N-avem o bucată de vreme, de la 1812 pînă la 1817, nici un călător care să străbată Principatele. Și cu toate acestea e o epocă interesantă: aceea în care sistemul de guvernare prin fanarioți și intimii, servitorii, credincioșii lor, care va fi amenințat un moment, cînd, la plecarea, în 1818, a lui Ioan Gheorshe Vodă Caragea din București, boierii propuseră o domnie indigenă[1], ia ultima-i înfățișare, care în ambele țeri e în legătură cu noua cultură națională grecească, mai puternic reprezintată în București prin Academia cu profesori de frunte din toate părțile elenismului[2], și mai puțin în Moldova, și cu noul ideal ieșit din această cultură, care aduce pînă și introducerea, totuși timidă și sporadică, a limbii grecești în administrația țerii.
Dar pentru anul 1817 avem doi străini cari străbat amîndoi tot numai Moldova: un englez medic și un francez, ofițer pribeag, urmărit de poliția restaurației bourbonice.
Cel dintîi, William Mac-Michael, academician în țara sa și misionar științific al Universității din Oxford, plecase din Moscova, împreună cu un explorator în India, Legh, în decembre, 1817. Încă de la Ovidiopol, în calea spre capitala turcească, el gustă „vinul moldovenesc“, care se exporta deci și în această direcție, ca și în Galiția, în Ardeal. La Dubăsarii-Noi, tîrgușor strîns în jurul circiumelor împărătești și ai carantinei, se ajunge Nistrul, care nu mai e hotar al Moldovei […]
Pe malul moldovenesc, pustiu. Se caută o căruță, și se capătă obișnuitul vehicul al poștei, cu cinci cai mărunți și iuți, a cării groază o prinsese englezul înainte de a-l vedea cu ochii. Vizitiul are capul strîns într-o năframă ca o cealma, după datina turcilor vecini.
Țara nu și-a schimbat caracterul în nimic; umblă și banii turcești de mai înainte, și plata poștei – ale cării socoteli le avem chiar pentru această domnie a lui Scarlat Vodă Callimachi[3] – e de douăsprezece parale de cal pe ceas. La Chișinău, noua capitală, strada tîrgului are tot dughene de modă veche turcească, „clădiri joase acoperite cu șindilă», cu ferești goale asupra cărora se lasă pentru noapte obloanele de lemn; negustorii, – pe cari-i știm români, greci, armeni, cu un episcop și, ocupînd o stradă întreagă, cîțiva evrei, mai ales zarafi –, vînd „miere, smirnă, piper, sămințuri de tot felul, stafide, portocale, pucioasă, sodă”, precum și sare, în bolovani, care se desface cu 10 parale oca. Vechiul negoț cu pește de Dunăre, dar și de Nistru, de la Bender, se menține. În alte părți ale orașului sînt case boierești de piatră. Aceia dintre fruntașii moldoveni cari au rămas supt stăpînirea străină se primblă de Crăciun în butce luxoase. Sînt mulți țigani, și un taraf de lăutari cîntă la fereastra călătorului. Mac-Michael dă o bună descripție a lor, arătînd meseriile multe și foarte deosebite pe care le practică: lăieții călătoresc în grupe de cinzeci, șaizeci de corturi, plătind un „oboroc” de 18 lei pe an pentru fiecare cap de familie; ei sînt îngăduiți să cîștige și pe sama lor. În ce privește pe ruși, nu se văd decît ofițeri cari se primblă pe străzile Chișinăului.
De la Chișinău la granița cea nouă din apus drumul era foarte rău și, pe lîngă aceasta, tulburat de hoți, „sîrbi și arnăuți”, ascunși prin păduri. O noapte se petrece la căpitanul de poștă, într-o căsuță avînd bășici în loc de geamuri și ca mobilă obișnuitul divan. Țara e foarte bogată în grîne și în vite, care se exportă pe la Mohilău, ca și pe la Camenița.
Pe la Sculenii-Ruși, unde colonelul împărătesc s-a îmbătat de sfintele serbători și strînge de gît, „cordial», pe englezi, speriați, se trece Prutul pe gheață, plătindu-se totuși vadul șase lei, plus trei lei bacșiș vameșilor și alți patru, în schimbul „cinstei” obișnuite, secretarului pașapoartelor. Sculenii-Moldoveni, cu străzile pline de cară și butoaie, cuprinde contrabandiști greci și evrei în cafenele, pe lîngă țerani cari, pe pămînt, joacă cărțile.
Pe un drum mărgenit de frumoase case boierești se ajunge la Iași, unde gazda e la vice-consulul englez, reprezintat, în lipsă, de dragoman, un grec ionian din Corfu, care povestește călătorului prin ce vicisitudini a trecut mai de curînd țara și dă știri asupra boierilor, unii foarte bogați, cu un venit anual pînă la 30 000 de galbeni, cari-l cheltuiesc și în joc de cărți, singura lor distracție.
Orașul i se pare vizitatorului un amestec de biete căsuțe și de clădiri de cărămidă, mai ales din vremea rușilor. Observă biserica Trei Ierarhilor, cu sculpturile care, i se spune, erau odată aurite.
Cel dintîi gînd al drumeților, treziți de clopotele și toaca multelor biserici, e să vadă pe domn. Audiența fu zăbovită de moartea unei nepoate de fiică: mama era chiar domnița favorită a tatălui ei. Mac-Michael descrie alaiul de înmormîntare: preoții, sicriul îmbrăcat cu mătasă verde, cu trupul cel mic descoperit, mulțimea arnăuților în haine de paradă, caleștile, care sînt socotite sărăcăcioase, cu femeile din casă.
La 13 ianuar 1818, ziua audienței, călătorii merg la curte, așezată atunci în eleganta casă de piatră care a adăpostit Universitatea ca să fie apoi Facultatea de medicină. O trăsură deschisă duce acolo în tovărășia dragomanului, un corfiot. Englezii întră prin poarta, păstrată încă, deasupra căreia se văd fin sculptate armele Moldovei, inițialele lui Alexandru Vodă Callimachi, tatăl lui Scarlat, și inscripția că aici e ușa dreptății. Multe călești așteaptă în ogradă, fiindcă e ziua cînd pentru un nou an se împart caftanele boierilor. Cel ce ia în primire blănile și conduce e un măscăriciu săltăreț, dacă nu un simplu arnăut prea vioi și iubitor de bacșiș. Sala tronului cu semnele județelor pe păreți, cele rămase și cele pierdute, apoi aulă universitară, avea în fund tronul, și deasupra arcul și tolba. Dregătorii curții așteaptă împreună cu slujitorii ostași și cu consulii, al Austriei și al Rusiei, von Raab și Andrei Pisani, care acesta din urmă avea să-și lase oasele la noi[4].
Solemn, vodă întră. Postelnicul și alt mare boier îl țin de subțiori. E slab, bolnav, îngrijorat. La „patruzeci” de ani pare zdrobit de greutățile situației sale. Căci e foarte harnic și face, ca și Ipsilanti în povestirea d-nei Reinhard, rapoarte directe la Poartă. Foarte mult stăpînit de cultura constantinopolitană în care trăise, el ține un discurs în grecește despre datoriile unui bun funcționar. Cu postelnicul la stînga, grecul Negri, el împarte toiegele boierilor, șepte la număr, cari, cu caftanul pe umeri, suie cele cîteva scări pînă la estrada care-i sprijine jețul. Sărutînd mîna și poala, cel numit trece, prin asistență, dus de același postelnic, și afară caimacamul îl prezintă în calitatea lui oficială mulțimii adunate. Foarte interesant amănunt, care dovedește și el participarea poporului la toate actele de guvern. Postelnicul ar fi primit în daruri și pînă la 100 000 de lei. Dragomanul, care nu uită să spuie oaspetelui că domnul se trage dintr-un „țeran moldovean“, dă și însemnarea dregătorilor moldovenești, însemnînd și numărul de scutelnici ce revine fiecăruia, de la 40 la 80.
După ce Scarlat Vodă dispare, cu același ceremonial ca la intrare, vine momentul audienței. Afară de economiile pe care le-am întîlnit de atîtea ori se înfățișează convorbirea, cu condoleanțe pentru moartea principesei Carlota de Anglia și cu întrebări despre Moscova și despre îngrămădirea de trupe rusești spre hotarul apusean.
Mac-Michael a văzut și straja Iașului, trecută în revistă acasă la hatman, Constantinică Paladi, ginerele domnului. O mașala e înfiptă în mijlocul curții; este și muzică, „o tobă și un fluier”. Păzitorii sînt îmbrăcați turcește, fără nici o uniformitate; unii n-au încălțăminte; multora le lipsește orice altă armă decît iataganul sau pistolul de la brîu.
Boierii, pe cari i-a și zugrăvit, trec în călești sau și călări, cu pompă mare; vizitiul are uniformă de husar, arnăutul din coadă, cu ciubucul stăpînului în mînă, e scăldat în aur. Spre seară, între patru și cinci, trăsurile cu doi cai acoperiți cu valtrapuri mari albastre duc la Copou bărbați și femei, peste podurile scuturătoare. Pe urmă vine jocul de cărți: joacă toți, cu aga, „prefect de poliție”, în frunte; pierd și pînă la 500 de galbeni pe seară. Un aventurier polon a făcut avere cu norocul lui, începînd de la inelul de pe deget.
Cultura e reprezintată prin setea de noutăți, – de fapt se aduceau multe ziare și, ceea ce nu știe Mac-Michael, și o sumedenie de cărți bune – prin convorbirile în limba franceză, prin lecțiile cîtorva emigrați, la cărturăria cărora se adăugia – pe lîngă o literatură de care călătorul n-are habar – a celor doi medici hanoverani și a doi, trei greci din Creta, între alții proprietarul tipografiei unde s-a tipărit și condica de legi a lui Callimachi, din care un exemplar e trimes la București consulului Wilkinson, pentru a fi transmis Universității din Oxford. Acest tipograf, care a dat lucrări excelente – și cu ilustrații, portretul domnului fiind făcut de unul din acești dascăli de franțuzește, baronul de Kreuchely-Schwerdtberg, un silezian, care ajunse apoi consul prusian la Iași – se oferă englezilor dacă vreau să-l ducă înapoi în insula lui de naștere, unde ar putea călăuzi descoperiri arheologice interesante.
Cu aceeași hurducătoare căruță, trecînd pe drumuri unde numai ici și colo se văd popasurile cărăușilor cu vin, între lanuri bogate și suhaturi unde pasc cirezi de boi și herghelii de cai, rareori pe lîngă sate sărace în jurul curții boierești, se ajunge la Bîrlad, la Pereschiv, la Tecuci, unde casa poștei e ocupată de călărașii domnești. Siretiul se trece pe gheață, cu sfatul țeranilor, cari arată locurile slabe. La Focșani, găzduirea e la staroste, și acesta un ionian, din Zante, arendaș de vie la munte, care ia de la sudiții săi zece lei pe an. E nemulțămit de „lenea” celor patru sute de țerani ai săi. Se vorbește și de vinul de la Odobești, care și acum – ca și pe vremea cazacliilor – se exportă în Rusia, cu zece parale oca.
Focșanii, în care două cete de turci fac strajă, are 5 000 de locuitori și douăzeci și patru de biserici în cele două părți ale sale: moldovenească și munteană.
Cu cai de la ispravnicul muntean călătorul merge spre București. Păduri de stejari tineri, lanuri de porumb pe întinsul șes de supt munți. Pe la Buzău trebui să petreacă noaptea într-un bordei supt pămînt, unde mai erau două biete femei cu trei copii. Nici în Nubia și în Egipt nu văzuse tovarășul lui Mac-Michael o mizerie umană mai desăvîrșită. Satele din șes cu acoperișuri de stuf. Pe sănii se ajunge la București.
Aici consulul Wilkinson, un om foarte distins, care avea și el drept la tainul de patru ocă de carne și opt pîni, plus lemne și hrana cailor, ii va spune ceva din cele ce se vor cuprinde în lucrarea lui însuși: despre tronurile cumpărate, pe lîngă bacșișuri, cu 3 000 000 de lei la Constantinopol, îndatorit fiind domnul a trimete pe an acolo douăzeci de milioane. Totul se cumpără, în dauna țeranului singur, care e adus a da pe an, fără rînduială, și pînă la două, trei sute de lei, cînd nu scapă prin fugă de împlinire sau de chinuri. Munca i se plătește celui ce se poartă din loc în loc după mai bine cu cinzeci de parale pe zi, ceea ce, față de prețul obiectelor necesare, e foarte mult. Ar fi și țerani cari, întorcîndu-se de peste hotare, se fac sudiți ai consulatelor.
Bucureștii samănă cu Iașii, afară de poziție, care e nesănătoasă. Aceleași poduri de lemn, aceleași case boierești, aceleași mănăstiri între ziduri. Ca și la Iași, călătorul e primit la curte într-o zi de mare solemnitate, de Bobotează. Domnul, Caragea, locuia, după arderea palatului, în două „case mai curînd sărăcăcioase”, legate printr-un cerdac de lemn; în cele cîteva încăperi se îngrămădesc slugi lacome de bacșiș; oastea se reduce la douăzeci de arnăuți, – ceea ce n-am crede. Și aici se sărută mîna stăpînitorului de către boierii adunați. De față e și doamna, cu fetele ei, stînd turcește pe divan. Vodă e un om cult, care plătește o mie de galbeni pe lună vestitului Frederic de Gentz, la Viena, ca să aibă din Apus știrile proaspete și bune pe care le trimite Porții.
La mitropolie, pe zidul căreia pajurea bicefală a Rusiei ține pe piept vulturul muntean, mitropolitul Nectarie, al cărui venit, cîte cinsprezece lei de preot, se ridică la 100 000 de lei pe an, face impresia unui bon vivant roșcovan; vorbește numai grecește, despre vizitele lui și alte nimicuri. Biblioteca în care se aflau și cărțile călătorului francez Sonnini, lăsate de un boier, zac amestecate cu manuscripte slavone și grecești. Și aici primblări și joc de cărți, afară de balurile de la club, unde niște actori germani călători reprezintă o farsă proastă înaintea boierilor, cari-și traduc în grecește. Doamna însăși și cu fetele ei asistă – între care și domnița Ralu –, foarte gătite și vesele; fiul domnului poartă haine turcești și turban; el ar fi intrat în sală ducîndu-și la braț amanta, care lăsase la soțul părăsit șese copii. Costumul e turcesc la bărbați; femeile poartă rochii europene, de fabricație vieneză, dar cingătorile sînt orientale și pantofii de modă constantinopolitană.
Drumul spre Giurgiu se face apoi pe șleauri noroioase și printre sate cu locuințile cufundate în pămînt.
Călătorul francez – sau mai bine călătorii, fiindcă sînt doi frați, urmăriți pentru același trecut napoleonian de aceeași ură a regalității restaurate – vine în Moldova prin Galiția. De aici se îndreaptă spre sud, în tovărășia unei doamne franceze, așezată în Polonia încă de la 1793. În vara lui 1817 trăsura sosește la Liov și de acolo tovarășii de cale, nu fără greutăți din partea poliției, trec spre Bucovina. Sosesc deci la Cernăuți în calitate de expulzați, și li se dă ordinul de a ieși imediat din țară. Lîngă hotarul Moldovei li piere calul și, cînd se pregăteau să întîmpine cu armele pe acei ale căror glasuri necunoscute se auzeau în apropiere, au în fața lor un boier din împrejurimi, cel dintîi român întîmpinat în toată viața lor, care-i duce acasă, îi hrănește, îi mîngîie și-i duce pînă la Iași, unde se află în ziua de 22 iunie[5].
Pe aici cei doi francezi visau să afle greci, turci, pe cari să-i învețe tactica glorioasei armate în care serviseră. Dar, duși la spătar, află că țara nu are o armată. Se gîndeau să treacă la Constantinopol ca să se îmbarce pentru America. Consulul francez i-ar fi scos fără zăbavă din Moldova, dar domnul făcu să se ceară părerea Porții, și ea fu favorabilă expulzaților. Ei primiseră încă de mai înainte și cinzeci de galbeni pe lună pentru fiecare.
Observațiile pe care le face autorul asupra țerii sînt puține și vagi. Să culegem doar luxul femeilor, cărora li trebuie cașmiruri din India și mătăsuri din Lyon; opt sute de trăsuri pe an sosesc din Viena. În Iași, cu 40 000 de locuitori, sînt destule case de piatră, construite după obiceiul „italian“ și biserici multe, care i se par „remarcabile“. Armata o reprezintă 200 de arnăuți din strajă, și fiecare boier ține pînă la douăzeci de apărători și întovărășitori de aceeași nație, cu toiag lung și pistoale.
Fratele scriitorului se face profesor de matematică; el însuși încheie cu un boier care învățase la Berlin[6] contractul următor: „Între d. Ioan Cananău, spătar al Moldovei și căpitanul Bascheville. D. Bascheville va intra la d. Cananău ca să predea limba franceză fiului lui, va fi tratat cu toată considerația ce se datorește unui adevărat prieten. D. Cananău va da d-lui Bascheville locuința, masa, spălatul, o slugă numai în serviciul lui, și 1 200 de lei pe an plătiți de înainte, pe trimestru. Părțile se vor înștiința cu trei luni înainte etc. Trecut în dublu la Iași, 26 octombrie 1817”.
Cu gîndul la vreo nuntă cu o „boyarde”, la o apropiată revoltă a grecilor, el stătu, împreună cu fratele, mult timp în acele locuri primitoare. Casa de țară a lui Cananău era la cinsprezece leghi de Iași: doamna vorbea franțuzește; copilului căruia nu-i lipsia inteligența, se cerea să i se deie ca educație ceea ce-ar trebui pentru un ofițer din garda imperială, căci în țară alții din boierime nu știu nici atîta. Dar băiatul nu învață; umiliri foarte explicabile se adaugă: o dată se ia la ceartă cu arnăuții, altă dată, cum servitorii treceau pe lîngă el, „dascălul”, cu mîncările, de la un boier oaspete la altul, el îi lovește, cu minerul cuțitului, fără ca stăpînul să-l dezaprobe. Fratele trece de la boierul Mavrogheni, pe care-l îngrijește în ultima boală pînă la moarte, la hatmanul Paladi, ginerele lui Scarlat Vodă Callimachi.
În primăvară, după sfatul acestuia, Barthélémy Bascheville pleacă spre Constantinopol, și nu-l împiedică nici un accident de trăsură, care fusese luat ca fiind de rău augur. Ajunge bolnav greu la București, unde iarăși află bună primire și îngrijiri. Țara i se pare întocmai ca Moldova în bine și în rău. Un milion de oameni au aceeași soartă ca frații lor. Se înduioșează de viața degradată a celor 80 000 de țigani, ale căror rătăciri le zugrăvește potrivit cu adevărul. La 18 mai părăsește Bucureștii ca să-și caute norocul mai departe.
Pe vremea ciumei din 1819 Moldova a fost vizitată și de un grec cu numele de Kosmeli, care a tipărit apoi là Berlin, în 1822, o cărticică: Harmlose Bemerkungen auf einer Reise über Petersburg, Moskau, Kiew nach Jassy.
E un bel esprit, care glumește cu subiectul său, cu sau fără chemare pentru acest gen, și care-i adaugă fel de fel de lămuriri subsidiare, a căror îngrămădire îneacă informația imediată, reală, folositoare. Vine din Moscova cu cei doi englezi cari-l întovărășeau de mult. Ba chiar a văzut mormîntul lui Constantin Vodă Ipsilanti, încetat din viață la 1816. „Era“, spune Kosmeli, „un om de spirit și de cunoștinți“. Grecul germanizat știe că bătrînul tată al celui înmormîntat la Chiev avea la uciderea lui, în 1808, optzeci de ani. Dealtfel el legitimază aceste crude măsuri – și aceea care atinse la 1812 pe frații Moruzi – prin spiritul trădător al fanarioților. Dovadă și fuga recentă a lui Caragea, care de la început și-a depus banii în bănci străine[7]. A auzit vorbindu-se și de Horea și Cloșca[8].
La Odesa i se pare acestui perfect cunoscător al vieții grecești, care citează foia din Viena, Λόγιος Έρμης, că grecii locali se dau prea mult ca „philomusi” și „helleni”: el nu pare a prevesti apropiata revoluție a acestor entuziaști.
În Basarabia, călătorul are întîi supt ochi melancolia cetății părăsite din Bender, cu amintirea lui Carol al XII-lea. La cinci mile de Iași află între flori columna care pomenește moartea în cîmp a lui Potemchin, la 5 octom- bre 1791; mormîntul de la Cherson al „prințului Tauridei” fusese deschis și oasele amestecate în cimitir.
Trecerea Prutului se face pe la carantina din Sculeni. La Iași, grecul sosește după mișcarea revoluționară din iunie contra măsurilor de pază sanitară. Și aici se spune că germanii din oraș fuseseră în fruntea tulburătorilor. În curți, care-și deschideau porțile numai pentru călești, ardeau grămezile de gunoi; prăvăliile stăteau închise; vînzarea se făcea după gratii, și banii se puneau în oțet. Oamenii cu basmaua la nas se feresc pe străzi de a se atinge și-și vorbesc numai de departe. Căruțe cu bolnavi sau numai suspecți și bagaje merg cu steaguri roșii pe strada mare, precedate de un arnăut călare și urmate de cînii credincioși. Cei ce întîmpină grozavul alai blastămă în urmă. Un profesor francez octogenar, Gaillard, crezu că află o alifie mîntuitoare, dar muri în lazaret, alături de pacienții săi.
Nu moaștele „Sfintei Paraschive de la Suceava”, ci sau ale Sfintei Paraschive din Iași, sau ale Sfîntului Ioan cel Nou de la Suceava fură purtate pe străzi în nădejdea unei minuni. Poporul pune spini pe garduri ca să împiedece ciuma de a veni: boierul cutare o văzuse doar pe gardul lui și perise cu tot neamul; alții cred că au recunoscut-o în chip de cîne de vînat ori de copil. Unii ciumați ar ieși din morminte ca „vîrcolaci”, probabil ca strigoi. Era însă un călugăr de la Hlincea care îngrijea pe acești nenorociți. Se pomenește și de ciuma care la București a luat o cincime din locuitori.
Orașul îi pare lui Kosmeli urît, deși sînt și cîteva case mai bune; noroiul, descris și de Filipide, pe care învățatul călător îl știe că e traducătorul în grecește al lui Iustin și Florus, e îngrozitor; tineri obraznici poruncesc vizitiului țigan să-i distreze stropind pe trecători.
Lumea femeiască-și face în noroi și praf primblarea la Copou ori răsfoiește romane franceze; pe margenile „Corinei” d-nei de Staël o cetitoare notase, grecește, pe Oswald de „dobitoc“, de „măgar“ și chiar de „măgar cu coarne“. Se stă pe divane, învîrtind mătănii. Iubirea în căsnicie ar lipsi, judecă grecul, din fugă, pentru că zestrea joacă la căsătorii rolul de căpetenie.
Și bărbații, deși cu „ighemeniconul” clasei lor, sînt primitori și amabili: numai să nu ia străinul față de dînșii atitudini ca față de slugile lui de acasă! „Se vorbește mult franțuzește: pronunția moldovenilor e mult mai bună ca a grecilor.” Dealtfel studiile elenice sînt în floare, și Kosmeli găsește cuvinte de laudă pentru Gobdelas, adversarul lui Asachi; se pomenește traducerea lui Télèmaque de dînsul.
În februar al anului următor, 1820, sosise la Dunăre un învățat englez de reputație, care făcuse cercetări științifice în vechea Haldee, sir Robert Ker Porter[9]. Trece rîul plătind douăzeci de lei luntrașului. În harabaua cu patru cai se îndreaptă spre București prin orașul sămănat cu case puține, rele, murdare, pe lîngă case de poștă murdare, trecînd pe la Baia, pe la Călugăreni („Kerekeer”) și pe la Copăceni, unde află zăpadă mare. Pretutindeni „po- porul de jos era foarte amabil” (extremely civil), în contrast bătător la ochi cu oaspeții din Rumelia.
La 7 ale lunii englezul e în București, găzduit la agentul austriac Fleischhackel von Hakenau, care e și pentru Anglia (citează însă pe Wilkinson); îi duce scrisori de la ambasadorii respectivi din Constantinopol. Orașul îi pare murdar în poduri și murdar în chiar casele boierești. Cu Wilkinson merge la vodă, Alexandru Suțu, care abia înlocuise pe Caragea, fugar în Apus. E, supt calpacul lui bogat, un om de cinzeci de ani abia, dar foarte zgîrcit, cu barba albă ca zăpada, plin și el de grijă și de frică, locuind în palat întunecos, rău mobilat, plin de slugi și de arnăuți. După o audiență de un ceas Ker Porter e dus la trăsură de supțiori, pe cînd consulul împarte bani, și masalagii în zdrențe se așază înaintea caleștii pe care vor întovărăși-o.
Seara, e bal și concert la un boier, fiind de față doamna, sora lui Suțu și patru fii ai lui vodă; sînt mulți boieri, cu ișlice verzi în fund, și consuli. Patruzeci, cinzeci de arnăuți păzesc în fund. Muzica o fac violoniști de profesie și amatori. Se bea punch, se fumează și se joacă cărțile. Bărbații chiar îi par acestui desemnator „remarcabil de frumoși, cu linii fine și expresie deosebit de blindă”, deștepți, capabili de a învăța ușor limbile. Cît despre femei, ele sînt „extrem de frumușele (pretty), afabile și vioaie”; era acolo ca „o adunare de belles din Paris». Își aduseseră și copiii, „cari țipau în brațele slugilor». Cînd începe balul, boierii își lasă ișlicele și giubelele și apar în scurteice roșii, verzi cu șnururi, cu brîu de șal, iar pe capul ras cu un fes roșu. Danțurile sînt grecești și românești și se pomenește unul în care se bate din palme și se fac piruete. Toți joacă din toată inima. La bufet, spre miezul nopții se servesc înghețate, bomboane, limonadă, prăjituri, fructe. Afară de asemenea petreceri boierii obișnuiesc a se primbla vara la Herăstrău, unde, în trăsurile făcute de caretași nemți, sînt și pînă la șase-șapte sute de persoane.
La 10 februar călătorul se desparte de Wilkinson și de colegul său rus, Pini. În brișcă agentului austriac el pornește pe largul șes dezghețat spre Focșani. Aici i se dau, de ispravnicul moldovenesc, cai pentru Iași, unde se ajunge în trei zile pe drumuri înalt înzăpezite.
Deși întră la Iași pe vremea ciumei, care abia se potolise, Ker Porter are o bună impresie despre acest oraș de 25 000 de locuitori, bine așezat între vii și grădini, bine clădit chiar, împodobit cu șaizeci-șaptezeci de biserici. Îi impune chiar mitropolia, frumos zugrăvită – e vorba de bisericuța Sf. Gheorghe –, în care se păstrează moaștele Sfintei Paraschiva. A văzut și, la Golia, piatra neagră pe care se pomenește moartea lui Potemchin, a cărui inimă a fost lăsată aici la Iași.
Nefiind otele, englezul trage la consulul austriac, von Raab. Vede în tovărășia acestuia pe noul domn Mihai Suțu, om de treizeci și doi de ani, „foarte frumos și elegant în maniere“ – acestor calități, apreciate de turci, se spune că li datoria și tronul –, iar, pe lîngă aceasta, și deștept, posedînd perfect limba franceză. Palatul lui e mare, plăcut, bine mobilat, plin de slugi: în el toate ceremoniile îndătinate se fac cu o mai mare rînduială.
Boierimea e elegantă, cu o oarecare „nonchalance”[10]. „Ei trăiesc într-un lux și cu o splendoare care abia pot fi întrecute în vreo capitală din Europa. Balurile și partidele lor, cu rochiile cu pietre scumpe ale doamnelor lor, sînt peste orice închipuire.”
Dovadă petrecerea la logofătul Constantin Balș. E vorba de bătrînul, zis Ciuntu, unul dintre cei mai în vază boieri ai țerii. Asistă și domnul, cu familia, lîngă care ia loc străinul. Femeile-l încîntă: ele sînt „tot așa de frumoase ca surorile lor din Țara Românească; îmbrăcămintea lor e tot după moda pariziană” dar mai luxoasă decît în București. Se găsește la bufet cafea, înghețată, oranjadă, pe cînd boierii, deoparte, joacă boston, whist, ombre, faro. La supeu, care se servește la miezul nopții, pe masă se văd temple cu ape care curg, corespunzînd acelui „aufsați de zahăr, cu tot felul de figuri” pe care Hagi Stan Jianu-l cerea de la Sibiiu în 1787 pentru o masă de gală[11]. Pești vii se zbat în vase; lumina se revarsă din policandre; flori sînt răspîndite pe mese. Balș însuși cu soția lui sînt pretutindeni. Danțul ține pînă în ziuă.
După ce a gustat din această „splendidă ospitalitate”, Ker Porter se îndreaptă spre nord, la 17 februar, în sanie, peste ușoara zăpadă ce se cernuse. Botoșanii îi plac, cu cele vreo mie de case, în mijlocul cărora se înalță opt pînă la zece biserici. Boala fusese aici cumplită. Călătorul se oprește un moment la agentul austriac Gorgias. Apoi, prin Mamornița și pe la carantina austriacă, el trece spre Cernăuți, care i se pare „un oraș important”.
Ca observații de ordin general, englezul notează, după Wilkinson, însemnatul export de grîne la Constantinopol (două milioane de măsuri), apoi acela de oi (300 000), de boi, de cai, cu un preț impus, prea mic. Se trimit și lemne. Galații joacă un rol mare în acest comerț, pe care boierii l-ar dori liber. Se importă cafea, rom, vin grecesc, zahăr și băcănii, – firește în afară de multele și multiplele articole de lux pentru îmbrăcăminte și podoabă.
Călătoria lui Stürmer poate fi pusă alături de a trimesului prusian von Schladen, care străbătu Țara Românească la 1820. Cu acest prilej consulul la București, baronul de Kreuchely-Schwerdtberg, fost profesor de limbi și autorul portretului din codul lui Scarlat Callimachi[12], face descrierea.
Schladen e la Rusciuc în ziua de 10 novembre și e primit pe Dunăre de un funcționar al consulatului. La Giurgiu se prezintă capuchehaiaua munteană. Voevodul turc al orașului dă trăsura cu patru cai; în oraș se pregătește o locuință pentru noul oaspete. Consulul întîmpină pe ministru la Goștinari și-l conduce la București, unde-l și găzduiește.
Nicolae Mavros, „secretar al Afacerilor Străine”, face, a doua zi, vizita de rigoare, cu salutările părechii domnești. În trăsura consulului, care refuză pe a lui vodă, se merge la audiență, după întoarcerea vizitei agentului austriac. Arnăuții păzesc în ploaie. Secretarul Mavros apare în josul scării, mărgenite de slujitori. Vodă el însuși e în ușa anticamerei și înaintează în antret, descoperindu-și capul. În sala lungă stau cele trei beizadele mai mari; ministrul ia loc pe sofà la dreapta lui Șuțu. Și consulul are loc pe divan; boierii stau în picioare, deoparte. Se fac politețele de rigoare. Schladen refuzînd ciubucul, nu-l ia nici domnul. Două semne din mîna lui vodă fac să plece toată lumea, și Kreu- chely se retrage și el. Convorbirea secretă durează o jumătate de ceas. Ministrul iese condus în sală de Șuțu, fără cucă. Din partea ei, doamna pășește pînă-n mijlocul salonului ei; fete de casă, frumușele, o încunjură.
A doua zi, vizita ginerelui domnesc Arghiropulo, a marelui logofăt Filipescu, a marelui postelnic Iacovachi Rizo-Nerulos, scriitorul, a consulului rus Pini, – soția lui Schladen primind pe domnița beizadelei Nicolachi, Catinca lui Cantacuzino-Pașcanu, pe vara domnului și pe d-na Rizo-Nerulos, nepoata lui. Doamna von Schladen e primită apoi de doamnă. Alte vizite se succedă.
Oaspeții asistă la balul curții, care e foarte luxos, dar Kreuchely crede că nu era și gustul corespunzător. Contesa e încîntată de Catinca Suțu și de fetele lui vodă. Ea danțează cu beizadeaua. Se joacă apoi hora, romaica, „albaneza”. Se trece la masă, Kreuchely conducind pe d-na Moruzi, cuscra lui Suțu.
Skupho, viitor revoluționar al Eteriei, e mehmendarul care va conduce pe von Schladen la hotare: a călătorit în Europa și s-a inițiat în cultura Apusului. În suită, bineînțeles, și oficiosul consul. Prin Bolintin și Găiseni, unde e o mănăstire pustie – cu frumoase inscripții, adaug, din veacul al XVI-lea –, se petrece noaptea la preot. La Găiești primește un boier, – și primește mulțămitor. La Pitești, a cărui situație între vii e rău dată, primirea e în sama ispravnicului Răsti, din familia traducătorului lui Molière sau acesta însuși; fost agent al lui Caragea la Viena, el vorbește bine nemțește și „mai multe limbi europene”. La Curtea de Argeș se notează străzi strîmte, „castelul din care nu mai rămîn decît ziduri (masures) căzute în ruină“, biserica episcopiei și „destul de plăcuta“ rezidență a vlădicăi. Un negustor e aici gazda.
În munte caleștile sînt trase cu boii pînă la Sălătruc. Locurile sînt bine împoporate. Căpitanul de poștă oferă locuința sa, cu ferești de hîrtie sparte. Mămăliga place călătorilor, între cari un baron von Pritzelwitz, care nici n-o fi auzit de așa ceva. Pe la Pripoare și „Dițești” se ating Cîinenii fără a face carantina.
Cartea lui Wilkinson, An account of the principalities of Walachia and Moldavia, „O dare de samă despre Principatele Țara Românească și Moldova”, apărută la Londra în 1820, e o lucrare din acelea care, ca întindere, informație și judecată – cel puțin în majoritatea cazurilor –, pot fi puse alături numai de Raicevich și, în mult mai mici proporții, dar și cu mai mult bun simț, de Sulzer. Trei traduceri franceze (1821, 1824, 1831) și un rezumat italian (Milano, 1821) arată importanța ce i-au acordat contemporanii.
Autorul era la Constantinopol în 1806 –8, cînd înteresele engleze în Principate: îngrijirea curierilor la și de la Constantinopol și ocrotirea cîtorva ionieni supuși ai Regatului Unit, erau încredințate, încă de la 6 ianuar 1802, lui Summerer, consul pentru o țară ca și pentru cealaltă. De aceea Wilkinson va vorbi ca un cunoscător despre motivele intrării rușilor în Moldova la 1806 (între altele și măsuri de împiedecare a protecției acordate de ambasadorul rusesc supușilor creștini ai Porții), despre rolul jucat de Anglia în conflict, despre legăturile dragomanului Franchini cu Pehlivan, aga ienicerilor, despre caracterul și intențiile vizirului Hafiz-Ismail, ale lui Chehaia-beiu, ale muftiului, de o parte – contra Rusiei, – în sfîrșit ale lui Galib, Reis-Efendi, și ale chehaielei sultanei-mame, de altă parte. Tot așa și despre negocierile de pace rusoturce, de la București, cu întreruperea și reluarea lor, și despre rolul lui Dimitrie Moruzi, care ar fi apărat stăpînirea sultanului dincoace de Dunăre; sperînd să domnească, ar fi cedat însă Basarabia ca să nu supere prea mult pe protectorul rusesc al țerilor noastre, – ceea ce-i aduce peirea. Petrecerea la Constantinopol, pe lîngă ambasada Angliei, ii permite agentului să cunoască motivul numirii lui Scarlat Callimachi în Moldova, și a lui Caragea în Țara Românească: sprijinul lui Halet-Efendi, favoritul lui Mahmud I, care acolo fusese divan-efendi pe lîngă Alexandru Vodă, tatăl lui Scarlat, și cunoscuse în Moldova, cu acest prilej, pe boierul ce era atunci Caragea. Circumstanțele ispitirii la Șumla a lui Dimitrie Moruzi, pe care unii îl sfătuiau să treacă în Rusia și care, îndată după plecarea din București, în septembre 1812, fu arestat și apoi, la intrarea în casa marelui-vizir, străpuns de ceauși, îi sînt cunoscute scriitorului englez prin aceeași mai veche prezență a lui în răsăritul turcesc[13].
La 24 mai 1814, după retragerea lui Summerer încă din 1806, Wilkinson, pe care l-am întîlnit și în Rusia, fu numit consul