Povestea 'Călători în epoca de critică' - Povesti de Nicolae Iorga 💤
O aventură de 24 - 26 minute in lumea magică a povestilor
După realizarea Unirii, Principatele încetează de a fi obiectul atenției generale. Le străbat de acum înainte numai acei călători occidentali cari față de noile stări de lucruri au o atitudine critică. Asupra lor, fiindcă e vorba de condiții care ni sînt cunoscute mai direct, voi trece mai ușor, relevînd mai ales ceea ce poate fi mai interesant în aprecieri și concluzii.
Opera lui Doze se chiamă Un mois en Moldavie și s-a publicat în Bruxelles în 1857.
Cartea n-a fost întrebuințată de acei cari au cercetat epoca Unirii. Și, totuși, deși cuprinde abia 80 de pagini de format mic, ea are însemnătatea ei, pe care o vom fixa în aceste cîteva pagine.
Întîi o însemnătate de informație. Autorul a venit pentru a vedea, la Galați și la Iași[1], noua stare de lucruri creată în Principate prin tratatul din Paris, în care vede primirea definitivă a Turciei între statele Europei moderne și restabilirea prestigiului Franciei, distrus prin tratatele din Viena. El găsi aici „o limbă în care două treimi din cuvinte sînt latine”, numele de „români” și „Țara Românească”[2], cunoștința istoriei noastre așa cum se putea căpăta la fața locului în acel timp, – Radu Negru, descălecător al Țerii Românești, capitulațiile încheiate cu Poarta etc. El văzu pe Dunăre vasele de transport care purtau pe austriecii în retragere după doi ani de ocupație a Principatelor[3] și fu martor la acea „adevărată reluare în posesiune a naționalității” noastre care fu rezultatul evacuării prevăzute în tratatul din 1856 încă.
În Galați, constată o populație de 75 000 de locuitori, de două ori mai mare decît cu cîțiva ani abia în urmă (Doze îi prezice în curînd 200 000), „care dovedește”, spune el, „cîtă vitalitate și putere este în admirabila situație a acestui oraș, a cărui răpede dezvoltare e ca în povești” (tient du prodige); orașul e pe cale de a deveni „o cetate comercială de întîiul ordin, unul din cele mai bogate intrepozite ale Europei”. „Gusturile sînt esențial franceze, ca și la Iași, și București”, dar Austria lucrează prin încetineala transporturilor și prin felurite șicane ale vămilor pentru a rupe legăturile cu Parisul, în materie de modă și lux, în folosul Vienei[4]. În schimb, „Marsilia cumpără și încarcă la Galați cerealele Moldovei și ale Țerii Românești”. Francezi, familia Simond, țin Hôtel de Paris, mai bun probabil decît stabilimentele murdare care l-au înlocuit. Doze se gîndește că s-ar putea ca și fabricile de la Lyon, Rouen, Saint-Quentin, Sedan, Amiens și Mulhouse să-și aibă cîștigul din acest negoț al Dunării-de-jos, în care intervenția activă a Franciei e așa de mult dorită[5].
Galații interesează îndeosebi pe călător. Pentru a se informa cu privire la cauzele prosperității portului moldovean și la acelea care tindeau să-i împiedice dezvoltarea el recurge la o broșură a cunoscutului general austriac și publicist politic, contele de Ficquelmont – și aceea neîntrebuințată încă pentru istoria noastră –, Examen de conscience à l’occasion de la guerre d’Orient (Bruxelles 1856) […]
Atras de „mișcarea, de animația acestui oraș, bogat în viitor”, irlandezul Henry O’Brien se așezase la Galați, și Doze cere acestui cunoscător lămuriri suplementare. De la dînsul autorul declară că le-a și primit dar nu le prea vedem în scurtimea pagintlor din broșură.
Plîngîndu-se de lipsa șoselelor, ca „în starea primitivă a unei societăți pe jumătate civilizate” – doar lîngă Iași se află „cîteva bucăți” –, scriitorul ajunge în căruța trasă de șase pînă la opt cai de poștă, cu iuțimea „din baladele germane”, la Iași în douăzeci de ceasuri[6].
Ce a văzut în cale, îi dă impresia că această țară, în care visează „exploatații, construcții”, „un vast tîrg deschis pentru scurgerea tuturor produselor noastre”[7], pînă la suma de douăzeci de milioane, un viitor loc de adăpostire pentru emigrația europeană[8], ar putea să aibă în același timp și fertilitatea „grădinilor Europei, Flandra belgiană ori franceză”, dacă s-ar adăugi la binefacerile naturii cîteva căi de comunicație. „Amestec de construcții disparate, în care palatele ating mizerabile barăci de scînduri cu un singur rînd, lașul n-are nimic din regularitatea marilor noastre orașe europene… Un bun sistem de pavaj începe să înlocuiască loadbele care acopereau străzile și supt care curgeau apele glodoase ale Bahluiului.” Altfel, cum e și firesc în orașul de reședință al unei țeri care e „pe jumătate franceză prin gusturi, simpatii, adoptarea limbii franceze, aprecierea scriitorilor Franciei”[9], conversația se face ca în țara lui Doze: „femeile urmează riguros modelele Parisului; este chiar un teatru francez”[10]. Și scriitorul știe să explice această influență, generală și exclusivă în clasa de sus, prin cetirea literaturii secolului al XVIII-lea, prin străbaterea ideilor Revoluției, prin recunoștința pentru țara „a cării politică și ale cării arme n-au stricat niciodată Principatelor”, prin calitățile consulilor –, ca, în acel moment, Victor Place, „caracter loial, om cu multe și sigure legături” – cari s-au trimes la Iași și București, gata să intervie totdeauna în ajutorul unei mici națiuni amenințate, nu numai de Turcia suzerană, dar și de „precauțiunile bănuielnice” (ombrageux) ale Austriei. În această din urmă privință, se găsește o formulă potrivită în propoziția: „Neavînd să se teamă de puterea noastră militară, nici să se păzească de absorbirea noastră politică, Principatele s-au răzimat pe bunăvoința Franciei, pe concursul general al guvernului său, pe publicațiile prietenești ale presei periodice din Paris”[11].
Pe acești coboritori ai colonilor lui Traian, pe acești români, frații noștri, i-am uitat prea mult, la distanța la care se află de Franța, cu deosebirea de cult și de limbă; nu ne-am ocupat destul de ei[12].
Doze nu e deci numai un om preocupat de viitorul economic ce-l pot avea Principatele, cînd, – cu pămîntul lor binecuvintat, care li dă în grîu 25 de boabe la unul, în săcară 31, în mei 300 și care-i face să poată vinde cu 8–20 bani litrul vinuri admirabile, – bălțile vor fi canalizate, șosele trase, învățători străini aduși din Franța (vieri de la Montpellier), cînd se vor putea hrăni pe aceste plaiuri optsprezece milioane de oameni bogați și mulțămiți[13]. Latura politică îl preocupă cel puțin tot așa de mult.
Și astfel reproduce articolul, favorabil Unirii, din Moniteur Universel, foaia oficioasă a Imperiului, cu data de 5 februar 1857, articol în care însă greutatea politică de căpetenie cade asupra pasagiului ce arată Principatele ca fiind menite a forma doar „o barieră utilă independenței teritoriului otoman”, ceea ce ar trebui, dealtfel, să facă pe turci, „cei mai direct interesați în chestiune”, a înțelege că „Unirea Principatelor, care ar fi pentru Turcia o garanție nouă de sigurață și de independență exterioară și pentru populații un element de prosperitate, n-are în ea nimic care să nu fie cu totul de acord cu drepturile de suzeranitate exercitate în acest moment de Sublima Poartă față de provinciile dunărene”[14].
Călători în epoca de critică.
Efectul produs asupra acestor oameni inteligenți, de o „educație publică foarte înaintată”, el îl notează pe urmă. Și ca informatori de căpetenie el are două persoane, care pentru moment aveau, măcar în viața exterioară, multe puncte de atingere, care erau legate prin simpatia sinceră, de o parte, pentru un spirit vioi și original, iar, de alta, prin datoria de recunoștință, dar care, în curînd, prin puterea împrejurărilor, își vor sta față în față cu tot nebiruitul antagonism al unor idei politice inconciliabile: caimacamul Nicolae Vogoridi și „prefectul de Galați, d. Covsa”.
Pe cel dintîi încă de la început s-a deprins a-l cunoaște prin laturea cea bună după spusele lui Cuza însuși și după ale șefului de cabinet ce-și adusese Vogoridi din Franța, Pierre Baragnon, fiu de consilier de curte la Nîmes, nepot al prefectului de Aveyon și pe care Cuza-l primise la Galați cu un mare dineu și muzica militară cîntînd „arii naționale moldovenești, a căror melodie ar face plăcere celor mai celebri compozitori ai noștri”[15].
Îl vede la Iași pe acest fiu al lui Ștefanachi-beiu, poreclit – Doze ni-o spune după izvoarele sale moldovenești – „Talleyrand al Turciei”[16], beizadea deci, fost secretar de ambasadă la Londra (pe lîngă cumnatul său Musurus) și la Viena, fost ministru de finanțe al lui Toderiță Balș, care stăpînește ca proprietar o așa de largă parte din pămîntul Moldovei, făcînd ca țeranii săi – a vorbit în comisia proprietății pentru Casa rurală – să poată avea și pînă la 2 000 de galbeni strînși[17]. Născut în Iași, pe vremea cînd tatăl său, și el apoi caimacam, era în serviciul lui Scarlat Vodă Callimachi, el are patruzeci de ani. Că era frumos, cu plete lungi negre, și foarte solemn, o știm de aiurea. A luat pe fiica lui Conachi, poetul începuturilor liricei noastre, și prin act din 1849 cu voia Adunării obștești, poartă și numele acestuia; ba acuma, cînd are în vedere scopurile sale, îi place a-și zice – și Doze zice tot așa – „Conachi-Vogoridi”. Deși „grec prin familia sa” – de fapt, de origine bulgărească – e „moldovean prin leagănul său, prin căsătoria sa, prin întinsele moșii, francez prin studiile sale, european prin călătorii și relații”, om reprezentativ al „unei epoce de tranziție, cum e căimăcămia”[18]. Soția lui, dealminterea, inspectoare, „patroană” a școlilor de fete din Moldova[19], prietenă a Franciei, pe care o vizitează des, pe care o laudă necontenit, în limba căreia scrie epistole, de „un farmec nespus” și care-și crește fiul la liceul Bonaparte, dîndu-i ca guvernor pe „învățatul” Caussin, e desigur o legătură între el și țară[20].
„Conachi Vogoridi” are deci toate calitățile cerute pentru a domni conform cu intențiile acelora cari, iscălind tratatul din Paris, voiau, înainte de toate, pentru liniștea Europei, o Turcie tare. Și aceste calități le are numai el. Învinuirile ce i se aduc vin dintr-o confuzie între grecitatea lui de naștere, îndreptată exclusiv pe liniile politicei turcești nouă a lui Reșid, pe care-l admiră, și între amintirile odioase ale fanariotismului. Presa apuseană a încetat de mult să-l mai atace, și ce s-a făcut pînă atunci nu e „decît o agitație stearpă fără ecou în Moldova”, o intrigă „revoluționară și demagogică”, fără influență asupra guvernului imperial,care e informat conform adevărului de agenții săi diplomatici, un Thouvenel, un Bourqueney.
Să fie deci domnul cel nou al Moldovei! „Nu el va înșela așteptarea unui popor generos, la viitorul căruia ar asocia perpetuitatea unei dinastii în care numele esențial indigen de Conachi ar trece înaintea celui de Vogoridi. În această dinastie, îndrăznesc să afirm, suzeranitatea părintească a Turciei și patronajul dezinteresat al Franciei ar găsi totdeauna suverani recunoscători și devotați, al căror coif românesc ar străluci în caz de război alături de vulturii lui Napoleon și de Semiluna osmanlîilor.”[21]
Dar iată că este și altă părere.
„Oaspetele și prietenul” din Galați, căruia i se trimete un exemplar din carte, e „un tînăr moldovean de mare merit, care și-a făcut educația la Paris, în colegiul Stanislas, și care a profitat perfect de lecțiile învățătorilor săi, precum și din mișcarea intelectuală a Franciei”. La Galați, numit de curînd prefect, el se arată „administrator inteligent și devotat, om de inițiativă, plin de patriotism. D. Cuza s-a identificat cu dezvoltarea Galațiului și cu prosperitatea Moldovei”, și, astfel, „răspunde cu vrednicie încrederii prințului Conachi-Vogoridi[22]”.
Ni pare bine că găsim aceste rînduri. Ele înlătură portretul de răzbunare al unui revoluționar italian de trei ori expulzat de Cuza ca domn – cum însuși acel Marc’ Antonio (Canini), în această privință defăimător, o spune –, care, în cartea sa Vingt ans d’exil, descrie astfel trecutul de funcționar la Galați al marelui domn: „Înainte de alegerea sa, Cuza era un mic boier ruinat de jocul de cărți… Se arată cu degetul la Galați un italian, Delvecchio, care cîștigase 200 000 de franci, pierduți de Cuza într-o singură noapte. Acesta fusese cîtva timp prefect de Galați. Ca să-și îndatorească prietenii de cîrciumă, el introduse o măsură pentru spirtoase, care întrecea cu mult măsura legală (!). Aceasta e faimoasa «ocă a lui Cuza», care i-a meritat atîtea strîngeri de mînă și toasturi în cîrciumele Galațului. Iată ce făcuse memorabil în cursul administrației sale. Era așa de desprețuit, încît negustorii greci îl opriseră de a intra în lesche (sic) sau clubul lor (!). Era cunoscut ca un prieten devotat al Rusiei. Dar, fiind lipsit de instrucție (!) și cu totul compromis (décrié) prin purtarea sa privată, nu se bucura de nici o influență”.
Întorcîndu-ne însă la ideile partidului național, față de Cuza care se ținea încă în rezervă, deși n-am putea spune, cum pare a reieși din această broșură, că era și el partizanul candidaturii lui „Conachi-Vogoridi”, pe care ar fi recomandat-o chiar lui Doze, – iată cum le înfățișează acesta:
„Partizanii Unirii (și ei sînt numeroși, ba am găsit și printre adiutanții” – Cuza el însuși! –, „pe cari și i-a ales prințul Conachi-Vogoridi), partizanii Unirii scoteau înainte avantagiile a ceea ce numesc ei o căsătorie de rațiune și de inclinațiune, în care inima se găsește de acord cu interesele. Anticipînd asupra evenimentelor, ei vedeau acum Moldo-Valahia cu o capitală nouă, așezată la hotarele celor două principate; fără să li peso de drepturile seculare ale lașului și Bucureștiului, se desemna un punct central. În epoca noastră de înviere a naționalităților, în care teutonismul, panslavismul, scandinavismul au trezit atîtea visuri, atîtea miragii înșelătoare, am auzit spuindu-se la Galați și la Iași: De ce să nu reconstituim vechea Dacie supt numele de România?[…] E o temă atît de fecundă această trezire a unei naționalități reconstituindu-se, culegîndu-și fărîmile răslețite și remaniind harta Europei”[23]…
G. Le Cler, care-și publică lucrarea, La Moldo-Valachie, ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait être, la Paris în 1867, e poate cel mai sigur în judecățile sale. A găsit orașele în foarte rea stare: Giurgiul e plin de noroi, Bucureștii „un sat nemărgenit”, în care vitele se taie în stradă și pe alocuri se văd coșmege ca niște bordeie, dar băciuiesc 30 000 de slugi etc.
Ceea ce lovește mai mult pe acest om de bine e deplorabila stare a sărăcimii și a țeranilor îndeosebi. „Atîta prisos și atîta lipsă desăvîrșită, atîta lux și atîta mizerie…, zău că sufletul se umple de jale.” Lingă locuinți imposibile, altele pline de „covoare de Aubusson și de Smirna, mobile de Viena, lucruri de Paris, porțelane de China, Ungaria, Sèvres, pe etajere fleacuri costisitoare”. La țară, bolnavii „mor fără ajutor, întinși pe vreo rogojină goală sau pe pămînt chiar; cu o resemnare ce înduioșează… Țeranul e slab, palid, stors, zdrențuit, bătrîn, înainte de vreme; privirea-i tristă și veștedă se pleacă spre pămînt” (e vorba de părțilo moldovenești lîngă Bîrlad).
Clasele superioare nu-și simt datoria. „Mi s-a întîmplat să vorbesc cu persoane de distincție; la întrebarea de ce nu so gîndește nimeni să ajute atîtea mizerii și prin ce capitulație de conștiință se ascundeau ele așa de dibaci în saloanele din Iași, din București și din Paris”, nu știu ce să spuie.
Ei, în convorbirile lor goale, și cu toate bibliotecile, adesea de paradă, nu înțeleg ceea ce lovește de la început pe oriee străin cu simț omenesc, anume că „fondul nației îl fac țeranii; deși au rămas evlavioși, închinați plugăriei, deși au păstrat tradițiile și limba părinților, deși răbdătoarei lor supuneri, credinței lor în trăinicia neamului românesc, nădejdii lor într-un viitor mai bun se datorește păstrarea autonomiei naționale, trebuie să spunem cu părere de rău că ei poartă stigmatele unei îndelungate suferinți, ale privațiilor și sarcinii unei șerbii aspre”. Evreii, „regii Moldovei”, îi exploatează în voie, și nimeni nu-i apără. Totuși, scrie autorul, care s-ar părea a fi ofițer din misiunea franceză, „bine comandați, acești oameni ar putea să ție piept celor mai buni ostași ai Europei”. Ei ar înnoi zilele pe care le pomenește crucea profanată de la Călugăreni, al cării hal l-a văzut cu indignare călătorul[24].
O coborîre prin Predeal, pe un drum care-l încîntă, deschide călătoria la noi a lui Adolphe d’Avril, slavistul, înrudit cu familia Odobescu[25].
D’Avril vine la 1868 din Timișoara spre Brașov cu căruța, veche, murdară, cu numele scrise pe postavul căptușelei. Îndată românii apar: la Lugoj, i se spune că vinurile nu sînt ungurești, ci bănățene; piața e plină de țerani veseli, de fete zîmbitoare, cu lungile cozi pe spate. La Sas-Sebeș, vechea biserică săsească place călătorului cu pregătire artistică: îi „merge la inimă” (m’a été au coeur). Dar pentru unele turnuri, românești, se pare, calificativul de „hidos”: stilul e „clasico-chinezo-moscovito-sferoido-pretențios”. La Sibiiu, i se rîde în nas cînd cere de mîncare. Casele săsești în drumul spre celait mare centru de comerț îi par „uniforme și serioase, dar fără poezie”. Pe români îi vede și în piețile cetăților; interesantă baba care, întrebată dacă marfa ei e bună, răspunde: „bună cui îi place”. După spusele lui Gabelentz, în Globus, apoi în Tour du Monde, și el crede că se merge spre „marele regat daco-român care ar avea ca primă condiție anexarea și asimilarea Ardealului la Moldo-Valahia”[26].
De la Brașov, cu o sprintenă căruță românească. La Predeal, invitație la „șeful stației militare”: doamna știe franțuzește bine și poartă moda de Paris. Se trece pe lună spre Ploiești, apoi spre Buzău. La Mizil subprefectul ajutor se prezintă pe jos, calul fugindu-i înainte. Cam așa pățește și subpolițaiul buzoian. D’Avril e găzduit la episcopie, unde intendentul e un macedonean. Prefectul vine și „vorbește despre alegeri; ca toți prefecții”. Toată țara aceasta e foarte vie: le pays n’a pas Vair mort ou en pourriture. Nu trebuie judecat după București.
Spre Galați, cu alai oficial de dorobanți. Se descriu străzile largi, casele frumoase, deși amestecate – de ce să se gonească în suburbii săracii?, spune inima bună a drumețului. Se semnalează casa Rodocanachi, a lui Cuza Vodă, unde stă consulul englez. Nu e uitat mormîntul lui Mazeppa; relații cu episcopul Melhisedec la Ismail, cu biserica „academică”, și Bolgrad (1 500 de familii). Restul e ce se vede și azi. D’Avril asistă, în ziua de 29 februar, la desfacerea gheței.
Comisia dunăreană, cu lucrările ei, prinde un întreg și larg capitol, în cursul căruia se vorbește și de altceva: Isaccea, cu biserica rusească, Tulcea, cu biserici naționale deosebite, banca agricolă, de caracter special, în Dobrogea (1% pe lună). Nimic despre Sulina. Și alsacieni pe aici. Nu lipsesc nici localitățile basarabene. Pastile la Vîlcov. Trupa de la Palais Royal joacă Le Fils du giboyer, piesă aspru criticată de parizian. „Rîsul publicului îmi face rău.” Două piese scandaloase: voilà notre enseignement en Orient! Pretutindeni în deltă grai românesc: c’est la langue d’échange[27]. Se insistă asupra posibilității de a face din Jibriani „portul viitor al României”.
Un alt capitol prezintă Bucovina în 1869: rabinul de la Sadagura se vede întîi, avînd în față pe Hacman cu palatul lui episcopal din Cernăuți, – și nu se uită păcatul anexării austriece, după broșura tipărită anonim de Kogălniceanu. În Cernăuți se află un preot francez rătăcit după „orfanii fratelui”. Cîteva rînduri despre Suceava.
Cum d’Avril se coboară la Roman, capitolul următor prezintă în bloc Moldova, dar nu e mult de cules. La urmă o nuntă evreiască, în lumea bogată, cu invitații în franțuzește, reproduse; multe doamne groase cît „turnul lui David”. Se mănîncă jambon.
Vor veni apoi poezii populare, note istorice despre mănăstirile închinate. Cu vaporul, d’Avril va marge de la Galați la Giurgiu, unde el fusese la 1854, fumînd ciubuc cu Bourée și Omer Pașa[28]. De aici cu căruța la București, unde petrecuse cîtva timp la aceeași dată, păstrînd cele mai bune amintiri, care, acum, se întăresc. Va întrebuința vremea cu excursii la Cîmpulung și Rucăr, la Argeș, la Golești și Leordeni[29]. „Multe sînt de spus asupra locuitorilor României; dar, dacă-i iei de sus și pînă jos, de la cel mai mare boier pînă la țeran și țerancă, este ceva care nu li se poate tăgădui: farmecul.” Și iată că, pentru a mulțămi celor cari așa de larg îl au, învățatul francez dă o largă și caldă istorie a Unirii din 1859 și a domniei lui Cuza Vodă.
Peste un an, la 1859 Ernest Desjardins, venit anume ca să studieze chestia evreiască în România, dădu, într-o revistă și în placheta Les Juifs de Moldavie, nu numai știri prețioase, dealtfel cunoscute, asupra subiectului care-l interesa, arătînd că persecuțiile de care răsuna Europa sînt o închipuire, dar și unele desemnuri, ca acelea care înfățișează o stradă din Botoșani, cu înaltele biserici și simpaticele căsuțe vechi.
La 1873 apare cartea lui Félix Martin, Le Bas Danube et les Principautés Danubiennes.
Din țară el cunoaște cursul Dunării, cu Delta, Severinul, oraș regulat, deși cu case joase, Buzăul, unde a văzut o îngropare solemnă, după arhaice tradiții, Galații, cu o populație care ar putea crește de la 25 000 la 100 000, cu portul prăfos și noroios, avind pavaje „de o simplicitate barbară”, cu orașul de sus „destul de european”, eu evrei germani și mari negustori greci, cu locuitori români care-și tot înstrăinează avutul. Despre portul dunărean al Moldovei vorbește mai mult: pomenește Vadul Ungurului, lacul Brateș, de unde se trimete pește și-n Ardeal. Din starea de la început, fără apă, fără gaz, cu maidane și porci pe străzi, asemenea cu orașele începătoare din America de atunci, este un om care încearcă a ridica Galații, „hausmanisîndu-l”; e Moruzi, care a trăit în Franța, Austria și Italia, un artist distins și un priceput muzicant, al cărui fiu a luptat pentru Franța în armata Loirei[30]. Brăila a întrecut Galații: în 1870 prin ea se trimeteau 1 605 892 quartiers (de 2 hectare) de cereale, 3 956 076 ocă de făină, iar prin Galați numai 754 607, de o parte, 1 209 053, de alta. În Ismail, cu cetatea dărîmată la 1856, erau odată 30 000 de ruși.
La București îi atrag privirile „Podul”, Cișmegiul, birjarii „lipoveni”, halele, făcute după cele centrale din Paris de un francez – și viața scumpă. Între cele o sută cinzeci de biserici, unele prezintă interes, prin „stilul original care se pare a fi derivat din cel bizantin. E o arhitectură policromă, în care nuanțele strălucitoare (éclatantes), roșul, verdele și aurul, sînt întrebuințate ca să facă a reieși fineța coloanelor sculptate, bogăția capitelelor care le încunună”[31].
În genere are bune opinii despre noi. „La început”, scrie el, „nici o țară nu pare așa de lipsită de interes și de pitoresc, dar o cercetare mai adîncită mi-a arătat că sînt puține țeri care să ofere atîtea elemente felurite studiului istoricului, arhitectului, inginerului.” Zilnic cresc relațiile de comerț. „Rasa a păstrat caracterul ei, originalitatea ei osebitoare, în mijlocul atîtor dezastre.” Tineretul, ca și cel din 1848, care făcuse un apel la românii […] din Ardeal, din celelalte provincii vecine cu Țara Românească, vrea și acum „să vadă uniți într-o singură nație pe toți cei cari vorbesc limba”3.
Franța e mult iubită. „N-am văzut nicăiri afinitatea raselor manifestîndu-se într-un chip așa de izbitor ca la români. Așezați așa de departe de Franța, încunjurați de guverne străine sau chiar dușmănești ideilor franceze, ei au pentru noi o simpatie pe care n-o egalează decît aversiunea lor față de rasa germană… Pentru cine a locuit cîtva timp România, e evident că în fundul acestei simpatii (attachement) adînci și sincere e altceva decît recunoștință, sau chiar interes: asămănarea originilor și caracterelor explică aceasta într-un chip mai natural și mai adevărat’”[32]. De aceea-l miră coiful prusian al poliției bucureștene. Opera de căi ferate a lui Strousberg, „cu cartonul bitumat” al fundațiilor sale, cu gările de favoare departe de orașe, e aspru criticată. Lăudîndu-se fapta lui Cuza Vodă față de pămînturile mănăstirești și de țerani, se afirmă că urmașul său străin e „un om de spirit foarte mediocru și de o mare slăbiciune de caracter”, adăugindu-se: „Domnia lui va trece nezărită în istoria României”.
Aici călătorul francez, care vedea bine atîtea lucruri, se înșela.
Léon Hugonnet, care a lăsat, în Six mois en Roumanie (Paris, 1875), o plăcută descriere a călătoriei făcute la noi în 1871, cînd se făceau pentru Franța învinsă colecte pe care mîndria lui le suferea cu greu, vorbește mai mult de aparențele lașului, cu „clubul de patinaj”, înaintea gării, cu multele biserici, pe care nu le prea înțelege, cu oțelele infame și cu cartierul evreiesc, urît. Nu-i plac imitațiile de spectacole pariziene, dar îl interesează brîul și călușarii, săniile și ochii frumoși din loje. Cu trăsura merge, prin Vaslui (cu „Otel Rusia”), Bîrlad și Tecuci, la Galați, potrivită capitală a României și oraș în care, la Café du Commerce, află francezi. Confundă, la Bucureșli, facultățile cu spitalul Colței, adevărata Universitate fiind atribuită numai Academiei. Și aici un local pentru francezi, Café Bressol. Nu află gust pentru opera italiană și jocul actorilor de la „Național” și ține de rău pe Ulyse de Marsillac, de la Journal de Bucarest, care într-o conferință a maltratat pe Victor Hugo. La Bossel ascultă pe o cîntăreață franceză de ultima treaptă. Îl interesează lăutarii. În mai multe locuri dă trecătoarea viziune a lui Vodă Carol, tînăr. Plecînd în mai 1872, se îndreaptă, prin Giurgiu, spre Apus.
O vedere a Dobrogii în momentul cînd se lucra la linia ferată Cernavodă-Chiustenge o dă, cu multe amănunte pitoreșci, Henry C. Barkley, în cartea sa, apărută numai la 1876, Between Danube and Black Sea or five years in Bulgaria. Viitoarea Constanță îi apare numai ca „o mică adunătură de mizerabile colibe de lut cu minaretul unei moschei țîșnind din mijloc”[33]. Cernavoda are vreo cinzeci de case românești. Barkley va vorbi nu numai de oile bulgărești, ci și de românii așezați în provincia turcească ale cării perspective nu le putea gîci nimeni; familia Vlad, cu fetele Maria și Rada, Ion Popa cu ai lui[34]. La întors, englezul trece pe la Giurgiu și în treacăt își bate joc de nu știu ce escroc de-ai noștri, pe care-l botează: Coqwheels-and-guano[35], și se îndreaptă prin Orșova spre Apus.
Un ofițer norvegian, mort deunăzi, Gunnar Sölfest Flood, vine la noi încă din decembre 1876 și, războiul neîncepînd încă, se întoarce după două luni, pentru a reveni în România odată cu deschiderea ostilităților.
Făcînd drumul prin Moldova, el găsește satele o grămadă de bordeie, dar Si place pitorescul orașelor din care se ivesc vîrfurile clopotnițelor. Și la București căsulii proaste, pînă în centru, cu luxoasele magazine, noroi pe străzi; „amestec destul de pronunțat de bogăție și sărăcie”. Meșteri lucrînd turcește pe pămînt, populație asemenea cu pescarii Norvegiei. Lucrul la stradă se face încet, cu vorbă, cu glumă.
Îl interesează armata, pe care o cercetează, fiind condus de tînărul ofițer Romul Magheru și de colonelul Barozzi. Bune căzărmi, ordine militară, lucrări de „fortificație pasageră”, pe care le admiră, ca și lucrările de topografie ale elevilor școlii militare. Spitale deosebit de curate. Cavaleria are foarte buni cai. La manevre perfectă disciplină, dar totală nepregătire de luptă; nu pot face războiul; „aș prefera să mă lipsesc de el”, dar „au încă timp și pot învăța multe”. Nu crede că teritorialii pot fi buni la ceva. Laude pentru ținuta ofițerilor. Defilările, îngrijite.
La Cameră, elocvență ușoară, superioară celei norvegiene, uneori gîlceavă, „doi-trei vorbind în același timp”, retractări impuse de președinte; votul secret e vizibil, se fumează lîngă președinte. Domnul găsește că se vorbește prea mult, și nu uită să adauge că președintele consiliului, I.C. Brătianu e „un mare orator”.
Dar pe Flood îl interesează și cultura: teatrul, unde unele doamne întorc spatele scenei, opera, „la înălțimea celor mai bune din orașele europene”, azilul Elena Doamna, care face o foarte bună impresie, muzeul, fără a-l judeca.
Nu uită obiceiurile: umblarea preoților cu aghiazma, Boboteaza la Zlătari, o nuntă evreiască.
Vede și pe străini, la biserica evangelică, la societatea de gimnastică, unde i se spune că românii nu iubesc pe germani. Inginerul englez al liniei Predeal a întrerupt lucrul din lipsă de bani.
La Galați, porci pe chei, „otel de familie turcesc”, Müller. Negustori greci, cari merg iarna la Constantinopol și Atena, boierii la Paris și Viena. La Brăila, mai multă rînduială în străzi, murdare, și clădiri, societate de gimnastică germană și cu indigeni; miros de usturoi nesuferit. Vile frumoase la Buzău, unde strada-șosea e mai bine întreținută și otelul mizerabil; se descrie drumul mare, bun pentru rușii cari vor veni, și podul, prezintat cu amănunte. La Giurgiu, unde străinul observă mai ales femeile frumoase (cele din București nu-i plac). E lăudat și Turnu-Măgurele cu otelul Zotu. La Craiova, reprezintație de teatru cu „o piesă în genul Falimentului lui Björnson”.
În a doua călătorie, norvegianul trece la Siștov, pentru a se întoarce la Zimnicea și a ajunge la Poradim. Află aici și pe căpitanul danez Hedemann, al cărui jurnal a fost de curînd tipărit în Analele Academiei de generalul Rosetti. Prezintarea luptelor de la Grivița nu interesează aici; nu se uită „bizarul” voluntar Nunuță Roznovanu. De semnalat dorobanțul în picioare pe linie, căruia i se atrage atenția că-l văd turcii și el răspunde: „Dar îi văd și eu”. După căderea Plevnei, oaspetele bea pentru „proclamarea regatului român”. A doua ședere în București e ocupată mai mult cu cercetări de tehnică militară. Pe Flood îl atrag îndată operațiile din jurul Vidinului. O a treia apariție în capitala României e în ajunul plecării în patrie[36].
Dintre călătorii cari au străbătut în 1877 țerile noastre pentru a urmări războiul cu turcii, călători pe cari i-am pomenit și analizat în Istoria războiului pentru independență – și trimet la această carte – aleg, pentru noutatea informației, și pe un rarisim spaniol, madrilen, corespondent al ziarului Imparcial, marchizul del Valle de Toje.
La 30 april, el arată că la Turtucaia se semnalează 8 000 de oameni de trupe ușoare turcești. Încă de la 27 ale lunii trimesul era la Calafat. Un marinar îi spune că rușii, la Galați, utilizează toate îmbarcațiile românești pentru a trece Dunărea în Dobrogea. „În acest moment ajunge pînă la auzul mieu sunetul trîmbițelor turcești de seară, și acordurile lor stridente străbat Dunărea: curioasă muzică pentru o ureche europeană.”[37] Căldura primăverii înaintate e foarte mare.
La 10, din Calafat (n-l din 20), se ia în batjocură pornirea războinică a românilor: „Hotărît că românii își propun să plece la cucerirea de lauri: se poartă așa de belicoși, de nu e nimeni să li impuie”[38]. Turcii au greșit lăsîndu-i să ocupe situații așa de strategice. Românii au 11–15 000 de oameni, cu șase baterii, dar numărul lor crește zilnic, și într-o săptămînă vor ajunge a fi 20 000. „Ca toate armatele de formație mai recentă, armata românească oferă materie largă criticei; fără îndoială că au progresat de ajuns de doi ani în această privință, și mai ales în clasa ofițerilor, cărora nu li se poate reproșa decît o deosebită încredere în persoana lor. Soldații sînt de bună înfățișare, viguroși, sobri și disciplinați. Armamentul lasă ceva de dorit, mai ales cel al rezervelor și milițiilor, care în general se compune din puști cu piston.”[39] Artileria, amestecată, are vreo „duzină” de baterii Krupp nouă. Locuitorii fug din Calafat. Abia se află hrană la casa ofițerilor.
La 2 august (n-l din 12) din Țarevița iscălește Alfredo H. Montojo, arătînd că românii au intrat la Nicopol.
Corespondența din Zimnicea, la 3 (n-l din 15), observă că lipsesc știrile, rușii oprind orice comunicare. Corespondenții trebuie să fugă deci din România. Țarul se crede că ar voi să treacă pe la Frătești. S-ar lucra la Ada-Calè pentru un pod.
Dar știrile vin din București la 18 ale lunii (n-l din 29): Ieri a plecat de acolo generalul Gurco, mergînd în Basarabia: el va aduce cavaleria gardei. A doua zi după aceasta sosesc colonelul francez Gaillard, generalul Zefcari, colonelul Slăniceanu, șef de stat major, colonelul Fălcoianu, directorul Ministerului de război. Gaillard și Slăniceanu pleacă spre Giurgiu pentru cartierul țarului. Domnul nu va merge la Nicopol ori la Turnu, ci lîngă Craiova. Numai o divizie românească trece Dunărea. Traducînd din românește, corespondentul spune că românii vreau nu numai gurile Dunării, ci linia Cernavoda; nu primesc o înțelegere cu bulgarii în ce privește Constanța. „Între români și bulgari există uneori atîta antagonism, cît între români și turci.”[40] Corespondenți