NU-ȘI DĂDEA SEAMA CÂT TIMP trecuse. Câteva secunde? Câteva lungi minute?
Nu simțea nimic. Auzea în jurul ei voci, pași, chemări, dar totul surd și cenușiu, ca un fel de pastă sonoră, din care numai uneori se desprindea cu o subită claritate un clopot de tramvai sau un strigăt, pentru ca imediat să reintre în aceeași rumoare stinsă.
“Va să zică un accident”, gândi ea foarte calm, aproape cu indiferență.
Gândul nu-i deștepta nicio alarmă, nicio grabă. Avea foarte vag impresia că trebuie să fie lungită pe jos, lângă trotuar, cu capul în zăpadă, dar nu încercă să facă nicio mișcare.
li trecu prin minte o întrebare stupidă, fără sens: “Cât să fie ceasul?”
Se încordă să audă tic-tacul ceasornicului de mână, dar nu-l auzi. “S-o fi spart.” Pe urmă, într-un efort de atenție, răsfrântă parcă în ea însăși, observă că de fapt nu aude nimic din propria ei ființă: nici pulsul, nici inima, nici respirația.
“Am stat, reflectă ea, am stat ca un ceasornic.” Și i se păru că surâde, dar nu-și simțea buzele, pe care căuta inutil să le contureze undeva în acest lucru familiar și totuși pierdut, care era corpul ei insensibil.
Își aminti atunci brusc momentul căderii, atât de brusc, încât avu impresia că din nou cade, și auzi încă o dată zgomotul scurt, ca de resort spart, pe care-l auzise atunci.
Nu-l reținuse pe moment, dar acum îi revenea cu o precizie absurdă: sunet sec de ligament care se rupe, de arc ce se sparge, și într-adevăr i se păru că undeva, în intimitatea acestui trup pe care nu-l mai simțea, ceva trebuie să se fi rupt din loc.
Încercă să se străbată pe ea însăși, cu o scurtă privire interioară, și să surprindă, ca pe o placă de radiografie, locul exact al ruperii.
Clavicula? Aorta? Rotula?
Pentru fiecare cuvânt, i se părea că trebuie să găsească un răspuns în corpul ei inert, pe care îl asculta din nou silindu-se să-l pătrundă cu auzul, până la cele mai depărtate fibre.
“Hotărât, ceva s-a rupt. Dar ce?”
Vocile creșteau și descreșteau pe stradă, în jurul ei, cu răbufniri zgomotoase și îndepărtări subite. Veneau până la ea, ca prin ceață, aburite.
Deodată o străpunse o senzație ascuțită de frig și în același timp își simți genunchiul drept gol în zăpadă, ca și cum singur din întreg corpul s-ar fi trezit dintr-o profundă anestezie. Ce depărtat, dar ce intens îl simțea! Un moment îl fixă cu gândul și i se păru nespus de straniu acest unic punct sensibil, desprins din leșin ca o mică insulă vie.
Pe urmă, ca un val de sânge, frigul urcă mai sus de genunchi și se răspândi cu o fină rețea tactilă pe pulpă, chemând la viață noi regiuni de epidermă. Zăpada era pufoasă, mângâietoare și avea o moliciune de așternut rece. Își afundă cu oarecare lene piciorul drept în această zăpadă, și îl simți pe de-a-ntregul gol, cu ciorapul căzut până la gleznă.
În aceeași clipă, avu fulgerător senzația rupturii de adineauri. Gândul, care până acum ezitase, merse de astă dată exact spre mica piesă “anatomică” ruptă: jartiera. Liberat, resortul ei metalic se imprima sus pe pulpă, ca un mic sigiliu rotund.
“Trebuie să fiu pe jumătate goală”, gândea ea fără alarmă. Ridică abia atunci capul, și în același timp vocile se limpeziră, ca ieșite brusc din ceață.
— Criminali, striga un domn bătrân, răstindu-se, sufocat de violență, la un vatman, care tăcea încurcat. Criminali. Nu vă uitați nici înainte, nici înapoi, dați buzna peste călători, peste dame, peste copii…
Omul de la tramvai încercă să schițeze un gest de explicație.
— Păi dacă dumneaei coboară…
— Ei și ce-i dacă coboară? Adică n-are voie?
— N-are voie, că aici nu e stație… zise altcineva, o voce indiferentă.
De jos, ea încercă să-l vadă pe cel care vorbise, dar nu distinse în întuneric decât o privire fără curiozitate,
— Sigur că nu e stație… reluă vatmanul, puțin încurajat.
Domnul bătrân indignat nu voia să cedeze.
— Foarte rău că nu e. Să fie. Că de aia plătim noi. Bani știți să ne luați, dar stații nu vă dă mâna să faceți. Criminali, bandiți… V-ați îmbogățit pe punga noastră.
Ea simți un zâmbet care flutura în întuneric și, fără să ridice bine capul pentru a-l primi din față, avu certitudinea că e zâmbetul vocii indiferente de adineauri.
— … da, bine ne faceți, așa ne trebuie, că suntem proști și nu reacționăm…
Era stupid, desigur, dar își dădu seama că, trântită acolo, în zăpadă, ea nu asculta vocea stridentă a bătrânului indignat, ci urmărea tăcerea depărtată a celuilalt.
— … da, domnilor, nu reacționăm. Ia să chemăm noi agentul și să-ți trântim un proces-verbal, mă-nțelegi…
În sfârșit, auzi din nou vocea celuilalt, aceeași voce puțin surdă, puțin leneșă. Vorbea probabil cu vatmanul.
— Vezi-ți de drum, băiatule. Urcă-te în vagon și dă-i drumul.
— Sigur. Să-și vadă de drum, și pe dumneaei s-o lase aicea, moartă, în zăpadă.
Toate privirile se îndreptară din nou spre ea. În focul discuției fusese uitată, dar acum redeveni personajul principal al scenei.
Se simți ridiculă, trântită cum era – cine știe de când? – în plină stradă, într-un grup de trecători curioși. Ar fi vrut să se ridice, dar singură știa bine că nu va putea.
Aruncă o privire circulară, căutând parcă o figură cunoscută printre acele fețe cenușii, și se opri la bărbatul a cărui voce leneșă o reținuse. Îl recunoscu după privirea lui indiferentă, care-i semăna foarte bine cu vocea.
— Decât să te cerți, mai bine m-ai ajuta să mă ridic.
Omul nu păru deloc surprins. Făcu fără grabă un pas spre ea, îngenunche cu oarecare întârziere, îi trecu o mână pe sub brațul drept și o ridică fără prea mare îndemânare, dar cu o mișcare fermă.
Ea nu-și putu opri un mic strigăt de durere, când, pentru ca să se ridice, se lăsă cu toată greutatea pe piciorul drept.
— Doare?
— Nu știu. O să văd mai târziu.
Și acum ce să facă? Cercul curioșilor se strânse și mai tare în jurul ei. Pălăria îi cădea pe ceafă, ciorapul drept îi curgea de-a lungul piciorului, mantoul era plin de zăpadă, mănușile erau ude…
Îi păru rău că se ridicase: fusese mult mai comod pe jos, în zăpadă. Un moment, o ispiti gândul absurd de a se trânti la loc, ceea ce o făcu să surâdă și să-și recapete puțin calm. “Trebuie să scap de ăștia”, își zise ea, înfruntând cu bravură curiozitatea grupului.
Se întorsese din nou spre omul ei, care și el părea acum puțin stânjenit de spectacol.
Nu vrei să faci cu mine câțiva pași?
Propunerea părea că-l plictisește. Ea se grăbi să-l liniștească.
Numai câțiva, până la o mașină.
Nu așteptă răspunsul, îi luă brațul și porni lângă el, călcând cu băgare de seamă, ca să nu redeștepte durerea de adineauri.
Nu se vedea nicio mașină, nicio trăsură. Tânărul domn nu se silea deloc să-și ascundă plictiseala. Tăcea cu încăpățânare, absent.
L-ar fi lăsat bucuroasă și și-ar fi continuat singură drumul, dar nu avea încredere în piciorul ei drept. De două ori încercase să calce puțin mai apăsat, și durerea o străpunsese de la gleznă, ca o lamă.
“E prost-crescut, dar am nevoie de el.” Îl luă și mai bine de braț, ca și cum ar fi vrut să-i arate că nu se lasă intimidată de proasta lui creștere și că nu renunță.
Mergea puțin în urma lui, căci nu îndrăznea să-i spună că face pașii prea mari. Îl putea privi pieziș, din profil, fără ca el să observe. Un tip șters, cu trăsături nesigure, tânăr parcă, dar fără vârstă precisă, blond parcă, dar fără culoare certă. “Parcă l-am mai văzut undeva.”
E înalt? E scund? N-ar fi putut spune. În paltonul acela părea înalt, un palton gri, larg, cu buzunare mari, în care mâinile se înfundau cu un aer de securitate.
Continua să tacă, o tăcere de drum lung, închisă, rezistentă, fără expresie.
“Parcă ar fi singur. Parcă n-aș fi lângă el. Parcă ar fi uitat că sunt lângă el. Și dacă într-adevăr a uitat? Dacă se va trezi cu mine de braț și mă va întreba ce caut aici, atârnată de brațul lui?”
Se hotărî, să rupă ea tăcerea.
— Nu înțeleg cum s-a întâmplat. Am alunecat, se vede, de pe treapta tramvaiului. Voiam să cobor.
— Din mers?
Se miră auzindu-i glasul. Credea că n-o aude, că nu-i va răspunde. Surpriza o însufleți.
— Da, din mers. Totdeauna cobor din mers. Nici nu se poate altfel. Eu locuiesc aici aproape, în bulevardul Dacia, și tramvaiul 16 nu oprește decât ori la Donici, ori la Vasile Lascăr. E prea departe. De asta cobor la cotitură, unde tramvaiul o ia pe Orientului. Nu numai eu. Toată lumea care stă prin apropiere. Și nu se întâmplă niciodată nimic. Numai astăzi… Nu știu cum s-a întâmplat…
Treceau tocmai sub bătaia unui felinar. În lumină, figura lui i se păru din nou absentă.
“Ce tip urâcios!” Totuși, îndrăzni să se oprească.
— Nu te supăra. Vreau să-mi ridic ciorapul. Am înghețat de tot.
Se aplecă, dar abia acum băgă de seamă că sângerează: genunchiul drept era roșu, iar mai jos, spre gleznă, unde se zgâriase probabil mai tare, țesătura ciorapului se lipise de rana cu sânge înghețat.
— E grav?
— Nu știu. Deocamdată nu mă doare. Ar trebui să trec pe la o farmacie. Vrei?
El nu răspunse, dar o luă de braț și o întrebă din ochi: “Unde?”
— Nu e departe. Uite, pe trotuarul celălalt.
Trecură drumul. De departe, ea avu oarecare greutate să se recunoască în oglinzile farmaciei, la dreapta acestui domn, care i se părea și mai străin în imaginea depărtată din oglindă. Când se apropie, surâse cu compasiune propriei ei figuri. “Deplorabilă sunt, săraca de mine!”
Își scoase cu un gest scurt pălăria și rămase cu ea în mână, consternată.
— Nu pot să intru în halul ăsta. Farmacista mă cunoaște, o să mă întrebe, va trebui să-i explic… Nu vrei dumneata?…
El acceptă fără entuziasm, cu o aprobare încruntată din sprâncene.
— Ce-ți trebuie?
— Puțină tinctură de iod și… știu eu? puțină apă oxigenată.
Voi să-și deschidă poșeta, ca să-i dea bani, dar el, fără să aștepte, împinse ușa farmaciei și intră.
De afară, ea îl urmări prin geamul vitrinei, cum intră, cum se descoperă, cum spune bună seara, cum se apropie de farmacista în halat alb. I se păru curios să-l vadă deschizând gura și rostind cuvinte pe care ea nu le auzea. Ciudată voce are! Puțin acoperită, puțin stinsă, și totuși având un accent aspru. Farmacista turna tinctura de iod în sticlă.
De ce durează așa de mult? Trebuie să fie înăuntru o căldură dulce de seră. Balanțele de metal stau nemișcate. Lichiduri grele, somnoroase, dorm în rafturi, în sticle solemne de cristal.
Farmacista îl întreabă ceva, și el răspunde cu destulă voie bună. E mai vorbăreț înăuntru la căldură decât afară, în frig. Dacă l-ar lăsa? Dacă s-ar duce acum, fără să-l mai aștepte? Ce cap uimit ar face nemaigăsind-o, dar și ce sentiment de ușurare ar avea, impertinentul!
Genunchiul începu s-o doară. Mai mult s-o înțepe decât s-o doară. Se mai gândi încă o dată la căldura bună de dincolo de vitrină și închise ochii. I se părea că alunecă într-un fel de somn…
— Am stat prea mult?
Era vocea lui.. Aceeași voce nesigură, care nu apasă pe cuvinte și-ți face impresia că trece pe lângă ele din neatenție.
Nu-i răspunse și nu deschise ochii.
— Ți-e rău?
— Nu, nu mi-e rău. Dar aș vrea să ajung acasă. Am înghețat.
— Spuneai că nu e departe…
— Fii liniștit: nu e. Mai avem douăzeci de pași, și ai scăpat.
Nu aștepta nicio protestare politicoasă din partea lui. Îl luă de braț, decisă să nu-i mai vorbească și nerăbdătoare să poată în sfârșit rămânea singură. Se silea să facă și ea pașii cât mai mari, deși piciorul drept o durea mereu.
Pentru prima oară de când i se întâmplase accidentul ăsta stupid, ar fi vrut să plângă.
Se opri în sfârșit în fața unei case cu multe etaje, se rezemă de portalul de sticlă și îi întinse mâna…
— Aici. Acum, te poți duce. Îți mulțumesc.
El îi strânse mâna o clipă, fără să i-o rețină, și pe urmă duse degetul la pălărie, schițând vag o jumătate de salut.
Ar fi vrut să-i spună: “Ești cel mai urâcios om din lume”, dar era prea obosită ca să-i spună ceva. Îl lăsă acolo, în fața casei, și intră în holul luminos, unde o primi un val de căldură moleșitoare.
…Era singură în ascensor. Apăsă pe butonul ultimului etaj, al șaselea, și apoi căzu pe banchetă, cu un suspin de salvare. Își promise să plângă din toată inima când va ajunge sus în camera ei. Simțea că nimic nu i-ar fi putut face mai bine: un plâns bun și pe urmă o baie fierbinte.
Undeva între două etaje, ascensorul se opri cu o scurtă zguduitură. Crezuse întâi că a ajuns, dar își dete seama că de fapt a rămas suspendată în drum.
“E ziua accidentelor”, încercă să glumească în gând. Sună lung pe butonul de alarmă.
Își aduse aminte că vara trecută cucoana bătrână de la al treilea rămăsese o dimineață închisă în ascensor, între două etaje. Gândul o îngrozi. Apăsă din nou, cu o tresărire de panică, lung, nervos, răstit, pe butonul roșu. Era în tot imobilul o tăcere adâncă: numai undeva, departe, slab ca o chemare din altă lume, soneria de alarmă suna fără răspuns.
Nu mai putea să reziste lacrimilor. Se privea în oglinda dreptunghiulară din ascensor și i se făcu milă de starea în care se afla, ciufulită, ruptă, murdară, înghețată. Lacrimi calde, bune o podidiră, și ea le primi cu o subită plăcere, de parcă s-ar fi apropiat de o sobă caldă.
De jos, cineva, portarul probabil, striga: “Hei, ușa de la al treilea. Cine a deschis ușa de la al treilea?”
“Ușa de la al treilea” fu închisă: ascensorul porni mai departe, fără zgomot. Ea ar fi vrut să nu se mai oprească, să meargă mereu așa și să poată plânge liniștită, în mișcarea lentă, tăcută a ascensorului.
Sus o aștepta tânărul domn în palton gri. Îl privi uluită, neînțelegând ce se întâmplă.
— Dumneata?
— Eu. Am uitat tinctura de iod și apa oxigenată, într-adevăr, scoase din buzunar două sticluțe învelite în hârtie multicoloră de farmacie.
— Și cum te-ai urcat?
— Pe scară.
— Șase etaje?
— Șase.
“Ce tip curios!” gândi ea privindu-l un moment, intrigată încă o dată de lipsa lui de expresie. Avea și acum aceeași privire depărtată, neîntrebătoare, pe care i-o întâlnise prima dată, ridicând capul de jos, din zăpadă.
Își aduse aminte că a plâns și coborî jenată ochii, dar era prea târziu, căci el observase.
— Ai plâns?
— Nu… Adică da. Puțin. Dar n-are nicio importanță! Niciodată când plâng nu are importanță…
Își scoase cheia din poșetă.
— Vrei să intri un moment?
El răspunse cu o ridicare din umeri.
— Asta însemnează “da”, sau însemnează “nu”?
— Nu știu bine ce însemnează. E un gest familiar. Să zicem, “da”.
— Atunci, să intrăm.
Pe ușă era o mică placă metalică: Nora Munteanu. El întrebă din ochi, și ea confirmă: “Eu”.
Apa era fierbinte. Aruncase în cadă un pumn de lavandă, și toată odaia era plină acum de aburi calzi, aromitori.
— Se simte și dincolo?
— Ce?
— Lavanda.
— Lavandă e? Da, se simte.
Glasul lui venea și mai șters, din odaia alăturată, prin ușa pe care Nora o lăsase într-adins puțin deschisă, ca să poată vorbi cu el, în timp ce ea își lua baia.
— Nu te plictisești?
— Nu.
— Ești bine instalat?
— Da.
Îl instalase într-adevăr într-un fotoliu și îi pusese înainte un vraf de reviste ilustrate. “Ca la dentist”, observase el docil, ocupând locul arătat.
“Da, ca la dentist. Și te rog să fi cuminte până termin eu. Pe urmă, stăm de vorbă.”
Baia era adormitor de bună. Nora închise ochii, învinsă de căldura pe care o simțea pătrunzând ca o dulce toropeală, prin tot corpul. Departe în adânc, se deschideau fine vase de sânge, pe care avea senzația că frigul le înghețase.
Nora avu un gând de prietenie pentru acest corp al ei, cunoscut, familiar și de treabă. I se părea că e o veche cunoștință regăsită și îl mângâia cu o simpatie de camarad. Pe sân mâna întârzia, ca pe un obraz rotund. Ar fi vrut să doarmă…
În odaia alăturată se mișcase parcă un scaun din loc.
— Ai vrut ceva?
— Nu. Mă uitam la fotografia de pe birou. Cine e?
— Eu.
— În costumul ăsta?
— Da, e un costum de schi. Eram la Predeal. Îți plac?
Nu răspunse. Poate că nici un auzise întrebarea, pe care ea o pusese neglijent, coborând vocea. Îl auzi întorcând o filă: citea probabil.
Nora se gândi la el și băgă de seamă cu surprindere că-l uitase. Îl știa în odaia alăturată, cufundat în fotoliul ei, dincolo de această ușă întredeschisă, dar îi era cu neputință să-și aducă aminte cum arată la față. Trăsăturile fugeau nesigure, sub un surâs vag, ca o lumină difuză.
Își aminti în schimb cu precizie cravata pe care o purta, o cravată verde de lână aspră, cu mărunte cusături oblice, paralele…
“Frumoasă cravată, dar nu știe să și-o facă. Nodul prea strâmb. Am să-l învăț eu cum se face un nod ca lumea.”
De dincolo, soneria telefonului izbucni energică.
— Ce să fac? întrebă din fotoliu tăcutul musafir.
— Nimic. Lasă-l să sune.
Soneria insistă, mereu mai lung, mereu mai răstit. Nora surâse cu oboseală. Un singur om putea să sune atâta.
— Fii bun și răspunde.
El ridică receptorul, spuse “alo”, și apoi, după o pauză, îl puse la loc.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu știu. Nu răspunde nimeni. E cineva care a închis telefonul fără un cuvânt.
— Trebuie să fie Grig.
— Grig?
— Da, un prieten. Trebuie să fi fost mirat auzind o voce de bărbat, de aici. O fi crezut că a greșit numărul.
Presupunerea Norei era probabil justă, căci telefonul sună iar.
— Nu te supăra. Răspunde-i, te rog. Spune-i că sunt în baie și să mă cheme peste cinci minute.
Își opri respirația și ascultă cu urechea ațintită spre odaia cealaltă, ca să prindă și ea vocea din receptor. O auzi într-adevăr vibrând metalică, îndepărtată ca pe un minuscul disc de patefon.
— Alo, 2.65.80? Sunteți sigur? Nu e greșeală?
— Nu, domnule, nu e greșeală.
— Atunci, cine e la telefon? întrebă mica voce de metal.
— Vă roagă domnișoara Nora…
— Nu mă interesează ce mă roagă domnișoara Nora. Vreau să știu cine e la telefon.
— Domnule, domnișoara Nora e în baie și vă roagă…
— Nu vreau să știu unde este domnișoara Nora. Vreau să știu cine ești dumneata.
Urmă o clipă de tăcere, apoi zgomotul scurt, retezat al receptorului ce cădea pe furcă, undeva departe, tăind legătura.
— Și acum?… o întrebă el pe Nora, cu un calm pe care ciudata convorbire părea că nu-l tulburase.
— Nimic. Reia-ți locul în fotoliu și așteaptă-mă. Viu îndată.
Nora intră îmbrăcată într-un halat alb de baie, puțin prea larg pentru ea.
Se îndreptă spre fotoliul lui, aprinse o mică lampă cu abajur de pe divanul din apropiere și o întoarse spre el, luminându-i brusc fața.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic. Vreau să te văd. Închipuiește-ți că uitasem cum arăți. Tot timpul, în baie, m-am căznit să-mi aduc aminte.
Îl privi atentă, cu seriozitate, iar el îi suportă calm privirea.
— Ai terminat?
— Da, deocamdată. Ai o figură nesigură. Greu. De ținut minte.
El ridică din umeri. Ea recunoscu gestul.
— Nu-mi place ridicarea asta din umeri.
El nu răspunse nimic, iar ea îl privi mai departe, lung, urmărind desenul evaziv al acelei figuri, în care i se părea că deslușește un amestec de oboseală și de copilărie.
— Ești un tip fumuriu. Parcă vii din ceață.
Pe divan erau cele două sticluțe, cumpărate de la farmacie. Nora le luă și se duse lângă noptieră, să-și panseze “rănile”, cum spunea exagerat, ca să glumească.
Își dete la o parte halatul, cu o pudoare atentă, și își dezveli piciorul drept, numai până la genunchi, atâta cât era nevoie, ca să se bandajeze. Nu era propriu-zis rănită. Mai mult zgâriată, dar destul de rău, căci chiar după baia fierbinte pe care o făcuse, sângera încă ușor.
El urmărea din fotoliu operația, așteptând parcă s-o audă țipând când apăsa tamponul cu iod pe glezna însângerată. Dar gesturile ei aveau ceva atent și obiectiv de infirmieră aplecată asupra unui pacient străin. Părul negru îi cădea pe frunte, fără cochetărie.
Câtăva vreme, ea continuă să plimbe tamponul de vată, pe gleznă și apoi pe genunchi, cu totul absorbită de ceea ce făcea. Pe urmă se întrerupse, ca și cum și-ar fi adus deodată aminte de un lucru uitat.
— Te-a plictisit telefonul de adineauri?
— Nu.
— Cu atât mai bine. Eu… eu sunt obișnuită.
Își reluă delicata ei operație, spălând cu apă oxigenată și apoi cu tinctură de iod o mică zgârietură pe care n-o descoperise până atunci.
— Da, sunt obișnuită. Cu asta și cu atâtea altele. Vezi, Grig… Dar ar trebui să-l cunoști.
— Nu vine astă-seară pe aici?
— Trebuia… Dar acuma nu mai vine. Nici astă-seară, nici multe alte seri…
— Îmi pare rău, crede-mă.
— Mie nu. Îți jur că nu.
— Îl iubești?
Nora simți în întrebarea lui o inflexie ironică. Era convinsă că surâde, așa cum surâdea pe stradă, în grupul acela de curioși, el singur indiferent.
Ridică scurt capul, pentru ca să-l surprindă, și fu mirată văzând că se înșelase. Nu surâdea.
— Nu, nu-l iubesc. Nu cred că-l iubesc. Vine pe aici… în odaia asta… Vine, pleacă, telefonează, se supără, se împacă… Așa e el. Cred că pe dumneata te-ar amuza.
— De ce?
— Nu știu bine. Mi se pare că este exact contrariul dumitale.
— După ce se cunoaște asta?
— După multe. După voce. După cravată.
Se ridică și veni spre el.
— Da, după cravată. El o poartă totdeauna corect. A dumitale e strâmbă. Nu știi să ți-o faci. Mă lași pe mine?
Se așeză pe speteaza fotoliului și îi desfăcu nodul cravatei, cu degete ușoare, atente. El nu se împotrivi. Aștepta supus să termine. O aromă de lavandă trecea prin halatul ei poros, aducând o undă de căldură, în care se simțea parcă zvâcnirea depărtată a sângelui, bătaia măruntă a pulsului.
După ce sfârși de înnodat cravata, Nora se depărtă puțin de el și îl privi, ca să vadă cum îi stă.
— Nu, nu merge. E corectă, dar nu-ți stă bine. E prea corectă pentru dumneata.
Și tot ea, cu aceeași grijă, se sili să strice nodul prea bine făcut al cravatei și să-i redea aerul de neglijență dinainte.
Era gata să plece. Își pusese paltonul (“Ce înalt e Doamne, în palton!”) și se pregătea să-i spună bună seara.
— Într-adevăr, te duci?
— E târziu.
— Nici un te-ai prezentat. Nici un știu cum te cheamă.
— E nevoie de hârtiile mele de identitate?
— Nu strică să le vedem.
El căută cu seriozitate în buzunarul interior al hainei și scoase de acolo un carnet, pe care i-l întinse.
Nora îl răsfoi un timp, ca și cum ar fi vrut să verifice fotografia, semnalmentele, semnătura. Pe urmă, îl privi deodată surprinsă.
— Ești născut la 18 decembrie?
— Da.
— La 18 decembrie? Ești sigur?
Fără să aștepte răspunsul lui, întoarse capul spre calendarul din perete.
— Știai că e ziua dumitale astăzi?… Știai că împlinești…
Se opri, deschise din nou carnetul de identitate pe care-l avea în mână, citi anul nașterii lui…
— Știai că împlinești 30 de ani astăzi? Tocmai astăzi?
El nu părea surprins. Arăta mai mult amuzat de sincera ei stupoare. Ea insistă.
— Spune, știai?
El ridică din umeri, indiferenta lui ridicare din umeri.
— Nu.
Nora încercă să nu-l creadă.
— Nu-i adevărat. Nu-i așa că nu-i adevărat? E cineva care te așteaptă astă-seară. O femeie, o iubită. E cineva care știe…
Se opri din vorbă. Era în tăcerea lui ceva împânzit, cețos, din care avu deodată siguranța că nu va putea smulge niciun răspuns.
El făcu un pas spre ușă. Nora îl apucă de braț.
— Nu pleca încă.
Pe o etajeră cu cărți, într-un vas de sticlă, erau trei garoafe cu cotoarele lungi. Luă o garoafă și i-o întinse fără să surâdă, aproape cu gravitate.
— De ziua dumitale.
Apoi, cu un neașteptat elan, se apropie și mai mult de el.
— Rămâi aici. După cum vezi, e lumină, e cald. Îl sunăm pe portar și-l trimitem la băcănie. Vom face un dineu somptuos și vom ciocni un pahar. Asta aduce noroc.
— Crezi? întrebă el vag.
— Sunt sigură.
O sclipire copilăroasă îl lumină.
— Primesc. Dar trebuie să mă lași să cobor eu după târguieli.
— Nu se poate.
— De ce?
— Pentru că nu te mai întorci.
— Ba da.
…Și nu mai avu timp să-i răspundă, pentru că deschisese deja ușa și dispăruse vijelios pe scări.
Nora rămase în prag, să-i asculte pașii depărtându-se.
Se uită neliniștită la ceasornicul de pe birou: au trecut 20 de minute. “Poate nu mai vine.”
Era o tăcere imensă în întreg imobilul. De undeva, de la un etaj depărtat, venea un cântec slab de patefon, sau fie radio:
“Noapte bună, Mimy,
Și somn ușor.
Noapte bună, Mimy,
Adormi ușor…”
Nora se gândi la această Mimy, care desigur dormea de mult, înduplecată de cântec.
— Și ea ar fi vrut să doarmă. Îi părea rău că-și dezbrăcase halatul acela moale, în care se simțea așa de cald îmbrățișată. În rochia aceasta de seară, avea incomoda impresie că se află în vizită, în propria ei cameră. Dar voise să ia cu totul în serios “dineul” pe care îl pregătea, și se gândise cu plăcere că, la întoarcere, el va găsi o femeie strălucitoare… “Strălucitoare.” își repetă cuvântul în gând și zâmbi cu puțină oboseală.
Un uruit surd se desprinse din tăcerea generală a clădirii. Se urca cineva cu ascensorul.
Obișnuită cu secretele cele mai intime ale clădirii, urechea Norei urmărea sunetul cum ar fi urmărit ridicarea mercurului într-un fel de termometru imens.
Etajul I, etajul II…
Pe măsură ce se apropia, uruitul ascensorului vibra ca o coardă joasă de pian, prelungită de apăsarea pedalei. Se va opri la al treilea?… Nu, a trecut mai departe.
La fiecare etaj era o smucitură scurtă, ca o bătaie mai tare de puls.
Nora închise ochii. Simțea în propria ei ființă ridicarea aceasta, ca și cum o secretă curea de transmisiune ar fi dus-o mai departe până în sângele și nervii ei.
Patru… cinci… S-a oprit?
Părea că în tăcerea de până atunci se deschide o nouă zonă de tăcere, mai adâncă.
S-a oprit?
Da. S-a oprit. Grilajul interior, de lemn, e dat la o parte cu un zgomot dințat de oblon, ușa se deschide și se închide mecanic, uruitul de coardă al ascensorului se depărtează, descrește…
“Inutil să-l aștept. Nu mai vine.”
Nora se ridică din fotoliu și se apropie de oglindă, privindu-se lung.
“Ce comică ești, scumpa mea fată, ce comică ești!” își spuse cu glas tare.
Îi era milă de rochia ei neagră, de brațele goale, de cele două garoafe, pe care le vedea prin oglindă clătinându-se în vasul de sticlă, prea grele pe tulpina lor subțire, ca și cum și ele ar fi fost obosite de așteptare.
Ridică receptorul telefonului și îl păstră câtăva vreme în mână, fără niciun gând. Pe urmă îl puse la loc, neștiind de ce îl ridicase.
— Nu, nu, nu mai vine.
Se rezemase de perete și își privea acum odaia, întârziind asupra fiecărui lucru în parte, mirată că acele lucruri îi sunt în același timp așa de cunoscute și așa de străine.
Pe birou zări carnetul lui de identitate, li luă în mână și abia acum băgă de seamă că e un pașaport. Nu cunoștea pașapoartele acestea noi, cu scoarțe lungi. Îl deschise.
“Talia, mijlocie. Părul, castaniu. Sprâncenele, castanii. Ochii, verzi. Nasul, regulat. Gura, regulată. Barba, rade…”
Ultimul cuvânt o făcu să tresară. În sala de baie, pe mica etajeră metalică de deasupra chiuvetei, era serviciul de ras al lui Grig. “Trebuie să-l ascund”, își spuse, gândindu-se că celălalt, la întoarcere, ar putea să intre în baie și să găsească acolo un obiect atât de indiscret. Dar se răzgândi după primul pas… La ce bun să-l mai ascundă, de vreme ce el tot nu se mai întoarce…
Reciti din nou “semnalmentele” de pe foaia de pașaport. Ar fi vrut să regăsească în fiecare cuvânt o trăsătură din acel obraz nesigur, ce se pierdea acum din nou în ceața din care numai o clipă se desprinsese.
Părul, castaniu… Gura… regulată… Ce funcționar plictisit ridicase un moment ochelarii dintre hârtii și îl privise, într-o doară, pentru ca pe urmă să-i scrie la rubrica respectivă culoarea ochilor, linia frunții; conturul buzelor?… Ea îl avusese aici, în odaia ei, în plină lumină, în plină bătaie a lămpii, și totuși n-ar fi știut să spună nimic sigur despre figura lui cu linii nedecise.
“Gura, regulată”… Nora închise ochii și se sili să-și amintească acea gură, despre care pașaportul spunea cu indiferență că e regulată, ca și cum n-ar fi fost o infinitate de linii posibile sub acest singur cuvânt. Ar fi vrut să-și poată plimba arătătorul, pe buzele lui și să surprindă în cea mai ușoară deschidere a lor acel surâs neterminat care arunca o lumină ușor ostenită pe întreaga figură.
I se părea că este în carnetul pe care-l avea în mână un mister de descifrat și că sub toate acele formule, peceți și semnături era o viață care așteaptă să fie întrebată. Se simțea singură, oribil de singură, în odaia cu toate luminile aprinse, ținând în mână o fotografie, un nume, câteva semnalmente, sub care ar fi fost fericită să audă o bătaie de inimă, un glas.
Era ispitită să ducă acel carnet cu scoarțe albastre la ureche și să asculte, ca într-un ghioc, șoaptele unei vieți pe care nu o cunoaște.
Paginile “rezervate pentru vize” erau pline de felurite timbre și ștampile. Nora citi pe ultima filă: Vise sous le no. 1464 a la Legation de Belgique de Bucarest pour permettre au titulaire…”[1]
Două ștampile mai mici, dreptunghiulare, arătau în josul paginii trecerea frontierei, la ducere și la întoarcere. “Hergenrath, 23 Juillet 1934. Controle des Passagers”[2]. Și apoi “Hergenrath, 12 Aout”.
“Unde am fost eu între 23 iulie și 12 august?” se întrebă Nora. Se revăzu pe plajă, la Agigea, în plin soare, treizeci de zile singură, în timp ce la Eforie, Grig juca ziua cărți la Cazinou și dansa noaptea la buvetă… Uneori, când era marea liniștită, jazul se auzea până în cortul ei de la Agigea… În același timp, cineva trecea într-o noapte de iulie granița la Hergenrath, poate spre Bruxelles, poate spre un mic oraș de provincie, poate singur, poate cu o femeie, cineva care cinci luni mai târziu avea s-o ridice din zăpadă, pe o stradă din București, și s-o privească în ochi cu o indiferentă ridicare din umeri…
Ar fi vrut să poată retrăi acele zile, 23 iulie – 12 august, dar nu în cortul de la Agigea, ci undeva nevăzută, în umbra acestui necunoscut. Ar fi vrut să poată ști ce s-a întâmplat în acele 19 zile și să vadă mica gară de frontieră în noapte, chipul vameșului, ștampila imprimând cu tuș roșu pe hârtie o zi ce nu se va mai întoarce… “Hergenrath, 23 Juillet.” Cuvântul avea ceva misterios, indescifrabil pentru Nora.
Se cufundă în fotoliu, descurajată.
Ar fi trebuit să se dezbrace, să se culce, să doarmă dar simțea că nu ar avea putere să se ridice în picioare, să-și scoată rochia, să-și facă patul. Ar fi vrut să rămână nemișcată și să doarmă așa cum era, ca într-o sală de așteptare într-o gară. Gara de la Hergenrath…
Soneria sună deodată puternic, gălăgios. În primul moment, Nora nu-și dădu seama de ce se întâmpla. O lăsă să sune lung, ca și cum ar fi vrut să umple întreaga odaie cu chemarea ei. Pe urmă se îndreptă spre ușă, silindu-se să nu facă nicio presupunere. Deschise fără emoție. În prag era el, încărcat cu pachete.
Dopul zbură cu o detunătură puternică și șampania se revărsă peste gâtul sticlei, în timp ce Nora privea în sus, ca și cum ar fi urmărit traiectoria proiectilului.
— Lovit! strigă el victorios.
Sus, pe tavan, o pată albă, cât o monedă, indica punctul atins.
— Încă două lovituri ca asta, și mâine mă dă proprietarul afară, pentru avarii grave, glumi Nora, nu fără îngrijorare totuși.
— Două lovituri zici? Nu, scumpa mea prietenă. O sută una. Da, o sută una lovituri de tun. Ca la Bobotează, ca la 24 Ianuarie.
Și punând deoparte sticla deschisă, ca pe o armă descărcată, luă în mâini o nouă sticlă. De astă dată detunătura fu și mai puternică decât cea dintâi. Se priviră surprinși unul pe altul, fără să mai surâdă. Ferestrele vibrau cu un sunet subțire. Pe etajeră, cele două garoafe se clătinau trezite din somn. Detunătura părea că se răspândește până departe prin toată clădirea adormită, de la etaj la etaj.
— Lovit!
Pe tavan apăruse un nou semn alb, la o distanță foarte mică de primul.
— Sunt un trăgător formidabil! Ce siguranță! Ce precizie!
Avea în privire o lumină, pe care Nora o vedea pentru prima oară aprinzându-se. Aproape că nu-l mai recunoștea pe omul tăcut care plecase cu jumătate oră înainte, din camera ei. Unde era tăcerea lui grea, unde acel surâs de oboseală și de indiferență? Vorbea acum cu o însuflețire nervoasă străină parcă de el.
Șampania fierbea mărunt în pahare. Nora îl ridică pe al ei, cu oarecare gravitate.
— Pentru aniversarea dumitale. Pentru cei treizeci de ani pe care. Îi împlinești.
Băgă de seamă că vocea îi tremură și îi fu rușine de această copilăroasă emoție. El răspunse cu degajare, glumind:
— Pentru dumneata. Pentru tramvaiul 16. Pentru accidentul de astă-seară.
La al câtelea pahar era? Numărase până la al cincilea dar de acolo mai departe pierduse socoteala.
Era probabil târziu. Aparatul de radio (cine îl deschisese? când îl deschisese?) intona slab imnul englez. “Se termină emisiunea de la Droitwitch”.
Nora făcea eforturi să-și țină ochii mari, deschiși, dar lucrurile din cameră le vedea într-o pânză de fum.
Sus, pe tavan, grupate mărunt în jurul aceluiași punct, loviturile marcate i se păreau acum fără număr de multe.
În fața ei, când foarte aproape, când nemăsurat de departe, ca și cum l-ar fi privit prin lentilele întoarse ale unui ochean, era el. Vorbea, dar Nora deși auzea distinct