PAUL SE AUZI STRIGAT, DAR NU întoarse capul. Glasul cădea de sus, înghețat, fără accent. Era pe toată strada o tăcere încremenită, Trebuia să fie foarte târziu. Pe tot bulevardul Dacia, o singură fereastră luminată: fereastra ei. O simțea în spate, între umeri, ca o privire. Nu se opri decât după ce trecu de colț, când simți că ochiul acela de lumină nu-l mai poate ajunge.
Avea un sentiment, de bruscă despovărare: “Liber și singur”.
Ce departe era de odaia din care fugise! Băuse mult, vorbise enorm, voise cu tot dinadinsul să fie tânăr și vesel, dar a fost de ajuns să rămână câteva clipe singur, pentru ca toată animația lui să se prăbușească. Nu avea nicio curiozitate pentru corpul tinerei femei, care se dezbrăca în odaia de alături. Se ridicase de la locul lui, își luase în grabă paltonul și pălăria, ieșise lăsând deschisă ușa, de teamă să nu fie auzit, coborâse treptele, sărindu-le câte două, câte trei. Liber și singur…
…Se trezi umblând de-a lungul trotuarului, drept la margine, cu pași foarte mărunți, unul după altul. Gheata se imprima adânc în zăpadă, lăsându-și tiparul bine desenat. Când ajungea în dreptul unui nou felinar, se oprea pentru a privi înapoi: sub bătaia lămpii, urmele pașilor se aliniau până departe, desenați parcă pe o nesfârșită pagină albă. Pe urmă, pornea mai departe, cu același pas atent.
Un taximetru trecu pe lângă el, încetinindu-și mersul și invitându-l pe acest trecător întârziat. Paul întâlni privirea șoferului, privire intrigată, poate puțin ironică, și tresări, de a fi fost surprins în stupidul său joc. Trecu drumul, spre celălalt trotuar, grăbind pasul, ca și cum și-ar fi amintit deodată că are de făcut o cursă, pe care o uitase.
Și acum?
Se jena să reînceapă jocul întrerupt, căci avea impresia că nu șoferul, ci el însuși se surprinsese adineauri. Mergea într-adins pe lângă case, pe unde zăpada era bătătorită, și pașii rămâneau fără urme.
Trecea prin fața unui gard lung de lemn, făcut din scânduri vopsite. “Soț ori făr’de?” Se decise pentru “soț” și începu să numere.
— Unu, doi, trei, patru…
Se oprea uneori, căci erau unele scânduri crăpate în două și n-ar fi vrut să numere aceeași scândură de două ori. Nu-i plăcea să trișeze cu propriile lui superstiții.
O lumină de faruri izbucni din spate, proiectându-i umbra departe, pe zăpadă. Era însă hotărât de astă dată să nu se mai lase intimidat și să-și continue cu orice preț jocul pe care îl începuse.
— Cincisprezece, șaisprezece…
Mașina trecu în viteză pe lângă el: “O mașină de casă sau un taxi ocupat”, gândi Paul, fără să-și întrerupă numărătoarea.
— Douăzeci și opt, douăzeci și nouă, treizeci…
Se opri în fața scândurii lângă care ajunsese, o măsură din creștet până jos, ca pe un om, și murmură de câteva ori: treizeci, treizeci.
Treizeci de ani! Iată, e inutil să fugi de singurul gând care te urmărește; e inutil să cauți uitarea în mici jocuri imbecile. Până la urmă, va trebui să-l privești în față, să-l accepți: treizeci de ani.
Se rezemă cu spatele de gard și închise ochii. Ar fi vrut să poată rămânea așa, fără gânduri, fără amintiri, în această nesimțire binefăcătoare. Se vedea ca și cum S-ar fi privit de pe trotuarul celălalt, singur pe strada pustie, rezemat de o poartă străină în această noapte în care împlinea treizeci de ani, treizeci de ani cu care nu știa ce să facă.
Dar simțea ridicându-se de undeva, din ființa lui, ca o ceață ușoară, un îndepărtat gust de tristețe, un vechi gust de cenușă. Știa bine ce amintiri prost închise, ce imagini inutil reprimate se ascundeau dincolo de această indiferență, pe care o simțea acum destrămându-se. Așa cum la munte, în diminețile de ceață, aștepți să apară peisajul dispărut și totuși prezent, întrevedea dincolo, de această melancolie imaginea iubitei, numele ei zadarnic alungat: Anna.
Repetă numele de câteva ori, cu glas tare, despărțind cele două silabe, cum ar fi desfăcut piesele unui mic mecanism pentru a-i surprinde resortul ascuns.
De câte zile nu o mai văzuse? Cineva răspunse pentru el: “23 de zile”, și Paul tresări îngrozit de preciziunea mecanică a răspunsului. Ultimele zile fuseseră destul de calme. Nu se gândise la ea, lucrase în liniște, o credea uitată. Totuși, s-ar fi spus că, în umbră, un nevăzut aparat sensibil îi cronometrase absența, înregistrând parcă pe un ecran interior, gata să se lumineze la întâia cerere, clipă cu clipă, timpul trecut fără ea: 23 de zile, 8 ore, 26 de minute…
Revăzu capul ei blond, ochii prea vii, mâinile vorbărețe și pe urmă acel surâs grav, care îi întrerupea uneori, pe neașteptate, agitația, surâs prea greu pentru ochii ei mici ce se dilatau exagerat într-un efort de atenție, ca și cum ar fi făcut tăcere ca să asculte un alt glas, pe care vorbele ei de până atunci îl acoperi seră.
…Trecu drumul spre Grădina Icoanei și nu recunoscu, în micul parc de iarnă, imaginea grădinii pe lângă care trecuse de atâtea ori ziua. Totul era străin: aleile înzăpezite, copaci negri, goi în nemișcarea lor de lemn, băncile rare, lămpile electrice care ardeau inutil, ca și cum cineva ar fi uitat să le stingă înainte de plecare.
Undeva, spre poarta din stânga, trebuia să mai fie banca pe care, într-o dimineață de octombrie 1932, îl așteptase Ann, cu un bloc de desen în mână, venită să ia câteva schițe de copii, pentru un proiect de afiș la care lucra pe atunci. Nu avu curajul să caute acea bancă și poate că nici n-ar fi găsit-o în grădina atât de schimbată acum.
Se uită la ceas și băgă de seamă că e totuși mai puțin târziu decât își închipuise: două fără zece.
La ora aceasta, Ann era poate la barul din bulevardul Basarab, ca de obicei. Ieșea mereu în ultima vreme, și de ce tocmai astăzi ar fi rămas acasă?
“Noaptea asta nu poate să treacă fără Ann”, își spune Paul, și gândul că o poate întâlni, dacă vrea, îl înfioră.
Vede barul din Basarab, pereții lui cu reflexe metalice, luminile albastre, puntea circulară de dans, ca o insulă de lumina. La masa lor de totdeauna, într-un grup de prieteni, trebuie să fie Ann. Se îndreaptă spre ea și îi spune, privind-o drept în ochi: “Ann, împlinesc în noaptea asta treizeci de ani. Nici eu nu știam; mi-am adus aminte întâmplător adineauri și am venit să ciocnim un pahar împreună. Știi bine cât sunt de superstițios”.
Ea îl privește surâzând. “Te așteptam, Paul. Știam că ai să vii. Noaptea asta nu putea trece fără tine.”
Totul este halucinant de viu: simte căldura cuvintelor ei, aburul lor pe obraz. Totul e atât de prezent, atât de aproape: rochia ei neagră, mica broșă de argint pe sânul stâng, poșeta de mătase strălucind pe masă, paharul cu whisky, pe care ea l-a dat cu un gest nervos deoparte, ca și cum ar fi vrut ca între ea și el să nu fie nimic care să-i despartă.
…Se trezi târziu, cu o tresărire de alarmă. Câtă vreme pierduse oare visând? Nu îndrăzni să se uite la ceas. Privi în jur și nu-și dădu seama unde se afla. Nu mai era în Grădina Icoanei, strada îi era necunoscută, casele străine. Dincolo de aceste clădiri, pe care nu le cunoștea, o slabă aureolă albastră: luminile bulevardului Brătianu. Alergă într-acolo, silindu-se să nu se gândească la nimic. La primul colț de stradă, găsi o stație de mașini. Șoferul era adormit, motorul înghețat porni greu – și ce departe, ce insuportabil de departe era barul din bulevardul Basarab!
Sări din mașină, trântind portiera, și strigă în trecere portarului: “Plătește-l dumneata”.
“Lume multă?” o întrebă pe fata de la garderobă, în timp ce-și dezbrăca paltonul, neîndrăznind să pună mai clar singura întrebare care îl interesa.
Cineva îl bătu pe umăr, și el se întoarse cu o tresărire disproporționată de spaimă. (“Ar trebui să mă controlez”, observă în gând.) Era un coleg de barou, avocat la o societate petroliferă.
— Bine că te găsesc, nene. Toată ziua te-am căutat cu telefonul. Ce facem mâine cu procesul nostru?
— Ce proces? întrebă Paul absent, în timp ce peste umăr încerca să surprindă o deschidere a draperiilor din fund, spre interiorul barului.
— Cum ce proces? Știi că-mi placi? Procesul de la comerț doi, cu “Steaua Română”. Nu știi? 3.623 pe 929. Vrei să te judeci mâine? Eu zic să-l amânăm. N-are niciun haz acuma, înainte de Crăciun. După vacanță oricând, la dispoziția dumitale. Ei! ce zici?
Paul răspunse vag, căci nu ascultase și nici un știa despre ce este vorba.
— Lasă, om vedea mâine… Scuză-mă acum, sunt grăbit, caut pe cineva…
— Pe cine cauți, că nu e nimeni înăuntru? O plictiseală de moarte. Mai bine vino cu mine la Zissu.
Paul se depărta de el, aproape fără să-l salute. “Nimeni, nimeni.” Repeta cuvântul automat, fără să-l înțeleagă. Dădu perdelele deoparte, cu un gest scurt. Departe, foarte departe parcă, în colțul opus al barului, la o distanță care dintr-o dată i se păru enormă, de nestrăbătut, masa lor obișnuită era goală.
Păși într-acolo mașinal și se sili să privească fix, mereu spre același punct, cu ochii deschiși mari, ca și cum ar fi vrut să rețină imaginea pe retină și să împiedice astfel să se transmită spre alți centri de durere oribila veste.
Totul se petrecu fără accident. Căzu pe scaun frânt, cu ceva de om uzat în această cădere, dar încă stăpân pe mișcările lui.
Pianistul îi trimise un salut de recunoaștere (“N-ați mai fost de mult pe la noi”), și el răspunse cu o ridicare de umăr, cu un gest vag, obosit, care răspundea la altceva, la cu totul altceva.
Barul era luminat slab, ca vagoanele de dormit noaptea. Regăsea totdeauna aici o atmosferă de călătorie, de plecare, și orașul i se părea că se depărtează, se pierde. Schițele de decorație le făcuse Ann, din prietenie pentru patron, fost pe vremuri maître d’hotel la Colonade. Cu ce entuziasm copilăros desenase ea fiecare detaliu, ce absorbită era de fiecare’ nouă descoperire!
— Are să fie superb, dragul meu Paul. Superb, înțelegi? Și uite aici (creionul ei se oprise pe hârtie, indicând un punct anumit), aici va fi masa noastră, a ta și a mea.
Ce farsă a memoriei îi reamintea cuvintele ei uitate, tocmai în acest moment, ca și cum vârful ei de creion ar fi indicat, cu luni înainte, locul exact în care într-o noapte viitoare, în noaptea aceasta, va avea să aștepte o umbră care nu mai vine?
Și dacă totuși vine?
Paul refuză această speranță, pe care o știa înșelătoare. Nu voia să primească noi așteptări inutile. Gândul stărui însă ispititor: “Și totuși nu e exclus să vie”.
Nu, exclus nu era, asta trebuia s-o recunoască și el. De atâtea ori, spre dimineață, când luminile se stingeau, când jazul tăcea obosit, când instrumentele de metal intrau în îmbrăcămintea lor de pânză și numai pianul continua să cânte pentru dansatoarele care se demachiau, pentru fetele de la garderobă sau pentru un client întârziat, de atâtea ori, dând deoparte perdelele din fund, albă, trează, strălucitoare, cu pasul ei decis, cu surâsul ei de dimineață, intra Ann.
Paul ridică scurt capul, strigat parcă de această arătare. Dar la capătul opus al sălii, perdelele erau nemișcate, și cu faldurile lor grele, cu roșul lor de cupru vechi, despărțeau parcă o lume de altă lume.
Nu-și putea lua acum privirea de la acel punct prin care totuși, dintr-un moment într-altul, putea să apară ea. Avea senzația că un punct de durere se deplasase acolo, ca o altă inimă desprinsă din el și trimisă înainte, în recunoaștere, ca să pândească și să aștepte.
Uneori, perdelele se mișcau, o mână apărea de dincolo, și atunci Paul, ca și cum n-ar mai fi putut suporta un nou grad de tensiune, avea o scurtă sincopă a conștiinței, care îi permitea să privească fără strigăt, cu un fel de stupoare resemnată, cum draperiile se deschideau într-adevăr, lăsând să treacă o dansatoare, o fată de la garderobă sau o florăreasă.
Și mai greu de suportat era când mâna ce apăruse o clipă se retrăgea fără ca perdelele să se deschidă și fără ca să se poată vedea cine anume era dincolo de ele, căci atunci nimeni nu l-ar fi putut convinge pe Paul că nu Ann se afla acolo, că nu ea venise până în pragul barului, pentru ca în ultimul moment (fiindcă era prea târziu, sau nu era destulă lume) să se răzgândească și să plece. Ar fi vrut să alerge după ea, s-o ajungă exact în momentul în care ieșea și să-i poată spune: rămâi! Dar se vedea întorcându-se singur printre perechile de dansatori, printre mesele cu clienți intrigați de ducerile și întoarcerile lui și nu se simțea în stare să suporte atâtea priviri indiscrete, atâtea semne cu subînțeles, atâtea șoapte…
Un chelner stingea lămpile cu abajur pe mesele rămase goale. De la o masă vecină, pianistul, care discuta cu o dansatoare din local, se întoarse spre Paul.
— Merge prost prăvălia. Semn rău. Începe să facă economii la lumină.
Numai în centru, puntea de dans rămase luminată, ca o planetă de argint plutind prin spații albastre de fum de țigară.
Patronul se apropie de masa lui Paul și îi ceru voie să ia loc lângă el. Era ora confidențelor, când între personalul localului și clienții cunoscuți se angajează conversații familiare.
— Nu știu ce să mai fac, se vaită patronul. Cred că am să lichidez. Așa nu mai merge. Trec nopți întregi cu un whisky și două citronade. Și nu că sunt superstițios, dar de când duduia Ann nu mai vrea să dea pe la noi, merge din rău în mai rău. Nu știți ce o fi având? de ce o fi supărată? Am vrut s-o întreb astă-noapte, dar…
— A fost pe aici?
— Da. Pe la unu.
— Singură?
— Cred că singură. Afară dacă n-o aștepta cineva în mașină. Nici n-a vrut să intre. “Nu rămâneți, duduie Ann?”
“Nu, căutam pe cineva.” Și s-a dus.
Paul îl privește pe omul din fața lui fără să-l vadă, îl aude fără să priceapă ce spune.
“Ann a fost aici și m-a căutat.” Gândul e de o simplitate care nu suferă răspuns. “A fost aici și m-a căutat.”
Nu, într-adevăr, ea nu putea lăsa să treacă noaptea aceasta fără să-l întâlnească. L-a căutat acasă, i-a telefonat la birou, a venit până aici… Și în timp ce ea alerga prin tot orașul după el, ca să pună capăt acestei stupide despărțiri, în timp ce alerga să-i aducă în dar sărutul ei de întoarcere, sărutul ei de împăcare, el se lăsa târât în cel mai ridicul accident de stradă.
Paul plătește paharul lui de whisky, pe care abia acum își dă seama că nici nu l-a băut, îl consolează pe patron (“Lasă, că se îndreaptă, barurile astea sunt ca femeile: nu știi nici de ce vin, nici de ce te lasă”). Aruncă un salut pianistului și trece printre mesele goale, ocolind puntea de dans, cu o lene, cu o întârziere de gesturi ce stă foarte bine unui client de bar, în zori. Nimeni nu va citi, pe obrazul lui palid, neașteptatul strigăt, nevăzuta lumină…
Se opri în fața telefonului și privi cu emoție pâlnia de ebonit, în care peste o clipă avea să vibreze glasul lui Ann, glasul ei trezit din somn, puțin tulbure la început, dar clarificat apoi de surpriză.
Mâna îi tremura formând pe discul aparatului numărul cunoscut, acel număr pe care și-l interzisese sub jurământ și pe care îl făcea totuși de sute de ori, mașinal, pe imaginare discuri, pe fereastră, pe birou, pe dosare.
Telefonul sună lung, de câteva ori, fără răspuns. “Greșeală probabil”, gândi Paul, și nici un era de mirare, în halul de nerăbdare în care se afla.
Reluă operația de la început și formă numărul cifră, cu cifră, încet, rar, ca un începător, cu acea grijă atentă pe care o recomandă indicatoarele din cabinele telefonice. Soneria își repetă chemarea ei regulată și, ca și cum la capătul celălalt al firului s-ar fi aprins o lumină, Paul văzu cu ochii închiși aparatul de telefon aproape de patul lui Ann, lucrurile cunoscute din jur, micul elefant de argint, scrumiera de lemn ars (“tek de Guyanne”, își aminti fără, rost numele lemnului), portretul din perete al lui Ingrid, fotoliul roșu, covorul, întreaga odaie în care soneria chema fără sens, fără răspuns.
— E stricat? întrebă fata de la garderobă, care aștepta, să-i dea paltonul, văzându-l că stă de atâta vreme cu receptorul în mână, fără să vorbească.
— Nu, nu, e stricat. Nu e acasă, răspunse el, fără să știe de ce, fără să știe cui.
Încercă să ridice din umeri, dar nu izbuti. Nici cele mai vechi gesturi nu-l ajutau.
Mașina cobora pe Calea Griviței, spre oraș. În dreptul Gării de Nord, Paul făcu semn șoferului să oprească.
— Pleacă vreun tren la ora asta?
Șoferul întoarse capul spre ciudatul său client.
— De ce?
— Întreb dacă pleacă vreun tren.
— La ora asta nu. Primul tren este la 5 și 40. Personalul de Timișoara.
Paul se vedea prăbușit într-un compartiment de clasa treia, legănat de zgomotul roților, amețit, călătorind fără țintă, o zi și o noapte, și încă o zi, și încă o noapte, coborând undeva la o gară fără nume. În plină câmpie, murdar, negru de funingine, descompus de nesomn și culcându-se pe pământul înghețat, ca să doarmă și să uite.
Șoferul porni mai departe, fără să întrebe. Avea obișnuința călătorilor pe care îi găsea noaptea, singuri la un colț de stradă, cu aerul nedecis dacă să oprească un taxi, sau să-și tragă un glonte în cap.
Paul nici nu-și dăduse seama că porniseră din nou și, întorcând capul, zări ca printr-o pânză de somn clădirea Teatrului Național, pe fereastra prin care privise o clipă înainte clădirea Gării de Nord.
Mașina alerga mai departe pe strada Regală, dar când ajunse la bulevardul Brătianu, șoferul se opri și el, neștiind încotro s-o mai ia.
— Să vă duc acasă?
— De ce acasă?
— Știu eu? Poate vă așteaptă cineva.
Paul tresări. “Poate vă așteaptă cineva.” Parcă a mai auzit în noaptea aceasta aceleași cuvinte. “E cineva care știe, e cineva care așteaptă.”
Gândul e absurd, și Paul simte că într-adevăr nu mai are puterea de a-l primi. În resemnarea lui de cenușă, nu mai e loc pentru această nouă așteptare, pentru această nouă inutilă speranță. Ar vrea s-o oprească undeva dincolo de conștiință, în camera obscură a memoriei, dar fulgerător cuvântul spus a developat o imagine mai vie, mai repede decât voința lui de a uita: “Sus, în cameră lui, Ann îl așteaptă”.
Îi e rușine să creadă, și totuși nu poate altfel. I-a spus șoferului adresa, încet, în șoapte, cu jenă – și totuși cu ce nerăbdare! Mașina zboară pe bulevardul pustiu, spre un miracol care devine cu fiecare secundă mai plauzibil, mai cald, mai convingător: Ann este la el acasă și îl așteaptă.
De atâtea ori, da, de atâtea ori, deși se despărțise de ea numai cu câteva ore înainte, o găsise în patul lui, dormind, într-una din pijamalele lui prea lungi pentru ea, în care se pierdea toată, ca un copil. De atâtea ori o găsise la biroul lui citind un roman, luat la întâmplare din cărțile lui, sau, când nu era niciun roman, o carte de drept comercial, o revistă de jurisprudență, în care părea cufundată cu toată seriozitatea. Își amintește, nu se poate opri să nu-și amintească, acea uitată seară de noiembrie 1932, când, rămas acasă să studieze dosarul unui proces pentru a doua zi, ea sunase noaptea la ușa lui și apăruse în prag cu o valiză mică, în care avea o cămașă de noapte, peria de dinți, o pereche de ciorapi: “Am venit să dorm la tine. Pe strada mea se repară linia de tramvai și e un scandal asurzitor. Te superi?”
Se opri în fața casei, îl plăti pe șofer și-l aștepta să plece. Își acorda câteva ultime minute de speranță. Nimic nu era încă decis, nimic nu era încă pierdut. Câtă vreme rămânea acolo, în fața porții, destinul era oprit în loc. Era încă posibil ca Ann să fie sus.
Își ridică privirea spre fereastra lui de la etajul al treilea, ca și cum ar fi vrut s-o întrebe, și tresări: fereastra era luminată.
Numără încă o dată etajele, numără încă o dată ferestrele – “a doua din dreapta” – și se întrebă dacă nu se înșală, dacă nu visează. Rămase cu ochii fixați spre acel ochi de lumină, care-l aștepta la sfârșitul acestei groaznice nopți.
“Așadar, e adevărat. Așadar, e aici.”
Simți o nesfârșită oboseală, ca și cum toată încordarea de până atunci ar fi plesnit într-o singură clipă. Un moment îi trecu prin minte gândul absurd de a pleca, de a rămânea singur. Ann era sus, și acest lucru îi aducea o liniște neașteptată, care închidea toate întrebările ca într-un somn.
Se scutură din această renunțare și porni nebunește pe scări, cu o bruscă, disperată nevoie să o vadă, să o strângă în brațe. Ann! Ann! Ann! Numele alerga înaintea lui ca un strigăt.
Găsi ușa deschisă și o împinse cu umărul. În vestibul, pe cuier, era un mantou de stofă pe care nu-l cunoștea.
Se opri în pragul biroului și cuprinse cu o singură privire întreaga încăpere. La birou era o femeie tânără, cu o carte deschisă înaintea ei. “Nu e Ann”, șopti el amețit.
Pe urmă abia o recunoscu pe Nora.