Avatarii faraonului Tla

Avatarii faraonului Tla

Dimensiunea Fontului:

Sara… sara… sfânta și limpedea mare își întinde pânzăriile transparente de azur sub luna care-n nălțimea depărtată a cerului trece ca un mare măr de aur neținut de nimic în eterul albastru… pustiile Nubiei lucesc verziu-sur ca câmpii de gheață pe care a căzut o ninsoare ușoară și Memfis, divina Memfis, își ridică colosalele ei zidiri ninse de lună în depărtarea țării… pare că-ntr-o noapte de vară ar fi nins deodată o pulbere de diamant peste toată lumea și urmele acelei străluciri ar fi muiat și-ndulcit aerul cel dulce al Egipetului, și numai Nilul își leagănă mișcătoarele și lungile lui maluri de papură pintre care curg oglinzile lui mari, care reflectă lumea cerului și parecă apele lui, mișcându-se una peste alta ca lințolii de cristal mișcător, sună în adânc cântarea cântărilor. Ușor zboară luntrea mică și neagră asemenea unei cugetări printre tablourile mărețe desfășurate de o parte și de alta a râului… orașe vechi ce-și construiesc zidirile lor sure și colonadele lor infinite în lumina nopților, piramidele — morminte de regi — crânguri de palmieri și numai păsări călătoare străbat cu aripile-ntinse, într-un lung triunghi, adâncimile fără de margine… unde merg? unde?

În luntrea neagră e culcat, și capul lui mare în perini de mătasă, bolnavul rege Tlà; în jurul naltei sale frunți — o cunună de flori de mac… de flori a uitării și a somnului…

Peste vecinicia undelor zboară luntrea lui, până ce dintr-o parte și dintr-alta a Nilului se ridică grădinile pendente… Două pe maluri, deasupra lor, ca pe umeri de munte, iarăși două, și-n nălțimile cerului iarăși două… Erau scări urieșești ridicate la soare, și fiecare treaptă era o grădină lungă, întinsă și toată lumea lor repezită pas cu pas la cer s-adâncea ca-ntr-o oglindă pas cu pas în infinitul Nilului… Grădinile pendente întoarse străluceau adânc-adânc în râu și printre ele părea că trece luna ca o comoară în fundul apelor. Luntrea se opri la mal… Regele se dete jos palid și adâncit și se pierdu în umbra naltelor bolți de frunze a grădinilor, trecu în lumina lunii și umbra lui se zugrăvea pe nisipul cărărilor ca un chip scris cu cărbune pe un lințoliu alb. În fruntea grădinii cei mai nalte era palatul lui, cu cupola rotundă, cu șiruri de coloane sure, cu bolți urieșești…

Erau atât de mari acele zidiri încât regele păru un gândac negru, ieșit în lumina nopții, care suia scările și trecea prin bolțile palatului.

El intră într-o sală mare: Memfis era la picioarele lui… orașul infinit cu cupolele albe… a cărui ocean de palate urieșești, a cărui strade largi pavate cu pietre lungi și albe, a cărui grădini de palmieri forma un tablou la care se uita uimit și adânc… I se părea că spiritul Universului visează — el, căruia un pământ cu imperii i-e un grăunte — și că visul său măreț e pentru ăst’ moment Memfis… Bolțile ferestrelor i se arcau înalt deasupra frunții… Bolta salei era scrisă de jur împrejur cu zodiile cerului… pe murii nalți erau chipurile zugrăvite a regilor Egipetului.

El gândea… Ce umbre urieșești treceau în închipuirea sărmanului muritor care-ntr-o lume atât de măreață se simțea atât de mic, ca o furnică ce plutește pe o frunză tremurătoare pe suprafața Nilului… Deodată peste fereștile înalte căzură lungi perdele roze… și el rămase în sala întinsă într-un întuneric trandafiriu, îngreuiat de lumina lunii ce plutea asupra Egipetului. Memfis dispăru de sub picioarele lui… el rămase singur, cu gândirile lui negre… Noaptea tăcea… El se primbla pin umbra trandafirie a sălii în talerul lui negru-strălucit… apoi scoase din sân o fiolă cizelată dintr-un singur ametist, luă o cupă săpată dintr-un carniol mare, pe care o umplu cu apa sântă a Nilului… Destupă fiola și turnă trei picături ca cerneala din ea peste apa din cupă și apa deveni încet-încet întâi galbenă ca un aur diafan, apoi roză ca cerul aurorei, apoi albastră și adâncă ca albăstrimea cerului.

El se uită mult în pahar și părea că vede lucruri ciudate în metamorfozele colorilor lui… Într-adevăr i se păru că vede în aurul diafan, în fund, o muscuță de om, c-o cârjă în mână, bătrân și pleșuv, dormind cu picioarele-n soare și cu capul în umbra tinzii unei biserici… În apa roză văzu parcă un peștișor vioriu care semăna cu un tânăr frumos… în apa viorie văzu un om sinistru și rece, cu fața de bronz…

— Peste cinci mii de ani, șopti el surâzând… O, Rodope, Rodope! Deschise o ușă mare și intră într-o sală a cărei podea era o unică oglindă de aur… sală fără acoperământ… deasupra, cerul cu toate oceanele de stele… în oglindă, cerul cu toate oceanele de stele… I se părea că e un greier amărât suspendat în nemărginire…

— Isis, strigă el, spre oglindă… Isis, apari! Tabla se-nnegri și deasupra-i apărură scrisori albe… chipuri de oameni și animale… Palatul întreg se cutremură lin.

— A sosit ora morții mele… zise regele, ca și când ar fi vorbit cu el singur… aștept să-mi spui adevărul… Nu-mi zugrăvi chipuri trecătoare… care să mă facă a crede că suntem numai pulbere…

Un râs clocoti pin toată sala…
— Ce râzi, zise regele întunecos… mie nu mi-e a râde, demone… voi adevăr, nu batjocură…

— Pulbere? răspunse un glas din oglindă cu o rece și cruntă expresie de ironie… pulbere?… te-nșeli… ce ești tu, rege Tlà? Un nume ești… o umbră! Ce numești tu pulbere? Pulberea e ceea ce există întotdeuna… tu nu ești decât o formă prin care pulberea trece… Ceea ce-nainte de doi ani se numea regele Tlà este atom cu atom altceva decât ceea ce azi se numește tot cu același nume…

— Chipul tău, Isis… Pe tabla neagră se zugrăvi un cerc mare roșu… de acest cerc erau aninate ființe ca o scară… Jos, minerale în care plantele își duceau rădăcinile… animalele își duceau rădăcinile în plante, omul în animale; minerale în om, plante în minerale, animale în plante, omul în animale, și pin toate aceste forme tremura cercul roșu și făcea să joace formele negre pe firul ei roșu…

— Am înțeles… Oglinda se auri… și cerul se adânci în infinitul ei… Regele se văzu iar… o clipă suspendată…

— O, Rodope! Rodope, murmură el trist. Ce am numit eu Rodope ?… o umbră.

Regele ieși și trânti ușa după sine… Oglinda singură se-ncreți ca suprafața unui lac… glasuri se certau în fundul ei ca sfada valurilor… Chicot și plâns… țiuit, urlet… suspin și un glas mare începu să râdă pin tot haosul de glasuri mici…

— O, inamicul meu cel mare… spunea un glas ce umbla prin sală… Piramide și temple, orașe și grădini suspendate puneți contra pasurilor mele… Râd de voi, regi ai pământului, râd de voi… Ce căutați a prinde eternitatea în niște coji de piatră, care pentru mine sunt coji de alună… În mine, în pieire și renaștere este eternitatea… Voi… o umbră ce mi-a plăcut a zugrăvi în aer… voi vreți să mă prindeți pe mine… Nebuni!

Apoi se limpezi oglinda și eternitatea din cer se uită în ea însăși… și se miră de frumusețea ei.

În singurătatea pustiilor se-nălța piramida sură cu fruntea ajungând nourii… Luna o ningea, încât părțile lovite de ea păreau de zăpadă, părțile umbrite păreau de cărbune, și lungă, țuguietă, gigantică, se-ntindea pe nisip umbra piramidei. Regele își făcu drumul pe dunga umbrei, un punct negru mișcător, până ce veni în apropierea ei. Deschise o ușă c-o cheie de aur, o închise iar după sine… și cu asta închisese porțile lumii după el… era singur, singur într-un mare mormânt… El aprinse o faclă… Înăuntru se-ntindeau colonade, chipuri de zei abia lovite de lumina roșie a făcliei, a cărei raze treceau fulgerătoare pe chipurile urieșești și negre de zei în umbra umedă a columnelor, încât părea că după fiece piatră, din fiece umbră sclipesc ochi siniștri, izvoare subțiri roiau de sub picioarele zeilor și se pierdeau în pământ… din când în când flacăra roșie a făcliei, izbucnind mai tare, zvârlea dungi de lumină în deșertele hale, prin arcadele sumbre și sure, prin columnele reci… și nimeni, nimeni în acest lăcaș al morții.

Deodată apăru Tlà… El zvârlise ușa mormântului după sine, între el și lume… fața sa mare și palidă, ochii lui adânci și scânteietori, mersul său mândru, talarul negru ce-i curgea în cute splendide de umeri în jos… astfel sta aspru zugrăvit în lumina cea roșie a făcliei. Ți-era frică să privești în fața lui… al acestui singur muritor în halele mari și deșerte a morții… Dar mai era el viu…? Puțin era și avea să-și rezime capul, greu de cugetările unui imperiu, pe perina păcii eterne… Eterne? Ah, nu cuteza s-o spere.

El umbla ca-n vis… umbla pe o generație de oameni… un sărman visător sfărâmat de durere, doritor de moarte… El deschise repede ușa de la o treaptă ce ducea sub piramidă, luă făclia… și adânc departe sub piramidă se vedea sticlind un plan negru și strălucit… Parcă un ocean se mișcă mut sub piramidă… El privi în jos…

— O, lac! în curând vei cânta la capul meu cântările… El coborî scările jos, mai jos, ca și când s-ar fi coborât în fundul unei mine… și-n adânca depărtare îl vedeai lângă un lac. Razele făcliei n-ajungeau departe… O parte a apei se roși de lumină și-n mijlocul lui se desemnau formele negre și fantastice ale unei insule acoperite de o dumbravă…

Regele sui scările unei urne de piatră înaltă cât un palat… El aruncă făclia-n urnă… Ca și când o domă s-ar fi aprins deodată în mijlocul nopții adânc negre, astfel s-aprinse fluidul din vas și ilumină toată hala mare ca o boltă a cerului de sub piramidă, lacul ce strălucea, insula cu boschete verzi, cu straturi de flori palide și înalte, cu cărările acoperite cu nisip de argint… era o grădină frumoasă în mijlocul unui lac subteran… Numai fumul gros se-nălța din văpaia vasului și se spărgea sus, sus de bolta subteranei.

Regele coborî iar la malul lacului… un podiș de prund, peste care apa trecuse, ducea la insulă… El mergea pe cărare… apa-i ajungea până la genunchi… mișcările lui nășteau cercuri murinde pe suprafața apei și poalele mantiei ajungeau în apă. Ajunse la insulă… În lumina roșie… pin umbra neagră a arborilor, pe lângă lungile straturi de flori, el merse până ajunse în mijlocul insulei.

Pe un piedestal scund erau două sicriuri… În unul era întinsă o femeie cu chipul de ceară… rozele roșii împletite în jurul frunții contrastau cu fața palidă și moartă… Ochii cei mari închiși, fața trasă și slăbită, pleoapele-nvinețite peste ochii înfundați. Haina ei trecea din toate părțile peste marginile sicriului și ajungea la pământ… Mâinile reci, transparente de albe, cu degetele lungi și subțiri încleștate peste piept… Era un cadavru de-o spăimântătoare frumuseță…

— O, Rodope, zise el îngenunchind la sicriu și plecându-și fața plină de lacrimi la pieptul ei. Cum te iubesc!… De ce-ai murit?… Nu ți-am spus să nu mori… nu te-am rugat… copilă? Vezi tu flacăra lămpii urieșești… vezi tu grădina ce-ncunjură sicriul tău… vezi tu coroanele regilor atârnate de crengile acestor arbori?… O, de le-ai vedea… de-ai putea să deschizi ochii tăi cei mari, să mă privești până ce voi muri lângă tine… căci voi muri-n curând… Rodope! Te urmez în noaptea de unde nu-i reîntoarcere… Cerul cu stelele lui, Nilul cu eternele-i unde… divina Memfis… generații vor plânge… și eu mor… mor, căci ai murit tu, palidul meu copil… copilul meu… al meu…

El apăsă fruntea de mâinile ei unite… întuneric… o negură rece cuprinse creierii lui, i se părea că Rodope îl cheamă din depărtare, făcându-i semne c-un ramur de finic… el simțea că bătăile inimii i se răresc… simțea storcându-i-se viața din sân… simțea că… nimic… nimic.

El murise cu fruntea plecată pe pieptul ei. Flacăra urieșească mai pâlpâia în aer, de făcea să joace în razele-i roșii, să dispară și reapară fantastic toată lumea subteranei… apoi se stinse, și un întuneric adânc, fără întindere, mut, domni peste sfârșitul unui om.

Era ca și când toată măreția trecuse ca un vis iluminat de-un fulger pe dinaintea ochilor și nu rămăsese decât un întuneric asemenea celuia din somnul fără de vis, un întuneric fără spațiu și fără timp.

-Nu-l lăsa! Sfrrr! După el, băieți!… Hahaha… Și copiii desculți, cu pălăriile lor mari, fugeau de le pocneau călcâiele după un cerșitor bătrân și trențăros, cu fața speriată și cu barba zburlită.

Azvârleau pietre după el… și el plângea, sărmanul idiot, și striga din toate puterile:

— Cucurigu!… Un franciscan tânăr și palid trecu pe lângă el… el s-aruncă la picioarele lui și-ncepu să-i sărute poalele rasei și-și ridică mâinile plângând spre el…

— Copii răutăcioși și fără de milă!… strigă franciscanul c-o voce tare și sonoră, nu vi-i rușine să chinuiți un biet idiot… un cerșitor… nu vedeți cum plânge, nu vedeți cum își ridică mâinile uscate de bătrânețe… o! blestemul lui D-zeu are să cadă pe voi!…

— Cucurigu! strigă bătrânul răgușit și tremurând de spaimă. Copiii speriați holbară ochii lor cuminți la franciscanul palid și se risipiră ca un stol de vrăbii…

Franciscanul ridică pe bătrân de la pământ și-l duse spre tinda unei zidiri mari, îl culcă binișor, puindu-i drept căpătâi sacul său… puse mâna lui frumoasă pe inima bietului idiot, care se spărgea bătând de spaimă și-ngrozire și șezu lângă el până ce simți c-a adormit… Îi puse o pâine albă alături cu capul și-apoi se depărtă suspinând… o lacrimă mare-i strălucea ochiul frumosului călugăr.

Era vechea zidire de piatră cubică a sfatului orășenesc din Sevilla unde-l depusese pe bietul cerșitor. Cerul cu întunecatul lui azur și cu soarele-i arzător se destindea asupra orașului vechi, stradele cele strâmte erau mai deșerte, era o căldură moleșitoare și nesuferită care-nfierbânta pietrele pavajului, nisipul și murii și care făcuse ca la orice fereastră să fie lăsată perdeaua… astfel încât părea un oraș orb și nelocuit, așa nu se vedea nici o ființă pe strade și pe piețe. Cerșetorul dormea cu capul în umbra murilor… adică cine știe dacă dormea numai… Umbra uscată a murilor caselor, lenea cea călduroasă a zilei, nici o mișcare, nici un glas… ce fel murise toți oamenii în acest oraș sau dormeau… căci tot strigătul de mai înainte n-a fost decât o întrerupere a unei lungi și constante tăceri.

Bietul cerșetor adormise… Ce vise ciudate avea… I se părea că corpul lui întreg e ceva ce se poate întinde și contrage și poate lua orice formă din lume… I se părea mai întâi că i se umflă capul din ce în ce și el devine un bătrân ghebos, gras și glumeț… ori că acuși se usucă ca țârul și devine un om lung, cu ochii clipitori și mici, îmbrăcat în straie lungi negre… ori că i se umflă corpul și i se subțiază picioarele, de pare un sac de făină pus pe două fuse subțiri… Apoi simți că se contrage repede, repede și devine un grăunte mic în mijlocul unui gălbenuș de ou… Prin albuș el vede numai de jur împrejur coaja oului și se zvârcolește ca o furnicuță în centrul lui… și tot crește, crește, pare că-i înghimpă ceva umerii…

“Aha! gândi el, îmi cresc tuleii”… Apoi se simți din ce în ce crescând, acu aripile i-erau mari… era cucoș. Cucurigu! strigă el, primblându-se într-o ogradă deșartă sub un gard, peste niște bulgări de piatră și prin glod, în care-i rămânea urmele labelor ca o scrisoare de zodii… Cucurigu… Dar nu-i era bine…Îi era greu capul… creasta i-atârna în jos, ochii lui cei rotunzi ca două altițe de oțel erau păinjeniți… el își plecă capul și-l ascunse sub aripă… își ridică un picior și adormi… Dar într-un par era o cioară care tot striga: crrr! Tlà! Tlà! Tlà! crrr… Sunetele astea-l urmăreau în somn… până ce simți că nu simte nimic… părea că o tabla neagră se-ntinde naintea ochilor lui, apoi încetă și asta… apoi i se păru lui că e un punct negru, mic, care totuna se contrage mereu, până ce n-a rămas din el… nimic. Înspre sară orașul începu să-nvie… Treceau oameni cu pasul încet pe lângă el și i se uitau curioși în față… “A murit bietul Baltazar!” gândeau ei… Veni un consilier al orașului, gândi și el c-a murit… Nu se găsi nici un popă să-l îngroape… “El fusese îndrăcit, ziceau ei, cum să binecuvântăm cadavrul unui îndrăcit”…

Doi oameni săraci se găsiră care să-l îngroape pentru câțiva reis din casa comunală. Îi săpară groapa într-un colț de cimitir. Sara, pe lună, veniră cu două scânduri bătute în cuie una de alta… Îl puseră pe ele și se uitară și ei cam așa cum se uită omul la mort… este totdeauna o simțire, nu de compătimire, dar de deșert sufletesc cea din fața unui cadavru…

— Frumos bătrân, zise unul, pare că e un împărat răsărit din povești… Pletele sure cad grele la pământ… capul mare și greu, căci morții sunt grei…

— Ah! zise cellalt… ce mai gândești și tu?… N-avem noi destule de gândit, ca să ne pierdem acuma vremea cu privirea unui mort. Pe scânduri și hai!

Ajunseră curând afară de oraș, la țintirimul cu murii lui albi și lungi, ce păreau unși cu var de lumina lunii… trecură peste pragul portiței negre, s-apropiară de mormânt, lângă care fumega încă lutul proaspăt. În fundul mormântului umed erau așezate paie… Ei îl răsturnară pe bătrân de pe scândură cu fața în jos, pe paie… aruncară înc-un braț de paie peste el… și începură a arunca pământ peste el…

— E târziu, Boromeo, zise unul, hai și ne-om duce acasă… Mâine om veni de om umple mormântul… Am aruncat destul pentru ca să nu fie descoperit…

— Hai dar! Luară lopețile de-a umere și, în noaptea cea clară, ieșiră șoptind și povestind încet din cimitir… Crucile albite se uitau în lună, florile de pe morminte foșneau mișcate de-o suflare lină, murii cei albi, ce se ridicau peste câmpia crucilor și a mormintelor, luna, ce trecea atât de palidă și dureroasă… și, de departe, orașul, cu conturele lui fantastice, cu case și turnuri, cu ferestele-i mute ce ascundeau mistere, și peste toate un lințoliu transparent de lumină albă… Numai un brotăcel trezit în iarbă sărea cu piciorușele distinse… “Tlà, Tlà”, țipa el în lună și trezi un țânțar ce adormise pe pielița lui cu: Bzzz! Tlà! Acest duo solitar nu era întrerupt de nimic… numai în urechea mortului suna un greier parecă… El auzea parecă acel greier, dar nu gândea nimic… Și greierul subția glasul, de părea tremuratul glas a unei coarde de aur mișcate și tremurânde, și lui îi veni acum clar ideea aur în minte… Aur, aur… sunetul creștea nu în mintea, ci în inima lui.

Din ce în ce mintea i se ilumina… i se părea că lada de creieri este o sală frumoasă plină de flori și oglinzi, dar fără lumină încă… o muzică înceată trecu prin sală, ciudată și dulce, și el simțea ființe trecând prin sală, fete în haine albe… cu suflarea lor caldă și cu pieptul plin, și bărbați strângându-le de mâini și șoptindu-le de amor… Era o lume de semiîntunerec și mezzavoce. O candelă ardea în mijlocul sălii a cărei lumină creștea din ce în ce, din un punct ca vârful unui ac într-un licurici, din licurici într-o flamă subțire și albastră, și cu cât flama creștea, cu atât vocile s-auzeau mai tare, tot mai tare… până ce deodată în sala iluminată și plină de un aer de diamant… el auzi râsuri tari, zgomotoase, glume, vorbe, joc… un zgomot ca-ntr-o sală de bal… Și văzu că toate sunt propriile lui închipuiri, clare can-tr-un vis limpede… El se simțea apăsat… dete paiele și lutul de pe față și se trezi într-o groapă adâncă — fără să știe cum, fără să știe cine-i el, și deasupra frunții lui cu închipuiri senine plutea sus, sus în cer, luna cea plină.

“Cine sunt eu?” fu cea întâi cugetare ce-i veni în minte. Mintea lui era clară, închipuirile erau ca formele concrete, vii și pline de viață… el avea o lume gata în capul lui, de a cărei izvoare nu-și putea da socoteală… Se găsea cuminte… și… memoria, memoria era ceea ce-i lipsea… El închise ochii, ca să rămâie în întuneric și ca, ne’nfluențat de lumea de dinafară, să cutreiere câmpul aducerii lui aminte… Era ca un orizont negru și fără de sfârșit… nimic, nimic… numai prezent avea… trecut defel… sau unul atât de tenebros încât nu vedea nimic pe el… departe, departe… ca și când într-o noapte neagră ca lumina din sticla cu cerneală… ai vedea undeva un foc arzând… Cer înnorat și negru… pământul și noaptea de nu-ți poți vedea mâna cu degetele rășchiete dinaintea ochilor… departe parecă vedea în noaptea plină a sufletului lui o antică coroană de rege.

“Ah! gândi… mă tem să nu-nnebunesc iar… căci, cum văd, ceea ce am acuma… mintea… n-am avut-o-ntotdeauna… trebuie s-o fi pierdut odată.”

El ieși din mormânt după ce tocmise la loc paiele și pământul, ca să nu se cunoască că el a ieșit din mormânt, și-ncepu să meargă încet prin cimitir… Ajunse lângă mur… îl sări… și-ncepu să meargă spre oraș… Ajunse într-o ulicioară strâmtă, de a căreia amândouă laturile se-nălțau case negre și lungi cu ferestrele rotunde… Un turn de biserică lung, cu piatra lui mucigăită, acoperit cu olane negrite de vreme, cu ferești risipite și oarbe, cu o ușă masivă și veche de stejar, ferecată c-o cruce de spijă lucrată în mii de podoabe și flori… El deschise c-o cheie mare și ruginită poarta, sui scările înguste în sus și intră într-o cămară nalt boltită în mijlocul căreia se afla o masă de piatră sură și un scaun vechi, a cărui îmbrăcăminte de piele era toată ferfenițită… Numai luna se uita sperioasă prin fereasta veche, năruită și fără obloane, care semăna mai mult cu o găvăună de piatră de la o vizunie. Bătrânul sur se uita uimit la lucrurile ce-l încunjurau… un pas instinctiv îl dusese în această vizunie… el găsise cheia la sine… Un dulap vechi de lemn mohorât, lucrat cu fel de fel de sculpturi, era pe jumătate deschis, o candelă de sticlă roșie-închisă vărsa raze slabe de rubin în cămara pustie… el deschise dulapul… scoase un pergament vechi și-l desfășură dinaintea lui… Era o cartă a Spaniei. În un loc al ei era mânjită cu coloare galbenă ca aurul… El s-apropie de fereastă și se uită mult la locul mânjit.

— Hm! da, da! aici trebuie să fie visul vieții mele… Și, ca și când s-ar fi speriat de neîngrijirea cu care lăsase dulapul deschis, aruncă iute pergamentul în fundul lui și-l închise iute c-o cheiță de oțel… Apoi începu să se primble prin cămară… O oală de flori numai cu pământ era într-un colț… El turnă pământul afară… sub el erau monede de aur… C-un fel de aviditate el legă banii într-o treanță veche și-i puse în sân… Toate ce făcea i se păreau firești și totuși dacă s-ar fi întrebat de ce le face nu și-ar fi putut da socoteală… Avea instinctul neconștiu a unui animal, care face tot ce-i de trebuință fără să știe spre ce scop.

El își tunse barba și părul c-un foarfece ruginit… deschise o ladă seculară și mohorâtă… scoase din ea haine frumoase de catifea și se schimbă în ele… Scoase o oglindă din ladă și se admiră în ea… găsi un șip vioriu plin de mireasmă și-și stropi hainele cu ea… și când ieși din turnul vechi, cu pălăria lui cu șnur de aur… cu bumbii lui de pietre scumpe, cu inele de diamant pe degete, părea un gentilom bătrân și bogat…

Merse în fața unui palat vechi, zidit într-un frumos stil maur, înaintea căruia se-ntindea o grădină de pomi în floare, înconjurată de un grilaj de fier cu vârfuri aurite… În bolta porții sună un clopot… I se deschise, portarul se plecă până la pământ înaintea lui… El trecu pe o cărare lungă în urma unei alei de castani, ajunse la scările nalte acoperite de un baldachin suspendat pe columne în forma lujerilor de crin, intră înăuntru… Sui repede scările acoperite c-un covor moale… intră într-o sală splendidă… a cărei tablouri pe pereți se zugrăveau șters și neclar în semiîntunericul luminii de lună. Pe-un jeț lângă fereastă ședea o fată naltă și palidă, care la intrarea lui își întoarse uimită capul… El s-apropie de ea…

— Voi sunteți, Signor? zise ea încet… ședeți în fața mea… am să vă istorisesc multe…

Ochii ei mari și întunecați purtau în ei o durere fără de lacrimi… Uscăciunea lor teribilă trăda disperarea.

— Vorbește, copila mea.
— Signore… familia mea m-a destinat să vă fiu soție… și trebuiesc s-o fiu, căci nu am nici o putere de rezistență… Dar nu vă pot iubi… Iubesc un tânăr cavaler, tânăr și frumos, și voi sunteți bătrân… Însă de când v-am văzut, marchize, mi s-a părut că aveți un caracter nobil, că nu veți voi să mă sacrific unui maritagiu care nu vă va ferici și care pe mine mă va despera…

— Te iubesc, Seńora, zise el c-un ton sec și scurt… dar nu voi să te nefericesc… Dar prezența d-tale ar fi în stare de-a mă face egoist, căci ești atât de frumoasă… Seńora, renunț la mâna d-tale cu o condiție numai… foarte ușoară de-mplinit, se-nțelege… Trebuie să mă concediați chiar în astă sară… Să-mi puie caii la trăsură… plec… Aveți bunătatea de a-mi da condei și hârtie, ca să scriu renunțarea mea… chemați pe părintele și pe vărul d-voasră, ca să servească de martori… căci doresc ca să fii fericită…

Fata, roșie de bucurie, ieși, ordonă să i se gătească trăsura de drum, aduse pe tatăl și pe văru-său…

— Cum, d-le marchiz… d-ta renunți la…
— Aide, conte! să nu pierdem vorba-n zadar. Ai voit să-ți nefericești copila, și eu nu voi ca bogăția mea să fie cauză la aceasta… Știu că ești sărac, conte… dăruiesc deci drept zestre miresei la care renunț jumătate din averea mea… Puteți chema un notar…

Notarul fu adus iute. Marchizul dictă actul de donațiune… Contele-i strânse mâna cu ochii plini de lacrimi… fata și vărul ei îngenunchease-nainte-i sărutându-i mâinile… el îi binecuvântă și ieși repede. Trăsura era gata, caii sforăiau în hamurile lor… El se întoarse repede, intră într-o odaie slab iluminată unde dormea în pat un bătrân care, trăsură cu trăsură, era el. Haine ca ale lui erau așezate pe scaun… bătrânul visa adânc… “Da, da! zicea el pin somn… nu vă uimiți… renunț la mâna donei Ana… îi dăruiesc jumătate din averea mea”.

— Visează ceea ce eu am făcut, zise el încet. Cu atât mai bine… cu atât mai bine…

Coborî, se sui în trăsură, care ieși din curte și-ncepu să zboare pe stradele lungi, apoi ieși în câmp pe drumul de țară… Părea câmpia o pânzărie întinsă și verde presărată cu buchete de flori felurite… Astfel merseră până cam la două după miezul nopții…

Un castel vechi c-o grădină părăginită se-nălța pe o coastă de deal… Părea mai mult o grămadă de pietre decât o zidire, cu murii ei risipiți, cu copacii uscați, pe a căror tulpină creștea generații tinere de arbori noi și subțiri… Era un parc cu o pădure veche, unde pe ruinele copacilor vechi și putrezi cresc cei noi și tineri… Trăsura intră în curtea plină de ierbărie și de huci sălbăticit, ajunse la scări… el îi dete drumul și intră în înaltele și surele hale ale castelului, cu pereții reci de piatră patrată, cu mobile antice și veștede, cu tablouri șterse și mohorâte, în cadruri de lemn negru… Astfel umbla bătrânul, c-o lumânare de ceară într-un sfeșnic de argint, prin toate odăile largi și deșerte, și ca vise din bătrâni îl încunjurau acele portrete care, serioase în cadrele lor, se uitau parecă la el…

El ajunse într-o cămară naltă și fără ferești… Afară de ușa pe care intrase nu mai era o alta… El închise acea ușă după sine, trase, pe dinăuntru, un drug de fier peste ea… s-apropie de un perete de piatră pătrată și împinse într-un loc cu mâna… Peretele de piatră se-ntoarse ca-ntr-o țâțână… el țușni iute cu lumânarea pin crăpătura deschisă și se trezi, cu lumânarea-n mână, asupra unei scări ce ducea în jos… El întoarse peretele la loc… și coborî scările ce sunau tâmpit sub pași… un aer bolnav îi îngreuia pieptul… Ajunse în o subterană mare… De jur împrejur erau boltiri în muri în care erau statui de piatră… chipuri de cavaleri îmbrăcați în fier… ce se uitau cu ochii lor reci de piatră la el… O manta era spânzurată-ntr-un cui… într-un colț era o bute așezată pe tălpi, de mult putrezite, și o cupă de argint alături de ea…

El scoase cepul de la bute… Nu curgea nimic… Desigur că cămașa prinsă asupra vinului era foarte groasă. El băgă spada în bute și ținu cupa… Un vin ca chihlimbarul, transparent… mirositor curse din bute… El o astupă, își apropie buzele de acel lichid vechi… și bău paharul întreg. I se cutremură corpul de plăcere… Părea că chipurile de piatră începeau a se legăna pe piedestalele lor balanțând cu mâinile, apoi el se culcă pe manta la pământ ca să privească… Stanurile de piatră se coborâră și-ncepură a juca în pivniță, și sub greoaiele lor tălpi de granit urla cerul subteranei… Mai stângaci decât urșii se-nvârteau țopăind și strigau și se certau… Hopp! hopp, zupp, zupp! Și-și legănau taliile lor țepene, și-și mișcau picioarele lor, și ochii lor de piatră se-nvârteau uscați și morți în încoifatele lor capete…

— Să trăiască Almanzor, striga unul.
— Să trăiască, răsunară subteranele… Părea c-o mie de glasuri răspund la exclamarea lui, simțeai că ești într-un labirint de subterane la care aceasta era numai tinda… Ropotul înfricoșat al cavalerilor de piatră, strigătele lor sălbatece, turbarea lor înfiorătoare îl făcea pe bătrân să se-nfășure-n mantaua lui… El nu zicea nimic… dar ei nici observau prezența unui om viu… Părea că el e mort sau că nu e defel și numai ei sunt.

Apoi vorbele lor deveniră din ce în ce mai încete, mărunte, țăndărite… ei povesteau de păreai a auzi glasuri de babe noaptea pe prispă… povești în care se desfășura înaintea sufletului auditorilor toată istoria cavalerismului Spaniei… și tot mai molcom, mai molcom auzea bătrânul glasurile lor șoptitoare, până ce nu mai auzi nimic… El adormise.

A doua zi se sculă, lumânarea mai era un muc numai în sfeșnicul cel de argint ce ardea abia… El găsi pe masă o legătură de chei și, topite, multe ămucuriî de lumânări de ceară galbenă… Aprinse unul de mucul ce era să se stingă, luă cheile și deschise o ușă ce ducea într-o suterană alăturată. Ținea lumina în aer cu brațul distins… Lăzi cu grămezi de argint erau în colțurile acestei subterane fără vo răsuflătoare… Argint, argint… el merse mai departe… Deschise o altă ușă… Lăzi de aur grămădit licureau slab în lumina cea roșietică a făcliei de ceară. El s-apropie… Erau monete foarte vechi, din cele mai deosebite vremuri. Unele bătute de romani încă, altele de mai încoace, însă toate vechi… El merse înainte… deschise o altă ușă și acolo găsi mici sicrie, pe polițe de fier, pline de pietre scumpe. Diamante întruna, rubine și smaragde într-alta… și o ladă plină de cele mai frumoase mărgăritare… Atotputernicia omenească era strânsă-n subterană… Mai deschise o ușă și… și găsi un sicriu acoperit c-o pânză albă… El dete pânza într-o parte. O țeastă goală cu gura rânjită se strâmba parecă la el…

“Ce te strâmbi, gândi el mânios… Ca și când eu nu știu că ăsta-i sfârșitul omnipotenței omenești?”

Simțiri întunecate îi turburau pieptul… O imensitate de dorințe îi mișca inima și toate… toate realizabile.

— Ah, zise el încet… lume, am prins colțul fericirii în mână… Am aur, și de-aș zice de o mie de ori aur, n-aș ști încă bogăția ce o am în puterea mea… Și ce nu poți cumpăra cu acest metal strălucit, în care toți demonii lumii trăiesc… Tot, tot! Mărire, renume, coroane chiar… plăceri… și ceea ce plătește mai mult… dreptul și putința de-a disprețui lumea întreagă…

Ce costă inocența unei copile? pot întreba eu, ce, iubirea unei mame pentru copilul ei ucis, ce, onoarea unui tată, ofilită prin ofilirea fiicei sale… mi s-ar șopti sume mari… mari pentru ei, nu pentru mine… Ce costă absoluțiunea bisericii pentru crimă… o sumă mare, dar o sumă… Ce costă mila lui Dumnezeu… s-o scoatem la vânzare… Ce, îndulcirea diavolului, ce, iubirea poporului, ce, gloria, ce costă opera unui geniu, cu care să-mi eternizez numele meu… Toate, toate sunt de vânzare… El râse crunt. Ecoul boltelor răspundea cu clocot la râsul lui cumplit, și craniul cel mort parcă rânji din sicriu… Iată-mă dar în vârful lucrurilor omenești… Ce aș fi eu fără tine, metal rece și mort? Un cerșitor pe stradele Sevillei… Ce sunt cu tine?… Tot ce voi… Ce este în tine?… Nu pot afla un răspuns din sunetul tău… Ce este în tine? Este amor? Nu. Unde-i?… E amiciție, mărire, geniu. Nu… căci nu-l văd… Și totuși este tot… tot…

În vremea asta marchizul Alvarez se trezise dimineața în casa contelui, după ce avuse un vis ciudat pe care, se-nțelege, nici în minte nu-i venea să-l realizeze. El intră în sala unde era adunată toată familia la dejun.

— A, marchize, dar tânăr mai ești!… Când pustia ai venit atât de repede de la țară… dar, în sfârșit, cu toate astea ne oferi numai ocazia de a-ți mulțumi din nou pentru generoasa d-tale donațiune ce-ai făcut-o asară.