Povestea 'Călători francezi din epoca Războiului Crimeii' - Povesti de Nicolae Iorga 💤
O aventură de 24 - 26 minute in lumea magică a povestilor
Războiul Crimeii atrase deodată atenția tuturor asupra Principatelor.
Știri personale despre țerile noastre le mai dădea încă din 1846 Xavier Marmier, cunoscătorul Rusiei, al țerilor scandinave, al Germaniei, în călătoria lui „de la Rin la Nil” (du Rhin au Nil), în care atinge, cum spune mai departe titlul, Tirolul, Ungaria și „provinciile dunărene”, pentru a trece apoi în Siria, Palestina și Egipt.
O nouă carte a cunoscutului autor despre drumul pe care l-a făcut „de la Dunăre la Caucaz” (du Danube au Caucase, voyages et littérature, 1854) culege, cu sau fără critică, știri variate, dar mai ales culturale, din Wilkinson, din Thouvenel, ca și din Vaillant, din Istoria românilor apărută la Berlin în 1834 a lui Kogălniceanu, din Istoria imperiului otoman a lui Hammer, din cutare broșură a emigraților români la Paris (Chainoi, anagrama numelui lui Ion Ghica). A cunoscut și poezia noastră populară, căci și el era amator de asemenea produse spontanee ale sufletului mulțimilor, și, cum vorbește de basmele noastre după versiunea germană a lui Schott, se ocupă de balade și doine după culegerea lui Alecsandri, tradusă în limba franceză, și după versiunea engleză (The doinas, Londra, Murray, 1854).
Cum se vede și de aici, începem a fi considerați și din alt punct de vedere decît al amatorilor de senzații exotice, al fabricanților de povești „valahe” rivalizînd cu imaginațiile macabre ale unei Redcliffe ori ale chibzuitorilor folosului ce ar putea aduce pentru industria apuseaaă noua navigație cu aburi pe Dunăre și deschiderea ca porturi france a Galaților și Brăilei. Un astfel de cercetător nu poate să rămîie, firește, nesimțitor nici el la aspirațiile unei națiuni, și de aceea, așa din fugă, cum ne-a văzut, Marmier, care ni cunoaște din cărți „martirologiul fără oprire și fără odihnă”, își rostește părerea că „viciile țeranului din Muntenia și din Moldova sînt rezultatul neîncetatei situații supt care el s-a încovoiat; calitățile lui sînt inerente naturii lui, și nu e nici o îndoială că într-o zi, cu bogățiile pămîntului lor, cu seva care dăinuește încă în sînul populației lor, cu mai bune așezăminte, aceste două țeri se vor ridica din deplorabila lor înjosire”[1].
Appert, autorul unei călătorii în ambele principate la 1853 (Voyage dans les Principautés danubiennes, Maiența, 1853), e un cunoscut filantrop, primit și apreciat și la curtea lui Ludovic-Filip și care avuse legături cu tînărul Rosetti Roznovanu, de care vorbește în memoriile sale; el venea în țerile noastre cu un scop bine determinat, acela de a cunoaște cum se prezintă regimul închisorilor, gata fiind a da sfaturi celor rămași în urmă supt acest raport.
Cartea o publică după ce amîndoi domnii, Barbu Știrbei ca și Grigore Ghica, îi scriseseră spre a-l ruga să se întoarcă, nu numai pentru acea îmbunătățire a regimului penitenciar, care a devenit o realitate în Moldova supt îngrijirea lui Dodun des Perrières, anume adus pentru aceasta, ci și pentru o nouă organizare a spitalelor și a școlilor. Dă la lumină notele sale în momentul chiar […] cînd „independența și libertatea frumoaselor și nobilelor voastre Principate sînt amenințate”, pentru ca să arăte „tuturor inimilor generoase blîndeța moravurilor, aplecarea spre progresul civilizației raționale, iubirea înfocată a patriei a pașnicilor, laborioșilor și ascultătorilor” români[2]. O astfel de nație nu merită să fie cucerită. „A lua fără motiv legitim o țară pentru că ești mai tare decît dînsa nu e o acțiune nobilă”, și țarul se va convinge poate de aceasta, lăsînd Principatele autorității turcești […] Ar fi o crimă să se trateze astfel „popoare așa de inofensive, care nu cer nimic nimănuia, care-și deschid porturile liber la toate națiile, care hrănesc cu produsele lor agricole populații străine de două ori mai numeroase ca dînșii înșiși, care sînt primitoare, cinstite și loiale, față de toți călătorii, care țin cu credință îndatoririle lor, care plătesc regulat tributul pe care Turcia are dreptul de a-l cere… milioane de țerani viteji și harnici, a căror blindeță de moravuri, simplicitate onestă, ca în vechile timpuri, limba, datina, iubirea firească a patriei îi face vrednici de a-și aparținea și de a nu cădea supt loviturile de sabie ale cazacilor”[3].
Paginile lui nu vor atinge politica, în care-i lipsește experiența, și vor fi dominate de rezerva trebuitoare. Doritor de a cunoaște și Serbia, Appert începe cu această țară, unde miniștrii nu știu franțuzește, dar au șefi de divizie cari au învățat la Paris. Află cea mai bună primire din partea prințului. Trecînd Dunărea, întîmpină la Mehadia o lume de băi, în care sînt și englezi, dar și sîrbi, și români. La Ada-calè, care începe a se ruina, casa, cu porțile de fier, a pașei se povîrnește, garnizona „rătăcitoare” face impresia unor prizonieri sau exilați. Trece pe la Rusciuc pentru ca să ajungă la Galați, unde prezintă recomandația imperială austriacă și are sprijinul consulului austriac Duclos. Aici hirurgul statului-major și al spitalelor e Czihak, tînăr „ungur” care a studiat la Viena. Închisoarea, cu prea mulți preveniți, cu dezertorul bătut pînă la îndobitocire, cu scîndurile prinse de picior și patul care închide pe cei ce dorm unul lîngă altul, îi displace; a văzut și temnițele subterane care serveau odinioară. Spitalul civil e curat; pe lîngă dînsul este spitalul evreiesc și cel militar (la 500 de oameni, 18 bolnavi). „E rar să se afle o stare de sănătate a trupelor așa de mulțămitoare.” În cazărmi, unde se doarme pe rogojini, e bună hrana, și disciplina dulce. Este și o școală de învățămînt mutual ca ale lui în Franța, și o școală publică, în localul ei. Mai e vorba de „grosul” poliției, de corpul de pompieri, bun, cu muzică, de carantină, al cării director e un colonel.
La Tecuci află ca prefect un prieten, pe tînărul Ioan Sturza, a cărui moșie, la Tăcuta, îl interesează, cu țiganii hoți, necivilizabili, pe cari soția proprietarului s-a străduit să-i învețe alt fel de a trăi. Se descrie și cuviincioasa îngropare creștinească a unei bătrîne țigance, căreia o rudă-i aduce doi pui, o ramură plină de pîni și de mere pentru calea cea lungă. Pentru tineretul țigănesc stăpînii au înființat un atelier de lăcătuși, dulgheri și carătași. Ar trebui ca acești oameni care privesc pe boier ca pe „furnizorul obligat al hranei lor” să fie deprinși cu încetul a-și lăsa obiceiurile seculare, împroprietărindu-se cei ce merită.
Mica oștire moldovenească n-are decît 1 323 de soldați (212 grenadiri, 824 infanterie, 192 cavalerie, 70 artilerie, 25 muzica). Impresia pare a fi bună; vom vedea îndată aceea pe care i-a produs-o călătorului miliția Țerii Românești. Manevrele-i plac, și muzica o judecă bine.
Întreaga gospodărie de țară a noastră e judecată inferioară. E multă pîrloagă, nu se știe ce e gunoiarea. Appert crede că s-ar putea aduce colonii din germanii cari emigrează în America. Oamenii de țară, „loiali”, „de moravuri simple”, s-ar învăța și ei. E păcat că nu se cheltuiește nici o trudă pentru a-i cultiva în același timp cînd numai asupra lor cade povara birurilor. Se dă vina acestei amorțeli tot pe Rusia. Dar localnicii au și ei o parte de răspundere. „Moldovenii bogați – și voi spune tot ce gîndesc, pentru că am putut să-i apreciez și să-i iubesc –, au și ei marele neajuns de a-și trimite copiii, prea tineri încă, să studieze sau mai curînd să se piardă în acele strălucitoare capitale. Viena, Parisul, Berlinul, Londra numără o mulțime dintre ei, cari trăiesc ușuratec (frivolement), cu lux, fără rînduială, fără a se instrui; fac datorii, contractează obișnuinți rele, ruinează sănătatea lor și se întorc în Moldova cu defecte și fără o singură calitate, din cele dintîi ale noastre orașe, europene. Tineretul moldovenesc are inimă bună, e mărinimos, milos, iubitor și inteligent, dar puțin harnic la studii. A cheltui mult, a străluci la teatru, la baluri, în societăți, a vorbi de bogăția sa, de galbenii săi, a lăuda peste măsură capitala moldovenească, a fi neprevăzător, a merge totdeauna în trăsură, a avea haine la modă, cai, țiitoare, masă bună, iată ce alcătuiește bucuriile și îndeletnicirea de căpetenie a acestor nobili.”
Totuși s-ar putea face din Moldova „unul din statele cele mai înfloritoare”, și aceasta în scurtă vreme, dacă „moldovenii din cele dintîi familii ar fi întrebuințați în țară a face drumuri, otele, poște convenabile”, dacă ar consimți să plătească și ei dările alături cu altă lume, „dacă ar da pilda rînduielii, economiei și a bunelor moravuri”. Căci azi țara este „ca o bună hrănitoare (nourrice), bine constituită, dar de care abuzează copiii ei. Ea dă fără încetare și nimeni nu vrea să-i restituie nimic; nu e nici în ordinea lucrurilor, nici în ordinea naturii”[4]. Și mănăstirile ar trebui făcute să contribuie, cu un sfert din venituri, scutindu-se cu atîta sarcinile săracilor[5].
La Iași, chiar, călătorul caută întîi aceea ce-l preocupă. Marele spital, care se zidește acum, e bine împărțit. La Sfîntul Spiridon, cu venit de 777 223 lei, erau în douăzeci și una de odăi 195 bolnavi, în cîteva luni se adaugă cinsprezece paturi (de toate, 196) și 130 de bolnavi: planul e de a se ajunge la șase sute de paturi, clădindu-se un nou corp pentru 124; deocamdată se prezintă de șase ori mai mulți bolnavi decît pot fi primiți[6]. Sînt două mici spitale militare, curate (224 de paturi) și cel israelit (cu patruzeci de paturi), nu prea bine ținute; la Golia se chinuiesc doisprezece nebuni. Dimitrie Pașcanu face singur un spital de șaizeci de paturi.
În convorbirea cu domnul, Ghica-i pomenește de închisori, de spitale, de liberarea țiganilor, de situația populației evreiești. E vorba și de ferma pentru condamnați pe care cneazul sîrbesc a stabilit-o lîngă Belgrad. La Ocna, vodă ar voi să introducă o reformă, pentru care gătește planuri arhitectul francez Collin. În Iași chiar, a dat casa părintească și 120 000 de franci pentru a se face spitalul nașterilor[7].
Închisorile-l interesează foarte mult. Prefectul poliției 11 duce la cea criminală, unde află 49 de întemnițați în lanțuri, cari dorm pe rogojini și nu sînt deloc îngrijiți; preveniții sînt mulți; doi boieri stau așezați deoparte; numai infirmeria, curată, ii place. Un copil de unsprezece ani e pentru a treia oară închis, și Appert face ca el să fie trimes la o mănăstire. La gros e tot așa de rău ca și la închisoarea prefecturii, unde stau preveniții și cite doi ani. Comisiile au și ele depozite mizerabile de acuzați. Călăul e un fost hoț, Gavril Buzatul, care a făcut parte din banda lui Nicolae și Gheorghe Musteață, lui Ion Ciolan și lui Dimitrie David; are 60 de lei pe an, casă și tain de o ocă de pîne, o litră de carne de porc și opt parale pentru rest, pe zi. Are datoria de a întreba, la execuții, pe cel ce are să moară, dacă nu voiește a-i lua locul[8].
Cu privire la școli, propagatorului învățămîntului mutual i se pare că „nu sînt multe țeri în Europa în care instrucția să fie așa de puțin răspîndită ca în Moldova”[9]. Totuși, după știri date oficial, el poate înfățișa acest tablou: „Gimnaziul” din Iași, în care școala mai veche de la Trei Ierarhi s-a unit cu Academia Mihăileană (fuseseră spitale supt ruși), are 14 profesori și 300 de școlari (venitul e de 72 093 de lei), patru școli de mahalale în acelaș oraș, cu 3 profesori, un suplinitor și 168 de elevi (lefile: 13 000 de lei), școala de fete din capitală cu 4 profesori, 4 suplinitori și 146 de eleve, din care 44 interne[10] (lefi: 17 500 la definitivi, 7 400 la ceilalți; internatul costă pe stat 20 000 alții). Școala militară numără 50 de elevi. Armenii au școală deosebită, și nu se uită seminariul.
Școala de arte și meserii atrage îndeosebi atenția cercetătorului. Cu 65 de elevi, trimeși de orașe pentru patru ani și un al cincilea pentru practică, ea are secții pentru strungărie, tîmplărie, dulgherie, fierărie, lăcătușerie, dogărie, tapițerie, zugrăveală de trăsuri. E dată în întreprindere spătarului Gheorghe Căliman, cu o subvenție de 1 000 de galbeni pe an (aiurea 36 500 de lei). De la 1847 școala a dat 20 de măiestri, și în acest semestru se mai așteaptă treizeci și cinci[11].
Pensioanele private sînt, la Iași, în număr de cîte șase băieți și tot atîtea fete, elevele fiind 92 și elevii 104.
Pentru județe cu cîte o singură școală de băieți și un singur profesor, se Înfățișează această situație: Dorohoi 33 de elevi, Botoșani 40, Roman 51 (aiurea 150), Bacău 20 (aiurea 100), Piatra 31, Folticeni 36, Vaslui 47, Bîrlad 21, Tecuci 37 (aiurea 47), Focșani 22, Galați 45. Pe lîngă aceste așezăminte publice se adauge, în toate 17 pensioane cu 200 de elevi și eleve[12].
De la Iași, cu populația-i pe jumătate evreiască, cu numeroasele-i biserici, dintre care unele „bogat împodobite și avînd foarte interesante picturi vechi”, și cu grădina de la Socola, unde Mihai Sturza voise a-și face și palat[13], Appert trece la provincie. Și aici se gîndește întîi la închisori și la spitale, pe care le află: la Roman (din 1787; 40 paturi; venit 180 639 lei), la Botoșani (din 1838; 40 paturi; venit 24 700), la Bîrlad (din 1838; 24 paturi; venit 10 000), la Galați (din 1840; 40 paturi; venit 57 600, se adauge spitalul militar și evreiesc), la Focșani (din 1843; 24 paturi; venit 17 549), la Ocna (în zidire: venit 26 366), la Neamț (al călugărilor), pe cînd alte orașe au numai medic cu 5 548 lei leafă (cei de spital mai iau 3 000)[14]. La Roman se constată buna înfățișare a spitalului, închis pentru moment, la Bacău metoda aproape alilo-didactică din școală și situația evreilor, care nu pot să-și facă o nouă sinagogă prea aproape de biserică – aici locuiește la un Aslan, al cărui fiu învață la Berlin –, la Ocna se descrie exploatarea minelor de sare, din fundul cărora mașina primitivă cu cai scoate, înaintea lui Collin, șase nenorociți, cu totul zdrobiți; în adînc osîndiții au făcut un paraclis al Maicii Domnului[15]. La Tecuci e vorba numai de închisoare și școală.
Trecînd granița dintre cele două Principate, Appert merge drept la București. Îl cîștigă „măreția palatelor, bisericilor, parcului, plimbărilor acestui oraș atît de interesant și plin de nobile amintiri istorice”[16]. Mitropolia mai ales e „extrem de interesantă”. E bine primit de redactorul foii franceze, Journal de Bucarest, de profesorul Monty, de vechiul său prieten Gervais și chiar de Lorrain, consulul austriac. Se laudă și de întîmpinarea lui Ghica Vodă, acum întors în viața privată, de a ministrului de finanțe, frate al domnului în funcții, și de a lui Știrbei Vodă, însuși, decît care „e cu neputință să aibă cineva mai multe grații (plus de grâces) și bunătate”. Prefectul poliției, ginere al domnului, apoi Scarlat Ghica, colonelul Voinescu și Petrachi Poienaru-i sînt dați pentru a-l întovărăși, precum În Moldova fusese condus de președintele de tribunal Mihai Cerchez, de colonelul Fotea și de doctorul Russ.
În ce privește închisorile, se fac obișnuitele calcule și observații (prea lungă prevenție: și doi ani pentru un an de osîndă). Nu se găsește nici un soldat închis, și de mulți ani nici unul n-a săvîrșit o faptă gravă. Ca spitale, cel militar e îngrijit, și călătorul vede tineri care-și fac practica acolo. Două spitale civile se arată bune, ca și maternitatea, cu o școală de moașe. „În general sînt tot așa de bune ca și acelea, analoage, ale unui mare număr de orașe din Germania și desigur mult mai bune decît cea mai mare parte din spitalele Ungariei și ale bogatului oraș Hamburg.”[17] A cercetat apoi Pantelimonul și casa de nebuni (cu 51 de bolnavi), în stare rea, care se promite a fi schimbate.
La școlile bucureștene elevii sînt curați. Cele lancasteriene, – aproape exacte – primare, au patru clase (în a doua: Biblia, catehism, aritmetică; în a treia: cetire, religie și morală, istorie sacră, fracțiuni, greutăți, geografie, fizică, gramatică; în a patra: „Amicul tinerimii”, geometrie, geografie politică, gramatică). „Umanioarele” au opt clase[18]. Școala superioară cuprinde: o facultate de drept, cu cursul de trei ani (se predau: dreptul roman, dreptul civil românesc în anul întîi, dreptul civil roman, contracte, succesiuni, donații, testamente în anul al doilea, ca și, apoi, „dreptul judiciar”: tribunale și curți, procedură civilă, precum și drept penal; dreptul comercial și administrativ, economia politică, istoria dreptului în al treilea) și o facultate de matematici, cu cursul de patru ani (se predau în anul întîi: trigonometria, mineralogia, rezistența materialelor, topografia și peisagiul, geometria descriptivă; în al treilea perspectiva, umbrele, compoziția arhitectonică, iar, vara, planuri, operații de poduri și șosele; în al patrulea: hărți, planuri etc.). Doamna se ocupă de a crea o bună școală de fete. Poenaru declară că se gîndește la un curs normal de preparație a profesorilor[19]. Pensionatele lui Monty și Mitilineu se împărtășesc de laude[20].
Foarte călduros se vorbește de armată. Garnizoana, de 400 de oameni, e compusă din soldați „perfect echipați, hrăniți și bine administrați”. „Această trupă”, scrie el, „e tot așa de frumoasă ca aceea a celor mai mari state[21].
O companie de tineri instruiți devotîndu-se carierei militare e atașată acestui regiment, și purtarea lor, ca și înaintarea lor intelectuală nu lasă nimic de dorit.” La căzărmi constată „o orînduială perfectă, o mare curățenie și soldați tari și zdraveni” (forts et robustes)[22]. Infanteria, „deși alcătuită din soldați foarte tineri, e vrednică să rivalizeze cu acelea ale Prusiei și Austriei”[23].
Rugat de domn, la care prînzește, să cerceteze ocnele, călătorul se informează de școli (umanioare și la Craiova), precum și de închisori (Telega, Giurgiu, Snagov, Rătești, Ostrov, cu cifre precise). La Ploiești, prefectul tînăr, un Florescu, îi arată temnița și spitalul, la Snagov află pe osîndiți putrezind în lene și umezeală, neîngrijiți la boli, de mor pe cale, zăcînd pe zdrențe și rogojini, fără a se dezbrăca vreodată; patru, cinci călugări rătăcesc fără rost, în clădirea acum în reparație[24], care posedă un venit de 10 000 de galbeni. La Giurgiu se va relua școala primară, închisă din cauza turcilor. La Ocna, unde administratorul T. Pencovici e un om milos, se descriu galeriile, care dau 200 de bolovani sau 500 de ocă pe zi pentru fiecare lucrător: galeria „Florescu”, de 45 de stînjeni, „Știrbei”, de 45, „Cantacuzino”, de 35, „Vilarà”, de 65; „Bibescu” de 80.
Era vorba ca Appert să se întoarcă la Iași, pentru a da sfaturi speciale lui Ghica. Împrejurările au făcut însă că el s-a oprit la această călătorie. Am văzut relativul folos ce a ieșit dintr-însa.
Învățatul francez Boucher de Perthes, călătorind la Constantinopol, a atins în călătoria lui pe Dunăre și părți din malul nostru pe care le descrie, între altele, în cartea sa Voyage à Constantinople par l’Italie, la Sicile et la Grèce, retour par la Mer Noire, la Roumélie, la Bulgarie, la Bessarabie russe, les Provinces Danubiennes, la Hongrie, l’Autriche et la Prusse, en mai, juin, juillet et août 1853 (Paris, 1855, 2 volume).
De la capăt, în drumul său de întoarcere, el are pe vas o familie românească: boierul moldovean a adus, cu soția sa, svițeriană, o fetiță neastîmpărată, care răspîndește viață și zgomot. La Sulina se trece cu greu peste bara lăsată de ruși; de-a lungul malului basarabean acoperit de trestii cazacii aleargă, sentinela priveghiază. Se trece pe dinaintea Chiliei și Ismailului, a Tulcii, cu morile ei, cinzeci și șase la număr, ridicîndu-se dintre casele acoperite cu șindilă, unele cu două rînduri. Vin apoi Isaccea, Cartalul. Se văd răspîndite ici și colo gorganele: unul din ele, după spusa locuitorilor, cuprindea un om așezat, cu o femeie pe piept și o monedă de aur. La Reni se vorbea de mormîntul lui Traian.
Dunărea de jos e străbătută de corăbii care merg spre Constantinopol ca și spre Odesa, Varna, Silistra; negustori greci din capitala Turciei debarcă.
Pe un vas care duce la Viena boieri români și un „prinț”, călătorul francez ajunge la Brăila. Grănicerii români sînt oameni zdraveni. Corăbii de-ale noastre îi apar la Giurgiu, oraș cu o populație de 18 000. Între tovarășii de cale el enumeră un moldovean cu ciubuc de iasomie, care merge la Paris după fiu și soția bolnavă, apoi un Gh. R.*, prieten al turcilor, care vorbește franțuzește, deși n-a fost niciodată în Franța; un P.* din Galați, negustor sau boier, cu fiu crescut la Paris. Este și un fabricant de postav din Moldova și svițerianul Schwitz, director de școală în București, care duce la Viena și la Berlin doi fii la studii. Sînt pe corabie doisprezece boieri cari joacă în cărți și beau șampanie. Vreme nouă la tineri ca și la bătrîni!
De aici se înaintează spre Zimnicea, spre Turnul, scris „Turschuk”, spre Calafat ori, pentru învățatul francez, „Kelefat”, spre podul lui Traian și Orșova cu hanurile ei[25].
Puține, sărace și superficiale sînt observațiile unui alt călător francez, J.D. de Bois-Robert, care, în același timp al Războiului Crimeii, a străbătut, venind de la Constantinopol, o parte, o mică parte din teritoriul muntean și întîi, de-a lungul, Dobrogea veche ca și cea nouă (Nil et Danube, souvenirs d’un touriste, Egypte, Turquie, Crimée, Provinces Danubiennes, Paris, fără an).
Trece pe la Balcic, cu trei sute de case, pe la Cavarna, care fusese distrusă de ruși în ultimul război, dar adunase din nou două sute de familii, raiale, greci și turci, avînd în frunte un bulubaș supus aianului de la Balcic, – aproape e micul golf, o anse, Caliacra („Callacria”). În jur tot sate sărace, dar pentru turci se face mult grîu, închis în hambare; fîntîni bune mărgenesc calea oștilor și casele sînt cuviincioase. La Mangalia, în schimb, se văd strade largi, resturi de antice ziduri, de șanțuri, frînturi de coloane. Pe lîngă reduta de la Zăgaz, „temelia (assise) adîncă a zidului, perpendicular cu țermul, arată vreo veche cetate”, poate genoveză, adăugim. E o șchele de grîu, unde aga are supt el o mie de suflete, între care destui turci negustori.
Sate mai sărace duc prin Dobrogea propriu-zisă sau „Tartarie-Dobroutscha”, pe calea sămănată cu puțuri. În sate bulgărești vede danțul la sunetul unui instrument care i se năzare a fi însăși romantica guzlă dalmatină; bărbații fumează din lulele. O schiță înfățișează țigani ale căror case de lut sînt „mizerabile” și locuitori murdari, în mare parte țigani. Iată judecata vizitatorului asupra localității care era menită să devie eleganta Constanță românească: „Acest sat n-ar fi în Franța decît cel mai murdar (sordide) din cătunele (hameaux) Bretaniei”[26]. Un canal pînă la Cernavoda ar ajuta mult la ridicarea culturală a regiunii.
Pomenind de Sulina, cu 120 de case numai, care înainte de război avea o garnizonă de 360–400 de turci, de Bois-Robert trece la Cernavodă însăși, în care abia mai dăinuiesc douăzeci de case, turci „mizerabili” fiind serviți de bulgari încă mai păcătoși. Departe la sud, Silistra are 20 000 de locuitori în case de lemn[27].
Dincoace de Dunăre, ospitalitatea țerănească întîmpină pe călător cu mămăligă și prazi, pe cari el îi asamănă cu acei „poireaux de la Picardie” bine cunoscuți lui. În deosebire de ce scriseseră unii din conaționalii săi despre originea și valoarea românilor, el prețuiește pe acești daci ca de pe Coloana lui Traian, amestecați cu colonizatorii romani. „La cel dintîi pas făcut în șesurile muntene te simți în țară latină. Țeranul vorbește latinește, – latinește de bucătărie, dacă vrei, dar în sfîrșit latinește. Moldoveanul și munteanul sînt români, adecă fii ai marii familii latine… Ciudată țară și aceasta, ai cării locuitori, la 600 de leghi de Franța, vorbesc o limbă care amintește urechii noastre dulcele grai (patois) al Languedocului, cari se intitulează ei înșii romani sau români, cari numesc țara lor, «pămînt românesc», Țara Românească. Urmare neapărată a acestei înrudiri de origine și de limbă, Franța e iubită aici ca o soră.”[28]
După cîteva note de istorie, […] se descrie drumul prin Bărăganul plin de animale, unde englezii războiului au ridicat o fabrică pentru conserve de carne de porc, unde surugiul mînă sălbatec prin locuri fără drum, intre cîmpiile pe care pasc bivoli și mlăștinile dau friguri. La București, cu 90 000 de locuitori și trei sute de biserici, unde a auzit caraula strigînd cine-i acolo și a văzut pe negustorii de pepeni ucigași pentru soldații străini murind de sete, el amestecă de toate, de la vizitiul vorbind franțuzește care-l duce la un simplu han patriarhal, la dandiii ce se primblă supt ochii boierului de modă veche. Dîmbovița are „apă dulce”, nația calități ca ale italianilor și eleganță naturală, M-me Herbault vinde pălării și Alexandre rochii, se pregătește prin modernizare o fațadă ca la Brives-la-Gaillarde ori la Carpentras. Dar la vornicie boierul poate trimete să-i bată bucătarul de care nu e mulțămit. Din trecut se desfac doar mahalalele și, în centru, cîte o biserică, și aceea prefăcută de arhitecți austrieci, ca Sfîntul Gheorghe Nou, care și-a pierdut „pictura și arabescurile interioare”[29].
La ieșire harabaua scutură, și printre sate cu fetele frumoase, dar văpsite, care, la sunetul cobzei, joacă în cămăși frumos cusute, se ajunge la Dunăre, de unde se ia drumul Apusului.
Cu greu s-ar putea găsi despre noi o lucrare mai lipsită de Înțelegerea adevărată a situațiilor ca și de prețuirea cuvenită a oamenilor decît aceea în care, la 1854, Pigeory, arhitect al orașului Paris, însărcinat cu o misiune științifică, privitoare la urmele de zidiri ale cruciatelor[30], înfățișează și călătoria sa prin Muntenia și apoi la Galați, făcută în 1850: Les Pèlerins d’Orient, lettres artistiques et historiques sur un voyage dans les Provinces Danubiennes, la Turquie, la Syrie et la Palestine (din Revue des Beaux Arts).
Pe vasele navigației austriece pe Dunăre, Szechényi și Arbatt, el ajunge de la Orșova la Giurgiu. Orașul, de la care aștepta o civilizație de opus barbariei din Rusciuc, îl umple de indignare. „Ils nomment cela une ville… Închipuiți-vă cel mai miserabil tîrg (bourg) al celei mai mizerabile din provinciile noastre, și veți fi încă departe de adevăr. Închipuiți-vă o aglomerație fără artă, fără rînduială, de colibe făcute de lemn, deschise oricui, și cea mai mare parte așezate (disposées) ca prăvălii, asemenea cu tărăbile (échoppes) în care se vînd cîrpele, bric-à-brac-urile și hainele vechi în jurul halelor noastre și în suburbiile noastre.”[31] Pe o căldură de treizeci și cinci de grade, praful se ridică în nori. „Frumoasa căruță”, făgăduită de călăuzul viclean, e, de fapt, un tombereau, o simplă căruță de țară, un panier à salade. Se plătește, de dînsul și de tovarăș, Ernest Claudet, pentru douăsprezece ceasuri doi galbeni, egali cu douăzeci și patru de franci. Iar acum trei, patru cai iuți, „mușclnd pămîntul cu picioarele lor de oțel și făcînd să se învîrtă în valuri în jurul nostru praful”, pornesc pe „acel drum mare, adevărată icoană a obiceiurilor și moravurilor locuitorilor țerii”, căci deschide deodată patru cărări. Dregătorul ieșit în cale pentru plată li pare mai rău decît un cerșitor, și-i aruncă un bacșiș, primit recunoscător. „Ar fi fost în stare să se înhame la trăsura noastră, dacă aceasta mi-ar fi fost plăcut.”
Trebuie ca drumeții să doarmă în căruță. Un grec, ieșind din cîrciuma unde se aude cîntec de vioară, asigură în limba franceză că a petrece acolo o noapte înseamnă boală de o săptămînă și duce pe neașteptații oaspeți acasă ia el, unde-i și hrănește, dîndu-i în grija celor două femei frumoase.
Bucureștii au de la distanță mare aspect, cu „grupele de acoperișuri ascuțite, căptușite cu tinichea și care, de departe, scînteie supt focurile aurorei ca niște discuri de argint”, dar iată deocamdată doar „cîteva locuinți rătăcite ici și colo în cîmp”. Cînd ajunge a cunoaște bine capitala munteană, arhitectul împărtășește convingerea celui care i-o prezintă, astfel: „aici dospim iarna noroiul pe care-l înghițim în molecule vara”[32].
Cunoaște pe consulul francez Huet, mult lăudat, pe cel prusian, Meusebach, „tînăr și excelent nobil, care unește cu manierele franceze acea afabilitate, era să zic chiar acea bonomie germană care nu ia nimic spiritului”, și „pare a cunoaște Muntenia ca Prusia”. Mănîncă la dînsul, cu vin de Rin, dar și cu șampanie. A văzut pe soția fostului domn, Grigore Ghica, Mărioara Hangerli, pe comisarul Ahmed Efendi, curtenitor, vorbind franțuzește. Mai enumeră între cunoscuții bucureșteni pe arhitectul Villacrose, pe librarul Levi, pe un Conduratu, pe d-rul Scarlat Crețulescu[33]. Francezii sînt bine primiți și se însoară uneori cu fete bogate, ca fostul consul Poujade cu „o prea bogată și prea plăcută princesă Ghica”[34]. Pentru a găsi urme de cruciați (!) în munte, pleacă Pigeroy într-acolo cu Meusebach, care-l va întovărăși pînă la Buzău. Ce află și în aceste drumuri la țară, cu caii răi ai poștei? „Numai barace, sărace locuinți”, „un popor cam îndeobște fără ciorapi și încălțăminte”. Sau: „colibe de pămînt care au nerușinarea (l’insolence) de a se chema sate, poduri de lemn mîncate de cari, care se clatină pe rîuri ce sînt pe trei părți uscate”[35]. Femeile sînt urîte, bolnăvicioase (souffreteuses) și păcătoase (chétices); copiii, aproape goi, au burți enorme.
La Cîmpulung hanul e rău; se oferă doar „comestibile ucigașe”; în schimb el lecuiește un copil de holeră sau așa ceva. Merge apoi la Curtea de Argeș, „Corte de Ardisch”, unde e primit bine de călugări, de episcop chiar și de economul lui, în cele mai bune odăi și cu adausul unui dejun îmbielșugat. Despre vestita clădire a lui Neagoe, arhitectul orașului Paris știe spune doar atîta: „capela lor grecească, unul din cele mai curioase specimene de arhitectură pe care le-am remarcat în calea mea”[36].
A văzut Tîrgoviștea și Buzăul, acesta cu „coloare locală”: primire în familiile funcționarilor cu dulceață și cafea, cu ciubuc, cu masă în care i se oferă unt, castraveți, icre, pui de tot felul, pepeni, apoi cafea și vin[37].
De aici, singur, drumețul merge spre Galați (August), care-i pare a da o idee și mai „înapoiată” despre Moldova. „Casele din Galați, făcute din lemn, sînt de o așa de șubredă înfățișare și așa de uscate de soare, încît ar ajunge, nu mă îndoiesc, un pachet de chibrituri pentru a preface în cenușă un cartier întreg.” Străzile sînt rău pavate, murdare, pe o căldură de 45 de grade. În acest mediu-și pierde vremea fostul colonel al gardei imperiale, de Chevrier, și tînărul de Fresne, fiul unui consilier de stat.
Hénoque-Meleville, călător pe vremea Războiului Crimeii, vine, în octombre 1854, cu trenul prin Ungaria, ca să treacă apoi de la Pesta la Giurgiu.
Acesta e un om care simte pentru noi. „Puind piciorul pe pămîntul muntean”, spune el, „un francez intră la prieteni. Această calificație poate fi luată în toată adevărata ei întindere, căci mărturia tuturor celor cari au putut prețui bunătatea de caracter a locuitorilor acestei țeri e unanimă în a li păstra o loaială simpatie… După pilda celor cari sufăr în tăcere, românul lasă să străbată aproape fără voie în veselia lui prefăcută un sentiment de dureroasă tristeță. Încrezător în forța lui morală și fizică, cumpătat, înzestrat cu o mare răbdare, el așteaptă fără a cîrti sfîrșitul mizeriei și robiei sale.” El nu merită a fi sacrificat Rusiei ca polonul, și bine a făcut reprezintantul Franciei la Viena, Bourqueney, cînd li-a luat partea. Trebuie aici la Dunăre „un regat independent” ca o barieră, folositoare și Porții[38].
Călătorul a venit de la Giurgiu, unde află nemți, cu negoț, greci veniți pentru grîne, de la Odesa pentru Viena, apoi la București, cu vestita căruță a poștei, pe care și el o descrie. Capitala munteană, cu 130 000 de locuitori, îi pare „o îngrămădire așa de mare (un amas si considérable) de clopotnițe”, încît nu poate deosebi monumentele-i principale. Pe locul caselor arse acum -doisprezece ani murdării rupte de cîni se îngrămădesc pe maidane, curățite numai astfel. Străzile, aproape fără poliție, sînt „de o necurățenie de nedescris”; iarna poți merge numai cu birjile, scumpe; vara, te îneacă praful mînat de vînt. Afară de șosea, plină de călești cu vizitii în livrea, primblările, grădinile se încep și nu se isprăvesc.
Bisericile-i atrag atenția. „Să intrăm acuma în una din multele biserici din București, a căror cifră e socotită la trei sute și vom fi loviți de luxul de decorație care-i împodobește interiorul. Aurul strălucește pe fiecare ieșire a ciubucelor (moulures) în lemn sau ipsos, cu care sînt încărcate zidurile și stîlpii; policandre cu grămada, mozaice, marmure, de toate colorile, perdele (tentures) cu stele de argint, vase de flori dovedesc însemnătatea veniturilor clerului prin risipa lor în lăcașurile religioase. Totuși zidurile sînt spoite (badigeonnés) (să mi se ierte cuvîntul), cu chipuri (portraits), care fac puțină onoare pictorilor lor; se poate zice chiar că mul