PAUL ÎNCERCASE DE MULTE ori să-și amintească în ce împrejurări o cunoscuse pe Anna. Ar fi vrut să poată retrăi momentul exact în care cineva îi pusese față în față întrebându-i așa cum se întreabă de obicei: “Cum, nu vă cunoașteți?” Dar memoria lui nu reținuse acest moment și poate că lucrurile nici un se întâmplaseră așa. Anna se pierdea în mulțimea acelor figuri nesigure, pe care le cunoști “de pe stradă”, “din tren”, “de la Sinaia”, formule vagi care acoperă cu ceața lor prima strângere de mână, întâiul cuvânt schimbat.
Mai târziu, aflase dintr-un cuvânt aruncat la întâmplare că petrecuseră cândva o vacanță împreună, foarte aproape unul de altul, fără să se cunoască însă.
— Acum șase ani, când eram la Satu-Lung…
— Acum șase ani? Ești sigură?
— Da. În 1926. În august.
Paul revăzuse atunci, deodată, întreaga lui vacanță de la Cernatu, cele patru săptămâni de singurătate petrecute în micul sat brașovean, colțul de stradă de unde începea, fără tranziție, Satu-Lung și pe unde trecea, ca printr-un punct de frontieră, linia nevăzută dintre comune.
Revedea grupul de tinere fete și băieți, ce coborau dimineața dinspre Satu-Lung, dezordonați, gălăgioși, puțin provocatori, cu sentimentul că se află într-un oraș străin, în care nimeni nu-i cunoaște și nimic nu-i compromite: mâncau covrigi în plină stradă, se strigau pe nume în gura mare, se fugăreau de la un trotuar la altul, aruncau cu pietre în copacii de la marginea drumului – acei încântători meri de la Cernatu, cu trunchiul văruit până la jumătate și cu fructe verzi, lucioase.
Trecerea lor pe “promenadă”, un pod de lemn pardosind unul din trotuare, provoca în fiecare zi aceeași rumoare. Săsoaice scandalizate își făceau apariția la ferestre, copiii se opreau intimidați în fața porților, domnișoarele, de familie bună “din localitate”, care citeau sau lucrau pe bănci, abia îndrăzneau să ridice capul spre această bandă de nebuni, fetele desculțe, ciufulite, băieții fără haină, fără cravată…
Ostilitățile erau deschise între populația civilă din Cernatu și grupul din Satu-Lung în așa măsură, încât Paul, seara, când ieșea la plimbare, dacă o lua la stânga, pe lângă primărie, avea sentimentul de a păși într-o zonă de luptă, pe un teritoriu dușman.
Era de obicei ora de tenis a grupului. Terenul lor de tenis ajunsese celebru în întreaga regiune până la Dârste, până la Noua. Parii albi, dreptunghiurile de var, trase pe pământ, plasa bine întinsă la mijloc, gardul de sârmă ce înconjura întreg terenul, totul fusese făcut de ei, cu lucruri în parte aduse de la Brașov și în parte inventate pe loc, spre secreta vanitate a Satului-Lung și spre pizma mocnită a oamenilor din Cernatu.
Lui Paul îi plăcea să se oprească acolo, în fața gardului de sârmă, și să privească agitația rachetelor, bătaia regulată a mingii, rochiile albe ale jucătoarelor.
Într-o seară, o minge aruncată prea înalt trecuse peste gard și se oprise lângă el. O ridicase ca să o dea tinerei jucătoare care venise s-o caute.
— Poate că erai tu, Ann?
— Foarte posibil, dragul meu. Dintre toți, jucam cel mai mult. Jucam prost, abia atunci învățasem, dar mult.
Gândul că o zărise cu atâția ani în urmă, înainte de a o iubi, înainte măcar de a ști cine este gândul că fusese odată un moment în care se priviseră în ochi, în care își vorbiseră poate, el pentru a-i întinde mingea pierdută, ea pentru a-i mulțumi, gândul acesta îl înfiora. De la alba jucătoare înclinată un moment spre el cu racheta în mână, într-o seară de august 1926, ce distanțe fuseseră de străbătut până la această cunoscută, dureroasă Ann!
Vedea încă trenul municipal, care făcea curse regulate până la Satu-Lung, vagoanele galbene, locomotiva demodată, țipătul ei disproporționat în gările minuscule, trena de scântei, noaptea, când se întâmpla să întârzie la Brașov și să se întoarcă acasă cu ultima cursă…
Într-o astfel de noapte, trenul fusese oprit înainte de Noua, de grupul din Satu-Lung, care îi barase drumul, așezându-se pe șine și fluturând lanternele aprinse, hainele albe, eșarfele… Călătorii erau indignați, personalul de serviciu, lovit în demnitatea lui (“Un tren oprit ca o simplă căruță”), amenința cu procese-verbale și amenzi, toată lumea vocifera, dar ei parcă nici nu auzeau și poate că în realitate nici un auzeau. Veneau de la Râșnov, spunea unul din ei mai rezonabil, erau morți de oboseală și nu puteau pierde ultima cursă. Năvăliseră în vagoane, fără să țină seama de scandalul provocat.
Era târziu, călătorii erau somnoroși, trenul se golea, lumea coborâse la Dârste, la Turcheș, revolta se potolise… Dincolo de Turcheș nu se mai auzea decât tăcerea acelei nopți de august, acoperită rar de țipătul locomotivei. Atunci porniseră să cânte: era o romanță la modă, pe care o cântau lăutarii la Brașov, dar care acum, în acel ceas de noapte, în vocile lor tinere, căpăta o neașteptată melancolie.
Paul, aducându-și aminte de acel moment, ar fi vrut, așa cum un dirijor suspendă cu un singur gest toate instrumentele, lăsând să se audă doar vioara solistului, ar fi vrut să poată suprima în memoria lui vocile celorlalți, pentru a nu păstra decât, așa cum trebuie să fi fost în acea noapte de august 1926, vocea lui Ann.
“De ce nu te-am cunoscut atunci? spunea ea. De ce au trebuit să treacă atâția ani până să te întâlnesc? De ce n-a fost în seara aceea cineva care să-mi fi spus: Vezi domnul acela tânăr de lângă fereastră? Pe domnul acela ai să-l iubești într-o zi…
Și totuși, știu eu dacă nu a fost mai bine așa? Cred că nu m-ai fi iubit și cred că aș fi fost destul de proastă ca să nu-mi placi. Îmi plăceau bărbații care dansau bine, și tu dansezi atât de prost! Nu știi cât de mult m-am schimbat de atunci. Mă pieptănam prost, purtam rochii scurte, eram zăpăcită, eram nebună, eram… uite cum eram.”
Și luând de pe masă un creion de cărbune, desenă pe o hârtie de bloc o siluetă subțire de fată zăpăcită, cu picioarele în aer ca pentru o săritură, cu brațele deschise, cu părul fluturând în vânt. În câteva clipe, blocul era plin de imagini, care repetau aceeași siluetă de fată nebună, ce părea că-și transmite elanul săriturii de la imagine la imagine.
Din acest joc, ieși în câteva zile o întreagă serie de desene și acuarele, din care o parte fuseseră expuse în aceeași toamnă la salonul de Alb și Negru, iar celelalte aveau să ocupe mai târziu, în iarnă, un întreg perete din expoziția ei personală, toate purtând același titlu: august 1926.
Paul asistă cu stupoare la nașterea acestor imagini, pe care cărbunele ei părea că le înviază, le desprinde din propria lui memorie. Nu lipsea nimic: nici promenada de la Cernatu, nici terenul de tenis, nici trenul municipal, cu vagoanele lui galbene, nici acele minuscule gări pline de soare, în care aștepta câte o săsoaică tânără, cu o pălărie imensă de pai galben în cap și purtând o poșetă mare, lată, orășenească…
Multă vreme nu știuse nimic precis despre ea, deși o saluta pe stradă, ba de câteva ori se și întâmplase să schimbe câteva cuvinte împreună. Îl irita doar numele ei mic, acel pretențios Ann, când Anna ar fi fost un nume atât de liniștit.
Încerca acum, când iubirea lui devenise o așa de ascuțită suferință, să regăsească în amintire pe această Annă indiferentă și pierdută din primele timpuri, să fixeze în mici fapte din trecut apariția acelei tinere femei, pe care de-abia o cunoștea și care, pe atunci, nu-i putea face nici rău, nici bine.
Erau în memoria lui anumite teritorii calme, anumite zone de indiferență, spre care revenea, când imaginea de astăzi a iubitei i se părea intolerabilă. Se căznea să reconstituie fiecare detaliu al acestor vechi întâmplări și se întorcea spre ele cu îngrijorare, ca spre niște fotografii vechi, pe care i-ar fi fost frică să nu le găsească decolorate de timp.
Retrăia cu un sentiment de răzbunare anticipată ziua în care se întâlniseră la un cinematograf pe Bulevard. El era la casa de bilete, când cineva îl bătuse pe umăr. Era, spre mirarea lui, Anna, pe care nu o cunoștea destul de bine pentru un gest atât de familiar.
— Nu vrei să-mi cumperi și mie un bilet? ca să nu mai stau la rând.
Intraseră împreună în sală, dar el refuzase, aproape nepoliticos, rugămintea ei de a veni cu ea în primele rânduri, unde obișnuia să stea, din cauza ușoarei ei miopii.
— Iartă-mă, dar nu pot să stau prea aproape de ecran.
Și lăsând-o să-și continue drumul, se oprise pe la mijlocul sălii, bucuros că rămâne singur.
Ce departe, ce odihnitoare, ce neverosimilă era această întâmplare, acum, când, în orice sală ar fi intrat, gândul că și ea ar putea să fie acolo, însoțită poate de altcineva, îl tortura silindu-l să stea mereu la pândă pentru a recunoaște în obscuritate, în lungile șiruri de spectatori, capul ei blond, sclipind un moment sub lanterna unui plasator și pierzându-se pe urmă mai departe, în întunericul sălii…
Revedea de asemeni depărtata zi de ianuarie în care se întâlniseră în tren, venind de la Sinaia. El citea o carte, când Ann îi bătuse în geamul compartimentului.
— Ce surpriză! Mă credeam singură în tot trenul. Nu vii cu mine în vagonul-restaurant? Să luăm un ceai, să stăm de vorbă…
Refuzase plictisit, dând scuze vagi: prea multă lume în restaurant, preferă să rămână în compartiment, are de citit…
Pe vremea aceea nici un știa bine cum o cheamă.
Că este pictoriță nu aflase decât mult mai târziu și cu totul din întâmplare.
Era la un salon oficial (unul din primele saloane oficiale, organizate la Șosea), unde venise cu un prieten, și se opriseră în fața unui grup de acuarele în care îl surprindea un albastru strigător, puțin metalic, de “creion chimic”. Desenul era nesigur, nervos, încurcat în liniile lui capricioase, ca o scriere grăbită, dar cu neașteptate preciziuni de detaliu, ca și cam din când în când pensula s-ar fi oprit ca să pună un punct sau o virgulă într-o frază prea confuză. Aceste mici trăsături atente păreau să fie semnele ortografice ale unei misterioase scrieri.
Era un grup de “scene de stradă” – case, pomi, trăsuri – toate văzute de sus, și ceea ce părea mai curios în ele era tocmai punctul de vedere ridicat de la care fuseseră privite. Albastrul tare de anilină le dădea un aer de dimineață, cu mult soare, cu multă lumină.
— E amuzant și neserios, spuse Paul. De altfel am impresia că sunt lucruri pe care le-am mai văzut.
Se gândea la anumite tablouri de Raoul Duffy, câmpuri de curse, porturi pavoazate, imagini de aceeași dezordine copilăroasă.
Tocmai se pregăteau să treacă mai departe, când Anna, care era din întâmplare aproape de ei și pe care o și salutase în trecere, îl opri.
— Iartă-mă că sunt indiscretă, dar te-am auzit vorbind despre tablourile mele și aș vrea să-mi spui tot ce gândești.
— Cum tablourile dumitale? Pictezi?
— Nu știai?
Încercă să-și ceară scuze pentru dubla gafă de a-i fi arătat că o cunoaște atât de puțin, încât nici nu știe că e pictoriță, și de a fi spus, cu glas tare, lucruri neplăcute despre lucrările ei. Ar fi vrut să retracteze, să se explice, dar ea nu-l lăsă să termine.
— Te rog, nu continua. Mi-ai făcut o plăcere, și acum vrei să mi-o strici. Ești primul om pe care-l aud vorbind deschis despre lucrările mele. Aici toată lumea e drăguță cu mine și toată lumea îmi face complimente. E mai comod pentru ei, dar nu e deloc folositor pentru mine. Haide, spune-mi tot ce gândești. Și mai ales fii sever. Te rog să fii sever.
Vorbea fără cochetărie, cu ceva loial, serios în privire, ca o elevă care așteaptă să i se arate pe caietul ei de clasă unde anume a greșit.
Paul îi spuse încă o dată că el nu are nicio cădere să vorbească despre pictură, că de altfel tablourile ei îi plac, mai ales pentru acel albastru așa de curajos și pentru desenul ei spiritual, care are îndrăzneala să fie cu atâta nepăsare stângaci.
— E foarte frumos și îți mulțumesc, dar simt că păstrezi o rezervă, pe care nu vrei să mi-o spui. De ce? Ți-aș fi așa de recunoscătoare! Haide, încearcă să fi sincer.
El privi încă o dată, încurcat, acele tablouri, încercând să găsească un cuvânt just.
— Ei bine, pentru că insiști, uite: am impresia că sunt prea volubile.
Anna nu înțelese cuvântul, căci, desigur, dintre toate obiecțiile posibile, numai la aceasta nu s-ar fi putut aștepta.
— Nu-mi cere să-ți spun mai mult, se scuză Paul. Cred că n-aș putea. Am impresia că e ceva care gesticulează în tablourile dumitale. Sunt prea expansive, prea vorbărețe, prea familiare de la prima vedere… Dar, la urma urmelor, e ăsta un cusur?
Anna rămase o clipă pe gânduri. Pe urmă abia răspunse întrebării lui.
— Cred că da, și încă unul foarte grav. Știu eu dacă am să mă pot lecui vreodată? Sunt așa de vorbăreață, așa de neserioasă…
Abia atunci surâse, nu fără puțină tristețe.
Se întâlniră câteva luni mai târziu, în primăvară, într-o dimineață de duminică, la Snagov, unde Paul venise pentru câteva zile, invitat la vila unor prieteni. Se oprise cu ei, în treacăt, la mica mănăstire de pe malul lacului și o găsise acolo cu surprindere pe Ann, singură în biserica rece, cu un bloc de desen în mână.
— Nu te credeam atât de harnică.
— Nici un sunt. Am trecut cu totul întâmplător pe aici. Am venit la Snagov cu mai mulți prieteni, dar i-am lăsat pe lac, la pescuit, și eu m-am oprit un moment să revăd mănăstirea. Nu știu dacă o cunoști bine. Sunt unele lucruri fermecătoare.
Se îndreptase spre ieșire, și de acolo, din prag, întorcându-se cu fața spre interior, îi arătă pe peretele din față, la intrarea în naos, o frescă de culori stinse, dar cu un grup de femei admirabil. Prima femeie din dreapta era întoarsă spre celelalte cu o mișcare grațioasă, ce imprima stofei o cădere în falduri mângâietoare.
— Dar nu asta e tot ce îmi place mai mult aici. Vino, te rog, cu mine, să-ți arăt un lucru într-adevăr miraculos.
Îl luă de mână și-l duse după ea spre centrul bisericii, aproape de altar, de unde îi arătă, pe peretele advers, o altă frescă, o coborâre de pe cruce.
— Sunt aici câteva greșeli de perspectivă, care mă emoționează. Și uite, este în planul al doilea un bătrân care-și duce mâna la barbă, cu un gest – cum să-ți spun eu? — cu un gest de fiecare zi, familiar… E un gest laic și sunt atât de mirată că-l găsesc pe un perete de biserică!
Vorbea cu însuflețire, cu aprindere, deși în șoapte, căci între timp mica biserică se umpluse de vizitatori, dar străbătea prin cuvintele ei un accent de convingere, de emoție, pe care Paul nu i l-ar fi bănuit niciodată până atunci.
Se făcuse târziu, prietenii lui erau grăbiți să meargă la masă și, deși i-ar fi făcut plăcere să mai stea de vorbă cu ea, își ceru scuze că trebuie să plece.
— Mai rămâi, insistă ea. Peste douăzeci de minute trebuie să vie barca să mă ia pe mine și te conduc eu până la vilă.
Fu silit să refuze, dar se despărțiră cu promisiunea de a se revedea, promisiune politicoasă ca atâtea altele.
O revăzu totuși, nu multă vreme după aceea.
Paul ieșise de la tribunal, după o zi întreagă pierdută într-o sală mică, de ședințe, la o audiere de martori, într-un proces fără interes.
Ca pe vremuri la școală, zilele cele mai atroce din tribunal erau cele de primăvară. Îi făcea rău soarele tânăr care inunda străzile și pe care el îl privea ore întregi de la fereastra unei săli de ședință, îi făceau rău figurile șterse, livide, care se agitau pe culoare, oameni uzați care dormitau acolo pe bănci, într-o lumină galbenă, prăfuită de arhivă.
Se oprise pe stradă, buimăcit de soare, și închise un moment ochii. Se simțea murdar, hainele i se păreau grele, gulerul – moale, cravata – strâmbă. Ar fi vrut să se scuture ca de funingine după un drum lung cu trenul. Ducea cu el miros de arhivă, și pe buze – un gust de hârtii vechi, îngălbenite.
O luase încet, cu pași grei, prin dosul tribunalului. Se simțea bătrân, și toată lumea care trecea pe lângă el i se părea tânără. Servieta atârna greu, ca de plumb. Dacă nu s-ar fi jenat, ar fi lăsat-o un moment jos, cum lasă un hamal povara ca să se odihnească.
Pe Sfinții Apostoli, dincolo de Apolodor, tresărise, zărind la câțiva pași de el un lucru cu totul neașteptat: agățată băiețește de gratiile unei porți de fier, peste care treceau, înalte, câteva crengi de liliac, o fată se lupta să rupă o creangă.
Paul se opri locului, de teamă să nu o sperie, și se ascunse după un felinar, de unde putea privi fără să fie văzut.
Ar fi putut crede că e o școlăriță dacă n-ar fi fost îmbrăcată cu o eleganță de doamnă. Purta un taior gri, o pălărie gri cu boruri albastre, pantofi de antilopă albastră. Pe parapetul de piatră al porții, o poșetă din aceeași antilopă ca și pantofii fusese probabil lăsată jos, pentru a-i permite să aibă mâinile libere.
Paul o recunoscu fără greutate pe Ann, dar îi venea greu să creadă că este ea. Înălțată în vârful pantofilor pe parapetul de piatră, cu o mână agățată de gratiile porții, cu cealaltă se lupta să rețină creanga de liliac, prea înaltă. Foile taiorului se ridicau mai sus de genunchi, doi genunchi rotunzi, delicați, de adolescentă.
Strada era goală, dar dintr-o clipă într-alta putea trece cineva, dacă nu chiar proprietarul prădat. Creanga cedă în sfârșit, o creangă mare cu buchete dese, violete. Fata sări pe trotuar, fără grabă, fără emoție, se scutură ușor pe mâneci, își luă poșeta, privi în sus pe stradă, și pe urmă, cu creanga de liliac în brațe, cu capul ei blond ascuns în flori – doar fruntea ridicată puțin deasupra lor – porni în sus, bravă, cu pasul ei mic, decis.
Paul o privi cum se depărtează și i se părea că rămâne în urma ei o trenă de lumină. Se simțea și el mai tânăr, anotimpul, pe care îl uitase, era regăsit, mica nebunie a fetei aducea puțină inconștiență, puțină lumină în toată acea zi. Ar fi vrut să fugă după ea, să-i mulțumească, să-i sărute mâna, dar o lăsă să treacă netulburată colțul și să dispară.
Totuși, simțea nevoia să-i trimită un cuvânt de simpatie, primul de când o cunoștea. Își aminti că prin apropiere, în Piața Senatului, era o florărie. Intră acolo și cumpără tot liliacul, cât se găsea, spre stupoarea vânzătorului, care îl întreba, fără ironie desigur:
— Dacă mai aveți nevoie, vă mai putem aduce.
În mai era nespus de ieftin, și cu cele câteva sute de lei, pe care le avea la el, Paul cumpără o grădină întreagă, pe care i-o trimise lui Ann cu frunze cu tot și cu câteva cuvinte scrise în grabă, pe o carte de vizită.
“Altă dată când vrei liliac, fii mai prudentă. Dacă ai nevoie de avocat (articolul 306 și 308 codul penal: «Acela care va lua într-ascuns un lucru al altuia săvârșește un furt. Furtul se va pedepsi cu închisoare de la 15 zile până la 2 ani…»), îți stau la dispoziție.”
“Nu știi ce rușine mi-e de dumneata”, îi spunea Ann a doua zi, primindu-l la ea acasă. “Dacă aș fi știut că mă vezi, cred că aș fi înghețat acolo, cu mâinile pe poartă. Ești un om de care mi-a fost totdeauna puțin frică. Nu știu de ce, nu mă întreba de ce.”
Casa era plină de liliacul trimis în ajun. Cât nu încăpuse în vasele de flori, era pus în carafa de apă, în pahare, pe masă, pe etajere, la fereastră.
— Am să-l păstrez mereu, aici. Când s-o vesteji, am să pun altul în loc. Și poate că nici nu se vestejește.
Purta o rochie simplă, bleumarin, cu guler alb, ceea ce îi dădea un aer de școlăriță.
— Ești într-adevăr așa de tânără?
— Ești într-adevăr așa de bătrân? Mi-e frică de dumneata. Totdeauna mi-a fost frică de dumneata. Ești atât de încruntat, atât de absent! Când mă saluți pe stradă – și nici un mă saluți totdeauna – am impresia că nici un mă vezi.
Vorbea repede, temându-se, parcă, de tăcerea lui. Își dusese mâinile la piept, școlărește, ca să-și reprime gesturile, lucru care îi dădea, o dată mai mult, un aer de fată de școală.
— Mi-e greu să cred că ești aici. M-am gândit de atâtea ori că ai putea să vii, dar niciodată n-am îndrăznit să sper. Știu atâtea lucruri despre dumneata. Știu cărțile pe care le citești. Știu cu cine ai fost vara trecută la Balcic. Știu că joi seara ai fost la Filarmonică și ai plecat în pauză. Nu vrei să fim prieteni? Nu vrei să încercăm? De câte ori pictez ceva, mă întreb: lui i-ar plăcea? de câte ori citesc o carte, mă întreb: el ce ar crede? Aș vrea să te văd mai des. Mi-e necaz pe gesturile mele prea vii, pe felul meu de vorbă, așa de neserios. Aș vrea să crezi că sunt mai puțin zăpăcită decât par, mai puțin superficială… Îți promit că voi fi o prietenă cuminte, care nu întreabă, care nu cicălește. Vino când vrei. Sau mai bine, pentru început, hai să fixăm o zi pe săptămână în care să vii totdeauna. O să încercăm câtăva vreme. Dacă va merge – bine; dacă nu, renunțăm.
În amintirea acelei zile, liliacul rămăsese singura lor floare.
Mai târziu, în iarnă, Paul se oprise cu uimire, într-o zi de ianuarie, în fața unei vitrine de florărie, în care zărise câteva crengi albe de liliac. Nu știuse până atunci că se pot găsi în plină iarnă și i se păreau, dincolo de geamul înghețat, ireale.
Le mângâia totdeauna cu timiditate, temându-se, parcă, să nu se desfacă sub degetele lui. Liliacul alb de iarnă nu avea aroma violentă a celui de primăvară, ci un miros slab, stins, ca o răsuflare, ca un fum.
Dacă se întâmpla să fie certați, era de ajuns să trimită sau să primească o creangă de liliac, pentru ca, fără cuvinte și fără explicații, o despărțire de câteva zile să ia dintr-o dată sfârșit. Liliacul era pentru amândoi o superstiție, care îi dezarma, care îi ajuta să se regăsească.
Nu putea pe atunci bănui că va exista într-o zi o altă Ann, pentru care acele flori albe își vor fi pierdut întreg înțelesul, ca un obiect fără nume, fără amintiri.
Primele zile ale iubirii lor se petrecuseră la Sibiu, oraș pe care nu-l cunoștea niciunul din ei.
— Mi-e indiferent unde, dragul meu. Undeva unde să fiu singură cu tine, câteva zile. Pe urmă, oricum ai să mă lași.
— De ce?
— Pentru că nu mă iubești.
El nu răspunsese nici da, nici nu – și de altfel ea părea că nici nu așteaptă un răspuns.
Sibiul îl aleseseră în ultimul moment, în gară, pentru că primul tren care pleca era spre Sibiu.
Totul o încânta în orașul transilvănean: străzile largi, vitrinele prăvăliilor, firmele nemțești, dialectul săsesc, masa la restaurant, lista cu feluri de mâncare pe care nu le cunoștea și din care alegea la nimereală, închizând ochii și oprindu-și degetul pe listă: “Să vedem ce o fi asta”.
Dimineața, când se trezea din somn, îi plăcea să privească de la fereastra hotelului copiii care treceau spre școală cu ghiozdanele pe spate, săsoaicele opulente care se întorceau de la piață cu coșurile în mână și se opreau la un colț de stradă, câte trei-patru, vorbind cu aprindere, obloanele prăvăliilor, care se ridicau uruind… Totul i se părea onorabil și sever.
— Suntem singurii oameni care se iubesc în orașul ăsta, spunea ea.
Și pe urmă, ca și cum abia în acel moment și-ar fi dat seama că e goală, alerga cu o tresărire de alarmă înapoi în pat, ca să se ascundă, ca să se acopere. Era albă, așa de albă, încât, goală fiind, părul ei blond părea că se decolorează sub lumina trupului gol.
Când cobora în holul acelui mic hotel de provincie, o intimidau privirile respectuos intrigate ale oamenilor de serviciu și ale funcționarilor, căci tinerețea ei aducea acolo o undă de mister, poate chiar de scandal.
Era fericită de tot ce vedea. Se plimba toată ziua în acele delicioase tramvaie sibiene, de la “Orașul de sus” la “Orașul de jos”, și o amuzau chipiul taxatorilor, ca al ofițerilor austrieci în operetele vieneze, rochiile greoaie ale săsoaicelor, rochii de provincie, cu agrafe, cu flori, cu noduri. Dacă ar fi avut un bloc de hârtie cu ea, ar fi desenat, căci găsea pretutindeni motive de desen.
Cu un desen – cu unul singur – tot se întorsese de la Sibiu. Erau la o masă, pe trotuar, în fața unui restaurant, la ora prânzului, când tocmai ieșeau copiii de la școală. Trecea un grup de fetițe prin fața lor, și Ann o oprise pe una din ele, întrebând-o cum o cheamă.
„Ingrid“, răspunsese ea, puțin speriată, iar colegele ei adăugaseră cu mai mult curaj: “Ingrid Schreiber”.
Ingrid era blondă, avea cozi împletite pe spate, o șapcă albastră trasă băiețește pe frunte și doi ochi oblici, care dădeau figurii ei de înger saxon o ciudată grație de mică tătăroaică dobrogeană.
— Ingrid, ți-a spus cineva cât ești de frumoasă? Dă-mi o hârtie și un creion din ghiozdanul tău. Vreau să te desenez.
Ingrid era și speriată, și mândră, iar Ann prinsese acolo într-o schiță grăbită acest aer de copil uimit, schiță care la întoarcere avea să devină un portret în ulei, pus în camera lui Ann, deasupra patului, de unde ea avea să privească mai departe, cu aceeași privire nedumerită, lucruri încă neînțelese.
Unde era acum această Ann din primele timpuri ale iubirii lor?
Era pe atunci gata oricând să-l primească sau să vie la el, să accepte o chemare sau un refuz, să-și facă într-o clipă valizele când pe neașteptate el venea s-o ia într-o călătorie de câteva zile, sau, dimpotrivă, să și le desfacă, atunci când tot pe neașteptate, și fără s-o întrebe, el renunța la o plecare de mult plănuită și care între timp devenise pentru ea o copilăroasă bucurie.
— Tu nu întrebi niciodată nimic, Ann?
— Pentru că nu aș avea, dragul meu, decât o singură întrebare de pus – “de ce nu mă iubești?” – și pe asta, vezi, nu vreau s-o pun.
Cum dintr-o iubire, începută așa de ușor (căci, blondă cum era, fără mistere și fără secrete, Ann părea tipul predestinat al unei iubiri ușoare), avea să ajungă la această suferință era pentru el inexplicabil.
Ultimul ei surâs, ultimul ei gest îi erau cunoscute – și totuși trebuia să vie o zi în care fiece surâs să fie o enigmă, fiece cuvânt – o taină; trebuia să vie un timp în care simplul fapt de a o zări să devină un lucru greu, de multe ori imposibil, un timp în care avea să cutreiere nopți întregi din restaurant în restaurant, din bar în bar, cu speranța că o va găsi în sfârșit și o va vedea, fie numai o singură clipă.
Când o regăsea totuși pe vechea Ann, când se întâmpla să revină iubitoare spre el (“Ești un prost, și eu tot numai pe tine te iubesc”), când o vedea agitându-se goală prin casă, aruncându-și lucrurile și nemaiștiind unde să le găsească, o oprea într-una din pozele ei comice, ciufulită, cu părul căzându-i pe frunte, cu un ciorap pe braț și cu celălalt aruncat pe umeri ca o eșarfă și știind prea bine că fata aceasta zăpăcită și scumpă este totuși pierdută și că a doua zi va reîncepe aceeași suferință, o privea îndelung: “Lasă-mă, Ann, să văd cum arată o femeie fatală”.
Erau nenumărate lucruri pe care la început abia le vedea, cu un fel de nepăsare amuzată, dar pe care mai târziu – fără să știe exact când și de ce – începuse să le observe cu o chinuitoare neliniște. Îl irita cât de multă lume cunoaște Ann.
Intrarea ei într-un restaurant era salutată de zeci de priviri, care se întorceau în același timp spre ea, cu ceva indiscret, insistent.
— De unde cunoști tu atâta lume? Cine e tipul care a trecut?
Răspunsurile ei erau de obicei vagi, evazive. “Nu știu cine e. Vine pe la expoziții.” Paul vedea totdeauna dincolo de această impreciziune mari enigme de dezlegat.
Mai dureroase însă erau răspunsurile ei precise, spuse cu indiferență.
“L-am cunoscut acum trei ani, în tren spre Budapesta.”
Paul vedea vagonul de dormit, culoarul cu lumini albastre, Ann lângă fereastră stând de vorbă cu tovarășul ei întâmplător de călătorie; o auzea parcă râzând (căci râde, vai! atât de ușor…) când o zguduitură mai puternică o arunca în brațele lui. Vedea așternutul alb al paturilor, prin ușile rămase deschise, culoarul pustiu, trecerea ei dintr-un compartiment într-altul, în plină noapte… își amintea cu câtă ușurință îi cedase lui pe vremuri – și îl scandaliza în amintire. Ar fi vrut să-i fi rezistat mai mult atunci, pentru ca acum să poată crede că pentru ea a se culca sau nu cu un bărbat nu era deloc un lucru fără importanță.
În fiecare privire străină care se îndrepta spre Ann, în fiecare salut, i se părea că e o amintire, o chemare. Era furios că din politeță trebuie și el să răspundă acestor saluturi, semne ce treceau deasupra lui ca niște telegrame cifrate, pe care le interceptezi fără să le poți citi, căci nimeni nu-l putea asigura că fiecare nou salut nu purta un mesaj, o aluzie sau o propunere: “îți amintești?” sau “Te aștept”.
Vernisajele Annei aduceau în sălile de pictură o lume nouă: figuri de bar, figuri de curse, figuri de premieră, și a doua zi în ziare, la rubrica mondenă, se publicau fotografii și nume de la “cel mai strălucit vernisaj al anului”.
Tablourile ei se vindeau prea bine, lucru pe care la început Paul nu-l remarcase, dar care mai târziu, când, fără să vrea, începuse să cunoască mai de aproape “bursa” tablourilor, i se păru neliniștitor. Când un tablou de Margareta Sterian sau de Cornelia Babic se vindea cu trei sau patru mii de lei, când Iorgulescu-Yor, care avea totuși reputația de a “ține la preț”, vindea o pânză de 30/50 cu 5 000 de lei, iar una de 50/70 cu 8 000, tablourile lui Ann obțineau prețuri pe care numai un Iser sau un Petrașcu le puteau cere.
Rămăsese celebru între pictori un mic Balcic albastru, agreabil desigur, dar nu extraordinar nici față de celelalte lucrări ale ei – și pe care ea îl vânduse cu suma fabuloasă de 50 000 de lei.
Când se întâmpla să expună într-o expoziție colectivă, la Salon, la Grupul nostru, tablourile ei se distingeau ușor de celelalte, prin acel carton alb, care dă prestigiu și lumină unui tablou: “reținut”.
Paul se jena de repeziciunea cu care, din primele zile, aceste cartoane albe înfloreau în colțul pânzelor ei, în timp ce ceilalți pictori aveau atâtea greutăți până să-și plaseze tablourile, ba uneori rămâneau cu ele nevândute până la închiderea expoziției.
Ar fi vrut ca Ann să aibă puțină discreție în satisfacția ei, puțină nepăsare în succes, dar odată, când încercase să o facă a înțelege acest lucru, își atrăsese din partea ei un răspuns zdrobitor: “Ce? Vrei să-mi fie rușine că am succes?”
Cu atât mai zdrobitor răspuns, cu cât el tocmai acest lucru i-ar fi cerut: să-i fie puțin rușine de succesele pe care le are.
Ann își pierduse cu totul timiditatea ei de pe vremuri, îndoiala cu care începea un tablou, frica de școlăriță cu care aștepta o impresie. Avea acum o adevărată artă de a-și plasa tablourile, de a-și folosi relațiile, de a simți într-o nouă cunoștință un client posibil.
“Client” era cuvântul care revenea mai des în limbajul ei, și pe Paul îl îngrozea dublul înțeles al vorbei.
“Ce fel de client?” o întrebase odată cu brutalitate, privind-o drept în ochi. Ea se clătinase sub oribila injurie, ca pălmuită, și izbucnise într-un plâns zguduit, disperat, pe care el abia reuși să-l potolească, cerându-și iertare, plin de remușcări și totuși fericit că plânsul ei așa de sincer, așa de copilăros, dezmințea bănuielile și temerile lui.
Erau zile în care Ann devenea de negăsit. Toate insistențele lui de a o întâlni se loveau mereu de același cuvânt, pe care ea îl spunea puțin sentențios, ridicându-l ca pe un scut: “întâi pictura!”. Nimic n-o apăra mai bine, nimic n-o ascundea mai mult.
“Astă-seară nu sunt liberă. Am o întâlnire de afaceri: un client cu care tratez să-i vând florile albastre.”
Luase obiceiul de a-și întâlni clienții la ea acasă sau în oraș, la restaurant, la o masă de bar, și nu la expoziție, pe unde venea de altfel rar, numai în treacăt, ca să fumeze o țigară, ca să schimbe câteva cuvinte, în rochie de stradă, fără să-și scoată pălăria, în vizită.
Paul încercase să o convingă că prestigiul ei de artistă pierde prin acest exces de familiaritate cu publicul.
— Înțelege, dragă Ann, nu-ți vorbesc ca un om gelos, ci ca un prieten îngrijorat. Un artist nu are dreptul să facă publicului concesiile pe care le faci tu cumpărătorilor. Trebuie să fie mai puțin abordabil, mai mândru, mai orgolios, mai singuratec.
Ea asculta cu luare-aminte și părea că aprobă tot, că înțelege tot, dar când de la considerațiile de ordin general despre îndatoririle artistului “adevărat” el trecea la propuneri concrete (și aici prietenul dezinteresat nu-l mai ascundea prea bine pe amantul gelos) și când îi cerea să renunțe la întâlnirea fixată și să-i telefoneze amatorului că dacă ține cu adevărat să cumpere “florile albastre” n-are decât să treacă a doua zi dimineață pe la sala Dalles, între 11 și 12, ea nu mai era dispusă să-l asculte și îl întrerupea scurt:
— Ce? Vrei să-mi zdrobești cariera?
„A zdrobi cariera” era o expresie care apărea pentru prima oară în limbajul lui Ann. Paul cunoștea prea bine acest limbaj pentru ca schimbările de vocabular să nu-l neliniștească. De unde veneau aceste cuvinte noi, care răsăreau deodată în vorbirea ei, ca niște ecouri dintr-o viață pe care el nu o cunoștea și din care nu străbătea până la el decât un cuvânt scăpat din neatenție?
S-o asculte vorbind pe Ann fusese pentru el în primele timpuri o plăcere plină de surprize. I se păruse la început că e foarte vorbăreață, dar cu vremea observase c