La începuturi, oamenii și soarele erau cei mai buni prieteni. Acesta îi trezea de dimineață gâdilându-i pe nas, și-i chema la joacă.
Fără să mai stea pe gânduri, oamenii își întindeau aripile și zburau spre soarele ce-i aștepta cu razele întinse. Toată ziua se alergau în înaltul cerului. De le era foame, soarele îi hrănea cu energia lui. Dacă le era sete, tot el le storcea un nor subțire plin de apă curată.
Șarpele îi privea cu ciudă. Se născuse fără aripi și se târâia chinuit pe pământ. Din cauza asta era nervos și supărat tot timpul.
Într-o noapte, șarpelui îi veni o idee. Căută prin iarbă toate merele și fructele căzute și le împinse până la gura peșterii unde dormeau oamenii.
Aceștia se treziră de dimineață ca de obicei. Ieșiră afară din peșteră gata de zbor. Dar acolo văzură o grămadă de mere roșii strălucitoare.
Ce sunt astea? întrebară oamenii. Nu văzuseră fructe pentru că tot timpul și-l petreceau în înaltul cerului de unde nu se zăreau toate mărunțișurile pământului. Merele arătau așa de bine încât oamenilor li se făcu poftă și luară câte unu să guște.
E atât de bun! Și mai mâncară unul. Și încă unul…
Soarele îi privea și îi tot chema la el. Dar oamenii erau atât de prinși de gustul fructelor încât uitară de soare și de zbor.
Atunci soarele se înfurie și se făcu roșu de supărare. Se încinse atât de tare încât razele lui arseră, din rădăcini, aripile oamenilor.
Și din ziua aceea, oamenii rămăseră pe pământ, căutând hrana aidoma șarpelui, și ascunzându-se de soare când acesta se înroșea de furie.