile. Apoi fabricile au venit, oțelăriile, învinse-întăiu, învingând pe urmă, noua clădire lângă ruina veche. Și odată Cu ele muncitorii, aceia cari îșî ard obrajii,» rămași veșnic pecetluiți cu aprinsa marcă a lui Vulcan, înaintea vălurilor de metal alb de topire, pe care-l fac, îL aleg, îl aruncă în forme, câștigând și pănă la 30 de dolari zi. Sânt de toate neamuri!^, cu voia de a-și numi șP străzile: Italienii âu „Bella vista”, noi „București”, și „România”.
Mergem la bisericuța foarte bine îngrijită. Câțiva oameni sânt adunați .acolo: Făgărășeni, Arădani, cele două feluri de Români mai des represintați în aceste locuri. Li vorbesc de primăvara pare izbucnește subit, ca din-tr’un cuptor nevăzut — E frumoasă primăvara în țară.— E frumoasă oriunde. — E bine în țară. — Oriunde muncește cineva, e bine. Așa vorbesc femeile. Bărbații au gă-r-sit formula perfectă a ceia ce se cere de la dânșii r „Aici fc o țară de rupt oasele”.
Și, țotuși, cu negrii de toate vrâstele, din toate colțurile, ce dulce e această zi de 20 Februar, supt cerul pe care aici uu-l pătează fumul! Femei deretică îrl jurul caselor cu ăereștile încă lăcătuite, copii se joacă în margenea drumurilor nepietruite în al căror nisip înegrit se cufundă piciorul. In fața frumoaselor școli înalte de cărămidă grupe de fete sar ori se prind -în idilice danțuri. Scânteietoare de curățenie, încunjurate cu arbuști cari prind a se găti de primăvară, casele în toate colorile, une ori și de cărămidă, .se scaldă bucuroase în lumina care se întoarce. Natura însăși pare că se face ispititoare ca să oprească pe ai noștri în locurile unde ca niște funebri ghiocei cele d’intăiu morminte românești din colonia de patru sute de suflete răsar sfioase printre plăcile de piatră supt care dorm -stăpânii.
De jur împrejur se întinde țara furnalelor, țara de ceruri roșii în noapte, de nesfârșită licărire a miilor de ochi .-electrici, țara ținută supt presiunea muncii și a câștigului, — nu a nobilei munci de datorie, cu pierdere, ci a vulgarei munci care scontează recompensa imediată și care, dacă ea n’ar mai fi abundentă, s’ar opri imediat în părăsire și în revoltă.
Printre ferme în noapte ajungem întăiu la linia de prăvălii a Hubard-ului. II trecem imediat pentru ca într”o altă vale — aici totul e