Atingerea cu viața din afară

Modifică dimensiunea fontului:

Povestea 'Atingerea cu viața din afară' - 💤
O aventură de 18 - 20 minute in lumea magică a povestilor

Astăzi, cînd și copiii cetesc ziarele, oprindu-se, e adevărat, mai mult la pagina, încălcătoare, a sporturilor, nu-și poate închipui cineva cît de puțin contact avea lumea de acum vreo cincizeci, șaizeci de ani cu viața politică.

Gazeta populară nu exista, ci numai foile de partid, pe care le cumpărau oamenii din cluburi, le străbăteau cu privirea înainte de a adormi și apoi le dădeau pe dulăpiorul de lîngă pat. Mult mai tîrziu, le-am găsit și cetit cu cîtă pasiune! – în odaia de dormit, cu vastele divane și splendida lampă grea, cu care, răsturnînd-o, era să aprind toată casa, la „moșu’ Manole”. Avocat și el, era mare adorator al lui Ion Brătianu, a cărui viață a și scris-o într-un manuscris pierdut și, prin politică, dar și prin firea de pașnic om bun, doritor de prieteni și necontenit cu o „codiță” după dînsul, a bătrînelului potolit și de berea „burcuturilor” permanente, devenit ajutor de primar al Botoșanilor.

Ziar în casa părintească n-am văzut pînă la 1877 și, ca să spun adevărul, nici chiar atunci, în clipa de zbucium, de neliniște și de îmbătător triumf după veacurile fără război. Gazeta nici nu se vindea, cred, cu numărul, necum să se strige pe stradă, ca înghețata pe care o ducea pînă la barieră splendidul fabricant cu șorțul alb și putinica sprijinită strîmb pe cultucul-șapcă. Singur puternicul lui strigăt prelung de „înghețatoo” mi-a rămas în ureche, doar cu și mai prelungitul strigăt pentru apă – în dialect „oos”! , Wasser – al aparului evreu, cocoțat pe margenea butoiului și ciocănindu-și mecanic biata rablă cu coastele ieșite afară. Încolo, cum toți negustorii erau la tarabă și așteptau ei, în loc să-și caute mușteriul, muștereul, cum se zicea la noi, „cel cu gazetele” ar fi trebuit să aibă un sălaș al lui, pe care nu mi-l aduc aminte. Poate să fi vîndut și o astfel de marfă băcanii din piața cea mare lîngă biserica Ospeniei, în fruntea cărora stătea vestitul armean Măgîrdici.

O zi trecea ca alta, fără „senzații”. N-am auzit vorbind bărbați, căci „moșii” nu apăreau în casa văduvei decît pentru vreo amenințare contra greșelilor noastre care, în ce mă privește pe mine, – fratele meu fiind mai puțin fericit, dar și cu mai multe păcate, – se terminau cu un „înțelegi” al lui moșu’ Manole, care arunca, în semn de pecetluire a destinelor mele, în caz de recidivă, tabacherea răspînditoare a miresmei celui mai scump tutun de calitatea întîi cu învelișul galben (al doilea era cu albastru, cel prost, cu învelișul brun-șters). Cînd veneau la cărți – și unde nu se juca! , și în salonașul nostru, cînd se deschidea masa de mahon cu postav verde și se aprindeau pe dînsa luminările de spermanțetă, fără mucări, miros, dar și fără trandafirii înflăcărați ai mucului ars —, „boieri” și „cucoane”, fetele singure neamestecîndu-se, toți erau prea ocupați cu plesnitul bucățelelor de carton în care un naționalism romantic pusese și chipurile Domnilor și Doamnelor noastre, trecute prin cromolitografia vieneză și astfel nu se ajungea decît la oftăturile discrete ale celor ce pierdeau ori la mîrîiturile înăbușite ale cîștigătorilor; iar eu, cu lecțioara mea în minte (dar acestea sînt lucruri din vremea liceului) strecuram doar o privire în odaia pe care o îneca fumul țigărilor afecționate de ambele sexe. Iar, cînd erau numai femei, lîngă cronica vieții de familie a altora, atinsă, mușcată sau sfîșiată cu totul, se auzeau numai nesfîrșitele discuții asupra rochiilor făcute, asupra celor ce se vor face ori și asupra celor care nu se pot face. Jurnalul de modă, cu tiparul pe supțire hîrtie galbenă, se tîra pe toate mesele.

Frumoasa carte de cetire a „învățătorilor asociați”, la care colaborase și Odobescu, cuprindea, desigur, dar cu atîta discreție! , și articole despre țară și despre neam, dar ele nu ne fuseseră tîlcuite printr-un singur cuvînt, și astfel ele rămîneau pentru noi literă moartă, toată luarea-aminte îndreptîndu-se asupra bucăților duioase, atingînd sentimentele general umane care mijeau în sufletele noastre. Nici în clasa întîia, nici în a doua, nimic care să privească sîngele nostru și pămîntul nostru. Conștiința de noi înșine n-o puteam căpăta nici prin comparația cu cei deosebiți de noi, căci evreii umblau la școlile lor confesionale ori poate și la școli de Stat din alte cartiere decît acesta, rămas curat românesc; ne reunea pe toți rugăciunea, care era numai de formă, la școală ca și acasă. O ortodoxie fără însuflețire, care nu trezea nimic în ființa noastră morală, care era stăpînită mai mult decît de dumnezeiasca Treime, așa de colorat înfățișată în icoane, ori de sfinți, în cinstea cărora se făceau lungile slujbe, cu obligația de a sta în picioare, neînțelegînd și nesimțind, pînă ni se întunecau privirile în greoiul, grasul miros al luminărilor de ceară, ci de vedeniile pe care le trezea povestea spusă pe întunerec, de pe cuptor sau de pe patul din bucătărie, de femeia știută în a vrăji zmeii cumpliți, ferecați în butoaie din care-i scot proștii neprevăzători, dihăniile informe ale codrilor pustii în care numai copiii foarte cuminți pot să-și găsească drumul înapoi, dracii cu coarnele bîrligate și coada sfredel, care sînt totdeauna pe urma noastră și al căror nume eram și noi obișnuiți să-l avem necontenit pe buze, – toată această porodiță fantastică și infernală, care ne făcea să tremurăm în întunerec, nu pentru că în el era ceva, ci pentru că era el însuși, marele, adîncul, fiorosul întunerec.

Da, nici „sentiment religios”, dar mai ales deloc „sentiment patriotic” și „sentiment național”. În zădar, pe păreții clasei a III-a, în care ne îngrămădeam pe puținele bănci, trăgînd cu ochiul, mai mult decît la catedra bătăii la palmă, la curtea, vai! așa de uscată și de goală, din care, cînd, rareori, se deschidea o fereastă, vîntul trimetea praf și duhori de latrină, în zădar pe acel alb vid se întindea larga hartă, îngrijit lucrată în străinătate, probabil la Viena, a Daciei lui Treboniu Laurian […]. Ea nu-mi zicea mai mult decît Botoșanii, „numiți așa după Batus-Han, Hanul Tatarilor, care l-a distrus” și însemna doar, pentru un viitor tot mai plin de învățătură, tot mai greu și mai apăsător, asemenea cu piatra de moară ori cu stînca pe care, cînd aveam fierbințeală de gîlci, o simțeam cu neputință de mestecat între fălcile înțepenite, încă un număr de nume proprii care trebuie neapărat reținute. Dumnezeu singur știe pentru ce.

Așa, zile goale, un fel de bătrîneță școlară precoce aruncată asupra avîntului, acum definitiv zdrobit, al copilăriei mele. Asupra acestei copilării mai ales, căci ceilalți știau să scape din cînd în cînd din temnița înăbușitoare, „umblînd fugari”, „bătînd mingea” pe „toloacă”, între nuci, răpede curățiți de rod, ori mergînd să se desfăteze în apele tulburi ale „iazului lui Vasiliu”, de unde, din cînd în cînd, se afla că s-a înecat cîte unul, pedeapsă meritată din partea cumplitului zeu al învățămîntului primar „gratuit și obligatoriu”.

Istoria românilor din clasa a patra ne dădea chipuri și povești. Atîta. Sentimentul nu era sugerat de o minte dibace unită cu o inimă în adevăr iubitoare.

Și totuși noi trecuserăm printr-un război și „repurtaserăm o victorie”, deveniserăm „independenți”…

Viața singură mă pusese în fața acestor realități nouă. De două, de trei ori avusem senzația netedă, înfiptă adînc în minte, de să se păstreze și pînă astăzi, a lucrului neobișnuit care sta să se petreacă ori care își începuse, își isprăvise rosturi pe care nu mi le puteam închipui cu atîta trudă, suferință și cumplită vărsare de sînge.

Pe harabalele […] lungi cît răbdarea săracului, treceau oameni de la țară, dintr-o lume pînă atunci cunoscută numai prin vierul care ne aducea daruri de la rude ori prin calicii rătăciți pe străzile orașului, zdrențe mai mult decît oameni, cîntîndu-și cererea și mormăindu-și satisfăcutul „bogdaproste”, cînd nu li se zicea simplu și scurt: „să vii altă dată moșule” sau „femeie”. Pe cămașa lor albă nu erau semne de uniformă, dar capela dorobanțului ne arăta că ei merg la oaste: nu la obișnuita oaste din curtea căzărmilor, ci la altceva, la un misterios lucru de departe. Oastea era puțină și chemarea supt steag culegea numai ici și colo militari activi, dintre care nici unul n-avea vreo legătură cu noi.

Am știut pe urmă în ce triste împrejurări, lipsite de spiritul necesar, indispensabil, am început acest război, care era pentru noi și o strașnică încercare, plină de atîta risc, la un popor care de mult nu-și pusese viața în primejdie pentru un scop mai înalt. De atunci, nu-mi aduc aminte de nici o manifestație în legătură cu acest lucru crud care se petrecea pe atît de depărtatele cîmpii ale Bulgariei. Ținta, de o natură politică așa de abstractă, n-o puteam vedea, iar pornirea contra „inamicului” nu putea să existe: pînă la trecerea mea în jos la București, nu cunoșteam alt turc decît pe acela, așa de nelămurit, legat de un trecut despre care ni se spunea că s-a isprăvit de mult, din cronicile de acasă și din cărțile de școală.

Armata noastră n-am văzut-o; n-o văzusem niciodată. Marșurile ei nu se desfășurau prin cotloanele modestei noastre locuinți, iar drumurile mele erau bine hotărîte și foarte scurte. Dar împrejurările m-au făcut să văd oastea cea mare străină, venită ca să dea lupta de căpetenie, la care se alătura, pentru alte scopuri, și lupta noastră, mai tîrzie.

Nevoia de a economisi asupra mizerabilei pensii de milă ne făcea să cutreierăm rudele cari, bineînțeles, ne pofteau foarte puțin – și de cîte ori am simțit-o, din privirea care se oprea, aspră, asupra bucății de hrană care ne revenea, din lipsa de orice interes pentru noi, ba, mai tîrziu, tîrziu de tot, cînd toată mîndria tînărului se formase în mine, cînd mă stăpîneau gînduri înalte, din impunerea unor acte pe care conștiința mea nu le putea primi astfel, din insultă și din amenințarea cu loviturile! O, teribilul sentiment de a te simți miluit și de a nu putea să scapi din lumea care se uită la tine cu silă sau cu o compătimire care doare și mai rău!

Și eu am „mîncat pînea altuia” și „am suit scările casei străine”. Mama avea frați cari trăiau, fără a fi bogați, ba măcar cu totul asigurați de veniturile lor, totuși în împrejurări înlesnite, îngăduindu-și chiar a cheltui mai larg pentru aplecările și plăcerile lor. Erau mai simțitori și mai în măsură de a ajuta decît frații tatălui, dintre cari numai „moșul Manole” primea cu plăcere, în casa lui așa de dezordonată, de pe urma lîncedei vieți vegetative a frumoasei și cochetei lui soții, pe cei doi nepoți, botezați de dînsul”Bandraburcă” și”Papăfus”, după nu știu ce mitologie personală: o singură dată am văzut la noi, jenat de sărăcia pe care o găsea și îngrijorat de ajutorul ce i s-ar fi putut cere, pe al doilea frate mai mare al tatei, „moșul Gò”, adecă Georges, avocat, efor la Sfîntul Spiridon, om mîndru, a cărui primblare boierească pe Strada Lăpușneanu era un eveniment, mai ales pentru el însuși. Iar, cît despre bietul „moșu’ Iacob”, fost cadet în vechea armată, plecat de acolo după conflictul cu un ofițer pentru o femeie și pe urmă improvizat picher, bun om bolnav, care se chinuia de conștiința ofticei rozînd dintr-însul, o dată numai l-am văzut, burlac, negricios, cu mustățile mari și ochii focoși, căutînd o așezare în Botoșani, unde apoi de atîtea ori am fost întîmpinați cu înțelegere și iubire de largul suflet omenesc, lipsit de mîngîierea copiilor, a soției sale, frumoasa „țața Aspasia” fată crescută la Școala Centrală din Iași în vremile ei bune, a unui bulgar, trecut apoi ca vameș în țara lui liberată, Gheorghiev (pentru români: Gheorghiu), și a unei Livezence de neam bun.

În ce privește pe acei frați ai mamei, cel mai mic din doi, Manole, purtînd numele bizantin, ieșit mai mult din instinctul decît din cunoștințile tatălui ascuns la țară, cu soția lui țerancă, pe care o dată l-am văzut, aplecat de spate, pistruiat, cu ochii mărunți, înăcriți, era avocat la Roman și ziarist. Biet ziarism de provincie, la care se cere abonamentul pe la ușile oamenilor – și mi-a rămas în minte trimeterea neconteniți, ca să se întoarcă adesea cu buzunările tot goale, a „secretarului de redacție”, Iacob Riven. Despărțit de mult de o „femeie” de o mare frumuseță, pentru greșelile ei, pe care le-a continuat pînă la o sfîntă ispășire ca pedagogă la Școala Centrală din București, ca și pentru ale lui, pe care le-am aflat și pe acelea, năpădit de o obezitate care-i îndoia urechile și-l făcea așa de greoi încît îi era un chin și dusul la tribunal, de care se mutase alăturea chiar, al doilea „moșu’ Manole”, iubitor pentru sora sa, iertător pentru pretențiile noastre de mai tîrziu, o ducea foarte greu. Ne-a trebuit timp ca s-o înțelegem noi și nu cred s-o fi înțeles vreodată fiul, Cezar, frumos băiat, splendid ofițer de artilerie, așa de bine însurat, care a isprăvit mai tîrziu, părăsit pornirilor sale neorînduite, în cele mai triste și mai părăsite împrejurări.

Am cunoscut mai tîrziu pe alt „moș”, la Negreștii lui din județul Vasluiului, unde era avocat cu clientelă, ajungînd primar de mai multe ori, odată cu regimul liberal și cu șeful său, Neron Lupașcu și, pe lîngă aceasta, om de energie vitează, de spirit întreprinzător, de mare putere de stăpînire, care-l făcea iubit de femei, temut de bărbați, – pînă la hoții cari, pătrunzînd prin săpături supt gard, peste șirul de teribili cîni păzitori, cu venerabilul Leiba în frunte, pînă la ușa odăii de culcare, neîncuiată ca de obicei, se opriră îngroziți cînd, nedeschizîndu-se deodată, și-au închipuit că vor vedea în fața lor statura impunătoare, mîndra față rotundă, străbătătorii ochi deasupra mustăților grecește încîrligate și vor auzi formidabilul glas de comandă —, am cunoscut mai tîrziu pe fratele mai mare al mamei, „moșu’ Costachi”, la ale cărui întîmplătoare strîmtorări zic, cînd griul nu se vindea bine, am contribuit din destul și noi, fără ca îngerescul optimism al mamei s-o fi simțit vreodată.

Dar deocamdată, în acel an de război, 1877, culcușul trecător, pentru a nu face cheltuială, ni-l aflasem aiurea, într-o casă plină de vechi miresme boierești patriarhale și de acre socoteli contemporane: casa care se chema că este încă a fostului postelnic, președinte de tribunal, traducător de cod comercial, cronicar întîrziat al Moldovei sale iubite, dar cu grijă literară și pentru cartea de rugăciuni și pentru acatiste, Manolachi Drăghici.

Nu știu de cînd datează cea dintîi icoană a lașului, pe care aș crede-o puțin mai tîrzie. Din ea îmi rămîn două lucruri: luciul asfaltului pe care pocănesc copitele cailor de la birji, neavînd, ca acelea de un cal din Botoșani, țerănescul jug rusesc deasupra animalului, care ar părea aici de o altă rasă decît bunele noastre mîrțoage deprinse a frămînta „glodul” și apoi puternica lumină a străzilor centrale, așa de deosebită de fumuria rază tulbure din „fînarele” de la noi, terminate deasupra cu paranteza încîrligată a tinichelei ruginite. Văd iarăși o întîie adăpostire chiar în margenea vechii Curți domnești, atunci arsă și pustie; căzărmile bătrîne sînt încă în picioare și noi stăm pe undeva pe acolo, la buna soră a tatei, Zinca, măritată cu ofițerul de administrație Ioanidi, bun de mîncare, de vorbă, de glumă și darnic găzduitor. Altă dată, în margenea Bahluiului, tot ‚a Ioanidi și la „țața Zinca”, în casele cele mici ale Tăculeștilor, pașnici moșnegi, a cărer fată, mîndra, solemna, blajina „țața Mari”, e soția lui „moșu’ Gò”. Acolo mă cheamă din trecut, afară de o tragedie casnică la vecini cu o aruncare feminină în fîntînă, din fericire fără urmări, gaița cu penele albastre-sure care latră ca un cîne, scîrțne ca un fierăstrău și vorbește ca oamenii, și biblioteca lui „moșu’ Ioanidi” care și-o cataloghează înaintea mea dăruindu-mi mărinimos niște poezii editate de Petrini, acela care a fost clientuți tatălui meu și i-a dat atîtea din cărțile sale. Ba încă o dată, pe șesul Bahluiului, pentru plăcerea noastră, un zmeu balaur zboară, pe care l-a făcut „moșul” cu mijloacele superioare ale vrîstei sale, ca să deprindem încă un meșteșug.

Dar atunci, la 1877, îmi aduc aminte, la bătrînul, foarte bătrînul Postelnic, în Păcurari, o casă largă cu geamlîc în față și, jos, cu un fel de gîrlici întrebuințat ca sufragerie, și ca odaie de dormit pentru oaspeții mărunți, cari erau lăsați în sama unei enorme populații de nesățioase ploșnițe, a căror cunoștință mai de aproape am făcut-o mai tîrziu, într-o a doua ședere, pe care n-o pot așeza cronologic. Bătrînul avea iatacul său inaccesibil, cu icoane invizibile, cu candele care licăreau după geamuri și cu o întreagă colecție, completată cu îngrijire, de cîte ori se știrbea, a unei ceramice cu o întrebuințare foarte particulară. De acolo răsărea în salon, unde-l aștepta vastul fotoliu îmbrăcat cu piele, lîngă fereasta pe al cării prichici, alături cu ochelarii, erau, cînd Lamartine, cu care-și îmbălsămase tinereța, cînd atît de modernele, de revoluționarele Convorbiri literare. Dinții căzuseră, limba se împleticea puțintel, se apropiau de pacea veșnicei închideri ochii obosiți supt ochelari; urechile încetaseră de mult sarcina de a-l pune în atingere cu lumea din afară. Dar părul alb, barba creață, rotundă, lungul halat de tăietură arhaică făceau din acela care așa de greu se putea face înțeles o venerabilă înfățișare răzleață, rămasă dintr-o întreagă societate dispărută, afară doar de tot așa de bătrînul său amic Ghica Ghefal, cu care, în ‚anume rarisime zile, ambii în haine de pielea dracului, sure cu puchiței albi, ieșeau pentru o primblare la Copou, care, cu pașii lor mărunți, împiedecați, putea să ție cu ceasurile. Dar vremea cînd, prins din fugă, deveneam pentru cîteva momente lectorul fratelui bunicii mele, de atîția zeci de ani răposată și mie necunoscută, e încă departe.

Dar e sigur că în acea casă din Păcurari, unde poruncea de fapt – și cît de aspru! – soțul, funcționar la „starea civilă”, al fiicei postelnicului, femeie fără însușiri fizice, tîrziu și greu măritată, un Mircea, dintr-o familie de boiernași de la Tîrgul Frumos, am fost întîi atunci, la 1877.

Din dosul geamlîcului priveam șesul Bahluiului, pe care treceau vagoanele de marfă de unde răsăreau ca o perie deasă baionetele soldaților țarului.

Pe acești soldați i-am văzut pe urmă, cu ocazia celui dintîi drum la „moșu’ Manole” din Roman. În vagonul de clasa a doua, căci nimic nu ne-a putut desface din amintirea a ceea ce fusesem, a ceea ce ne cerea numele și legăturile noastre, în fața mamei stă un ofițer superior între două vrîste, cu barba în două părți ca a împărătescului său stăpîn. Are nevastă – și vorbește duios de casă – și are și copii rămași acolo, acasă, cu dînsa. De dorul și în dragul lor, el ne împarte mărunta monedă rusească de argint, al cărei nume îl aud încă în urechi: malenchi. Apoi, în lungul drumului, la stațiile unde portarul sunînd din clopot strigă numele stîlcit cu indicații nemțești, flăcăii bălani, roșii și grași se răpăd să taie cu șpăngile harbujii cărnoși cu care li se mai ostoaie setea.

Apoi, într-o zi, un strigăt de bucurie al mamei:”S-a luat Plevna!”

Pe cei cari au luat-o, cu așa de puțină deprindere și pregătire, cu un așa de mărinimos sacrificiu al tinereței lor, i-am cunoscut pe urmă de aproape: un ofițer și un soldat.

În cerdacul de fier al caselor lui Vasiliu Pîrgaru stă într-un jeț, cu cîrjile pe care le va purta apoi supțioară cu anii, îngrijit cu o nesfîrșită iubire de femeiușcă măruntă, slabă, cu imenșii ochi calzi, căpitanul rănit Dimitrescu; doi copii se zbenguie lîngă tatăl scăpat ca prin minune de la moarte: Romul și Ema, el un băiețaș blond, neastîmpărat; ea, icoana însăși a mamei sale. Zile întregi, nemișcat, ofițerul privește în zarea unde-i mijesc poate încă scenele de sînge de unde a venit. Mai tîrziu, cînd cu greu își poate mișca din loc piciorul străbătut de glonț, el povestește ziua de zbucium sălbatec, lovitura pe care a simțit-o numai ca o izbire surdă, ceasurile de torturată așteptare însetată în valea sămănată de morți.

Servitoarea noastră, bălaia Lisaveta, are și ea lîngă dînsa un luptător al războiului care abia s-a isprăvit. Uneori uriașul țeran e în odaia învățăturii noastre și ne privește, simplu, ca și cum n-ar fi vorba de dînsul și de o clipă ca aceea, de asalturile de la Grivița, de obrazul rătezat de schijă, de noroiul moale cu care ai noștri își acopereau din goană rănile – și, tot nu mureau.

Undeva, în nesfîrșite depărtări, mijește o lume încleștată în trînte sălbatece, în care baionetele împung și pumnii lovesc, gurile, în încleștări supreme, mușcă în carnea de om…

Acești doi profesori cu carnea sfîrtecată fac mai multă geografie și spun mai multă istorie decît toți dascălii de la școală împreună.

Din partea ei, școala, devenită patriotică numai în această formă, serbează. În piața cea mare, unde de obicei lipovencele grase vînd sîmburi de floarea-soarelui și de bostan sau umplu aceeași linguriță, ștearsă pe șorțul roșu, cu înghețată de lămîie (alămîie la noi) sau de vanilie, pe cînd precupețele sporovăiesc lîngă ulcelele și grămăjoarele de „verdețuri” din grădinile lor, s-au aprins butoaie cu smoală și, înaintea lor, pe cînd undeva se petrece desigur o paradă pe care n-o vedem, noi, copiii, cîntăm. Cum cîntăm, numai Dumnezeu știe – din partea mea, cînd fenomenul acestei producții muzicale se prezintă de mama în salonul lui”Madame Văsescu”, mi se dau toate bomboanele din casă numai să tac! —, dar cîntăm din răsputeri”Fiii României, toți voinici de frunte, șoimi de prin Carpaaați, șoimi de prin Carpați”. Poezia lui Alecsandri, cu Sergentul și Peneș Curcanul, va veni pe urmă numai, în primii ani de liceu, cînd ochii noștri se deschideau mai largi la lucruri pînă atuncea neștiute.

Iar pe străzile pașnicilor Botoșani, de-a luagul arterelor evreiești pline de zgomot, de „harhătul” micului comerț, prin fața caselor boierești, de o așa de îngrijită ținută, treceau strașnicii ostași de imitație și de contrabandă ai gărzii civile, fiecare cu centironul negru în jurul hainei de toate zilele și în cap cu pălării de tot felul, dar purtînd pe umăr cu mîndrie puștile ieșile din uz, pe cînd muzica țiganului Balica, purtînd un așa de mare nume boieresc, o barbă corespunzătoare și o formidabilă căciulă de grenadir, sună din toate alămurile sale și cutare avocat sau funcționar ridică în soare o strălucitoare sabie neascuțită.

Seara, într-una din casele noastre, răpede schimbate, sună prelung duioasele accente ale rugăciunii și, la o mare paradă, la, care am apărut, trimiși de mama, dar răpede înapoiați acasă de „moșu’ Go”, în uniformă cu fireturi de aur și cu două decorații pe piept, generalul Călinescu, „eroul de la Costangalia”, cu alba bărbuță napoleoniană, își trece în revistă voinicii.

Din patriarhalismul ei vechi, a cărui fantomă se stinge în casa din Păcurari, această societate de provincie românească se trezea la încîntarea încrezută, neștiutoare de primejdii, a romantismului „independenței” și „victoriei”.