Povestea 'CĂSĂTORIA LUI ȘTEFAN. LUAREA HOTINULUI ȘI A CHILIEI. LUPTELE CU MATIAȘ CORVINUL' - Povesti de Nicolae Iorga 💤
O aventură de 17 - 19 minute in lumea magică a povestilor
Domnul moldovean, care avea din legătura sa cu o femeie anume Marusca un fiu Alexandru, numit astfel după Alexandru-cel-Bun, spre mărirea liniștită a căruia se duceau toate gîndurile lui, Ștefan se însură în acest an, la 5 Iulie 1463. Pînă la dînsul, Domnii urmași ai lui Ilie, care ținuse pe Marinka, fiică de cneaz rutean și cumnată de rege polon, își luaseră neveste din țară, fete de boieri, căci în afară nimeni nu s’ar fi încuscrit bucuros cu neînsemnătatea și netrăinicia lor. Ștefan peți și el, ca și unchiul său Ilie, la prinții din vecinătate. Nevasta și-o găsi tot printre fruntașii Rutenimii: ea era Evdochia, soră cu Simion cneazul din Chiev. Simion fiul lui Olelko, care avea un frate, Mihail, un fiu și o fiică, era un vestit războinic, un strașnic vînător de Tatari, care, la moartea sa, în 1471, lăsă regelui Casimir, ca amintirea cea mai scumpă despre sine, «calul și arcul».
Nunta se va fi serbat in Suceava, unde Ștefan se întorsese, după ce, la începutul anului, el petrecuse cîtva timp în Iași. cari erau pe atunci numai un biet tîrgușor de case de lemn, în drumul negustorilor armeni și nemți ce veniau din Galiția spre porturile Dunării și Mării Negre. La un astfel de prilej rar, cînd cununa mirelui se coboria pe un cap împodobit cu cununa țerii, vor fi fost de față pentru a lega și binecuvînta, toți fruntașii clerului moldovean: Teoctist Mitropolitul, Tarasie episcopul de Roman, egumenii de la Bistrița, Neamț, Moldavița, Pobrata: Teodor, Ioasaf, Anastasie și Stahie.
Dar căsătoria nu fu fericită. În 1466 (după 9 Iulie) sau 1467, Doamna se stingea fără să fi văzut adevărata mărire a soțului ei. Ea n’a fost mama copiilor Iliaș, Bogdan și Petru, cari nu se ivesc nici prin mărturiile hrisoavelor cît timp ținea încă această d’intăiu căsătorie a tatălui lor, ci abia în 1472-3, toți trei în același timp, cînd Ștefan avea lîngă dînsul acum o a doua Doamnă. A Evdochiei a fost numai singura fiică a lui Ștefan, Elena, care pentru aceasta putu să se și mărite în Moscova, luînd, cum vom vedea, pe un fiu de Țar, care era să fie Țar el însuși, dacă acest neam ar fi avut mai mult noroc.
Pănă la moartea înnainte de vreme a Evdochiei, Ștefan avu însă două mari izbînzi, care-i întregiră hotarele fără multe silinți, iar cea de-a doua chiar fără vărsare de sînge. El cîștigâ din nou Hotinul, care se înstrăinase la înfrîngerea lui Petru Aron, și izbuti să așeze, după o întrerupere de vre-o două zeci de ani, căpitani, pîrcălabi moldoveni în Chilia.
Încă din Septembre 1463, între boierii lui Ștefan se înseamnă și un pîrcălab de Hotin, anume Goian, care intrase în Sfatul lui Vodă de foarte puțină vreme. Va să zică pe atunci, un an după ispitirea Chiliei, Hotinul nu mai avea în el oaste leșească, ci primise oameni de-ai Domnului Moldovei. Cum și ce fel — fără îndoială însă, pașnic — s’a făcut schimbarea de stăpînire în această puternică strajă a Nistrului, nu se spune nicăiri. Regele Poloniei se plînse pentru încălcarea făcută de Ștefan împotriva păcii din 1459, prin mareșalul său Rytowski. La 4 Octombre 1466, stăteau la Hotin soli din amîndouă părțile pentru a se înțelege hotărîtor: din partea lui Casimir venise archiepiscopul de Lemberg, Palatinul Rusiei și Mihai Buciațchi (Buczaczki), Palatin al Podoliei și comandant al cetăților din Pocuția,—cari aveau amîndoi drepturi asupra Hotinului, iar ca trimes de-a dreptul al Craiului, fără nici-un interes în afacere, venise Nicolae Grimalo; Goian pîrcălabul, Vlaicul, unchiul domnesc, peste puțin și el pîrcălab în Hotin, și bogatul Vistier Iuga vorbiau în numele lui Ștefan-Vodă. Pentru unele lucruri se trimese apoi la o nouă întîlnire, care era să se facă în anul următor, de Sf. Gheorghe.
În 1466 se mîntuise și cu străinii din Chilia, și Dunărea-de-jos era moldovenească, precum fusese pe vremea puternicului moș, Alexandru-cel-Bun.
Și în vara anului 1464 — pe cînd Matiaș Corvinul era împiedecat de afacerile din Boemia și Turcii aveau de lucru în Asia, așa încît mînile lui Ștefan puteau să se miște în voie spre îndeplinirea unor planuri neapărate și de multă vreme chibzuite — Domnul Moldovei se cobori în Țara-de-jos, stînd în Curțile din Vasluiu, unde locuise odată alături frații Ilie și Ștefan. La începutul lui 1465, regele Matiaș fusese silit a se întoarce din Serbia, unde iarna și alte greutăți îl împiedecaseră de a lua cetatea Zwornik. Gîndul lui nu se putea întoarce asupra acestui colț de stăpînire munteană prin Unguri care era Chilia. În toiul iernei, Ștefan răsări pe margenea Dunării înghețate, în miezul nopții, la 23 spre 24 Ianuar. Acum el avea tunuri, și ele începură să bată a doua zi în păreții cetății puternice. Toată ziua i se răspunse din dosul ei cu alte lovituri omorîtoare, dar a treia zi porțile se deschiseră. Cu bucuria celui ce și-a îndeplinit un mare vis al vieții sale, intra Ștefan printre dărîmâturi în cetatea unde trăia amintirea Corvinului celui mare, Iancului-Vodă, «părintele» părintelui său. Ștafete vestiră pretutindeni în jurul Mării, unde erau negustori și prieteni, și pănă la Caffa în Crimeia Genovesilor cu multe corăbii și frumoși bani de aur, că portul Chiliei e deschis pentru oricine, acum cînd el se găsește supt steagul nou al Domniei moldovenești. După trei zile, cuceritorul plecă înnapoi spre Capitala sa, dînd cheile în mîna celor doi pîrcălabî: Isaia, care păzise pănă atunci Neamțul, și Buftea.
Regele Matiaș suferi și aceasta, ca unul ce avea aiurea scopuri mai înnalte de urmărit decît pedeapsa Voevodului nesupus al țerii sale — așa scria el încă în 1462, cînd întăria drepturile unui Scaun secuiesc de la hotar — Moldova. Pentru ca el să alerge în Ardeal și de aici peste trecătorile muntelui, pentru ca să creadă că a sosit în sfîrșit ceasul de răsplătire pentru păcatele nouă și cele vechi ale vecinului din Răsărit, trebui să se petreacă aici, în Carpați, ceva deosebit de zguduitor, și care nu putea fi trecut cu vederea. Aceasta fu răscoala Ardealului în 1466, atunci cînd Ștefan se înțelegea cu Polonii pentru Hotin și cînd Casimir se îndușmănise cu Matiaș pentru moștenirea ispititoare a bătrînului Gheorghe Podiebrad, regele Boemiei.
Dările pe care le punea Matiaș asupra tuturor supușilor săi erau foarte grele, căci, cu cîte gînduri de mărire îi umblau în mintea tînără și îndrăzneață — doar avea douăzeci și cinci de ani numai mîndrul fiu al lui Iancu-Vodă, feciorul de opincă învingătoare și norocoasă! — trebuia plată în multe locuri, la prieteni, la ajutători și la dușmani. Țeranii erau deprinși de mult să sufere orice, dar negustorii orașelor, cari puteau să se și lupte, mai ales în părțile de graniță, erau mai puțin răbdători față de regele cheltuielilor prea mari. Firește cu deosebire în Ardeal, care se deprinsese a trăi cam de o parte, a fi îngrijit părintește de cel d’intăiu Corvin, un Ardelean trăit mai mult între ai săi, a vedea că, în cumpănirea împrejurărilor, interesele sale trec înnainte. Sașii, cari întemeiase cu două-trei veacuri în urmă înfloritoarele cetăți din această țară de munte și de margene, nu privise bine de la început alegerea copilului Matiaș, supt care era să stăpînească, deocamdată unchiul de pe mamă, Mihai Szilágyi; ei nu ținură în samă multă vreme pe regele-ales, recunoscînd în locul lui pe Împăratul Frederic. Pănă și în războiul din 1462, ei nu ascultară de poruncile ce dăduse Craiul ca să ajute pe Vlad ce se lupta cu moartea; la sosirea lui Matiaș, ei nu-l încunjurase, nu-i dăduse bani și-l silise oarecum să părăsească pe ocrotitorul lor. Măsura luată de rege la întoarcerea sa în Buda ca Ardealul să fie apărat de acum înnainte de cea mai mare parte a locuitorilor lui, și nobili și iobagi, supt călăuzirea Voevozilor sau a Vicevoevodului, va fi trezit, destulă nemulțămire printre cei ce de la 1442 încă nu mai avuse să dea piept cu vre-un dușman, ci își căutau în liniște de meșteșugul și negoțul lor prin păsurile muntene și moldovenești ale Carpaților. Astfel se ajunse la hotărîrea lui Benedict Roth de a aprinde o răscoală în acești munți răsăriteni ai Țerii-Ungurești.
El voia neatîrnarea Ardealului, de care Ungaria avea nevoie, dar care n’avea nevoie de Ungaria, ci mult mai mult de vecinii ce se aflau pe cealaltă clină a munților. Radu-Vodă, mai mult omul Turcilor, și, pe lîngă aceasta, dator cu recunoștință Sașilor pentru ajutorul de căpetenie ce i-l dăduse, de la început, în 1462, n’avea de ce să răspingă îndemnul ce i-ar fi venit de la răsculați. Ștefan, el, ar fi fost cum nu se poate mai bucuros de o astfel de prefacere: cu Ardelenii el n’avuse nimic, ci stătuse, împreună cu dînșii, de partea Împăratului; năvălirea în Secuime o făcuse pentru a găsi acolo pe Petru Aron, care se găsia acum departe de aceste locuri, la Curtea Craiului. Un Voevod ardelean care n’ar fi avut nici-o altă grijă, care nu și-ar fi risipit puterile după tronuri mari și depărtate, ca Matiaș, ar fi fost în adevăr pentru Domnul moldovean, ca și pentru un Domn muntean asemenea cu dînsul, un «frate», un prieten sigur, un tovarăș în marile lupte de apărare față de vecinii puternici. Ar fi fost atunci trei Țeri-Romănești, apărînd creștinătatea supt trei steaguri nedezlipite unul de altul.
Voevodul se găsi. Magnații, și mai ales magnații din margene, ca, de pildă, contele de Zips, sus, către Polonia, se înfiorau de mînie supt aspra mînă de fier a necruțătorului tînăr regal, care înțelegea să domnească de fapt asupra tuturora, să dea întregei Ungarii un singur suflet, al său. Voevodul Ardealului era un comite Ioan de Posing și Sankt-Georg, de loc din Austria vecină, om puternic, bogat, cu multe rude. Și el stătuse cu mînile în sîn la 1462, cînd poruncile regale îl mînau spre Carpați, într’ ajutorul lui Vlad. Și el se simțise jignit de apucăturile stăpînitoare ale tînărului Craiu. Hotărîrea acestuia de a pune în Ardeal totdeauna doi Voevozi, de a li alipi un vice-Voevod, măsurile lui de părtenire a iobagilor nu-i vor fi fost de loc pe plac. Astfel el se învoi, așteptîndu-se și la sprijin din partea Polonilor, la cari fugi după înfrîngere Roth. Prin tîrguri și sate merseră crainicii pentru a vesti oamenilor că s’a ales un nou Craiu unguresc, din Ardeal și pentru Ardeal, Măria Sa Ioan. Focuri se aprinseră pe dealuri, sabia crușită de sînge se purtă prin toate unghiurile țerii, tobele vuiră pretutindeni, chemînd la oaste pentru neatîrnare, pentru birurile ușoare și cîrmuirea părintească.
Încinsă răpede, flacăra se stînse îndată. Încă în August, se putea spune la Buda că Ardealul s’a întors supt ascultarea lui Matiaș. Luînd cu dînsul 8.000 de călări și 4.000 de pedeștri, între cari și pe Giskra, un om foarte potrivit pentru războaie ca acel din 1462 și ca acesta, regele alergă în Ardeal ca să potolească lucrurile cu totul. Nicăiri n’avu nevoie să se lupte cu sprijinitorii lui Ioan, care, la venirea adevăratului Craiu, se făcu de la sine Voevodul de pănă ieri. Matiaș era la Cluj la ziua de 28 Septembre, și se îngrijia ca Sibiiul, unde era pe la 20 Octombre, să nu cadă în mîna neprietenilor săi. Înnaintarea lui se făcu foarte încet însă, cu multă cumpănire și sfială, dezlegînd pe încetul, cu răbdare, multele legături ale răscoalei. Abia la 2 Novembre regele se afla în Sighișoara; numai spre mijlocul lui Novembre el ajungea la graniță. Fruntașii răscoalei fugise, fusese aruncați în străinătate — mulți, de sigur, în Moldova sau, prin Moldova, în Polonia; alții periseră de mîna călăului; însă, în descurcarea firelor pînzei de trădare, Matiaș găsia tot mai multe lucruri nouă. Între altele, sprijinul vădit pe care-l dăduse Ștefan-Vodă al Moldovei. Cele aflate trebuie să fi fost de mare însemnătate, de vreme ce Matiaș, care era, altfel, deprins cu războaie de iarnă, porni asupra Moldovei pe un astfel de timp, lăsînd în urmă o țară ce mai trebuia să fie încercată în credința ei nouă.
Ștefan nu era dintre oamenii ușurateci și leneși ce se prind fără de veste. Știa că drumul Craiului, care venia aducînd cu dînsul și pe Petru Aron, nu se va opri la Carpați, că gîndurile rele de la 1462 vor fi duse mai departe în paguba Domniei, a libertății, a vieții sale. De mult, la păsuri lucrau satele vecine, grămădind asupra bolovanilor risipiți de pe munte, trunchiuri de copaci tăiate din pădurile bătrîne, lațuri de mărăcini, pînza înțepătoare a spinilor. Locuitorii din margenea drumului plecau în bejenie, lăsîndu-și căsuțele pustii. Toate ușurințile călătorului erau nimicite în calea dușmanului ce trebuia să sosească neapărat. Pănă și din cetăți se scoaseră pîrcălabii și ostașii, lăsînd parmaclîcurile de lemn neapărate. Ca și Vlad în 1462, el înnarma împotriva dușmanului pustiul, cu piedecile, primejdiile, foamea și setea lui.
Matiaș intră în țară la începutul lui Novembre prin pasul Oituzului, cel mai apropiat de Brașov. Oastea lui, de care se alipiseră o mulțime de luptători ardeleni, era în adevăr frumoasă; Ștefan o prețui la 40.000 de oameni. În jurul Craiului călăriau, pe lîngă acela ce se visa iarăși Domn al Moldovei, pe care n’o mai văzuse de zece ani, episcopul de la Cinci-Biserici, apoi: îndrăznețul Giskra, Palatinul Mihai al Ungariei, Ioan Gara și Ladislas de Kanizsa, din neamuri care se amestecase deseori cu arma în mînă în afacerile romănești, Voevodul cel nou al Ardealului, Ioan de Darócz, Nicolae Bănffy, Ștefan Băthory, care peste puțin era să fie, el, un isteț și harnic Voevod ardelean. Tunuri vuiau pe stînca muntelui și pe pămîntul înghețat al plaiurilor; căruțe și trăsuri se înșirau în urma oștirii. În vîntul rece al Carpaților fluturau, sigure de biruință, steaguri ce nu se mai văzuse în Moldova de trei sferturi de veac, — de cînd ele fugiseră.
Se ajunse la Trotuș în ziua de 19 Novembre, după ce trecătorile fură curățite de piedeci prin sabie și foc. Tîrgușorul de Unguri era tot așa de mort ca și toate așezările omenești ce răsăriau în cale. Tot așa la Bacău, unde nici călugării catolici nu ieșiră înnaintea marelui stăpînitor de legea lor. Întăriturile de lemn ale Romanului, unde Ungurii stătură o săptămînă (29 Novembre—7 Decembre), arseră și ele fără să primejduiască pe nimeni, căci pîrcălabul Oancea nu era aici. Tot astfel lipsia Bourean din Neamț, cînd tăciunarii Regelui dădură foc cetății părăsite. Dacă va fi uitat soarta lui Mohammed în Țara-Romănească, Matiaș putea crede că această «țerișoară», îngrozită s’a ascuns în adîncurile pămîntului înnaintea pedepsei de care se făcuse vrednică. Urmînd din a stînga Siretiului, pe o cale ce fusese aleasă și de Ștefan cu zece ani înnainte, cînd se așezase în Domnie, Craiul ajunse la Baia. De aici se deschidea în dreapta, fără nici o îngustare primejdioasă, fără nici o înnălțime amenințătoare, cu vaduri ușoare, drumul spre Suceava, Capitala de mîne a lui Petru-Vodă Aron.
Baia, astăzi un sat, nu prea departe de Fălticeni, într’un Ținut al Sucevei ce nu mai cuprinde Suceava, care ni s’a luat de Austriaci, era atunci un mare tîrg, locuit de Sași ce venise din Ardeal. Pe lîngă căsuțele țeranilor noștri, erau clădiri trainice de piatră ale negustorilor, cari se lăudau în pecetea lor că au venit dincoace de munte în anul 1200, Alexandru-cel-Bun înnăltase o biserică a Sfintei Fecioare, cu cinci altare, unde se slujia după datinele Apusului, o frumoasă biserică de cărămidă tare, împodobită cu stîlpi și podoabe de bolți în piatră, acoperită cu zugrăveli îngrijite; de jur împrejur se întindeau ziduri de mănăstire, și un turn înnalt păzia de-asupra pieții. Mai departe era altă biserică, tot catolică, a Sfîntului Petru, unde stătea episcopul de Baia. Două strade mari duceau la piață. În jurul locuinților orășenești se întindea o împrejmuire de răchită și spini, prin care nu puteau străbate călăreții, ziduri înflorite vara, păzind cetatea harnică în zuzătul albinelor de aur.
Și Baia era pustie. Episcopul nu mai stătea de mult aici. Vodă nu ținea pîrcălab!. Sașii se împrăștiaseră. Iar țeranii erau unde nu se duceau gîndurile puternicului Craiu, atunci cînd păhărele se ridicau la masa-i strălucită în sunetul vesel al trîmbițelor care urau noroc în războaie; ei erau, cu săgeți, ciomege și săbii, cu măciuci și coase, în codru la Vodă, în codrul alb din preajma Crăciunului.
În sara de 14 spre 15 Decembre, un trădător strică veselia neîmpărțită a ospățului: el vesti Craiului său — căci era un Ungur venit pentru afaceri în Moldova,—că pădurile din prejur sînt vii și că le străbate, clipă de clipă, fiorul răzbunător al mersului ostașilor. Putință de plecare nu era,—nici un pas nu se afla pe aproape, și, cu astfel de dușmani ca Moldovenii, cine s’ar fi înfundat într’o trecătoare necunoscută, și pe ce drum s’ar fi putut ajunge cu siguranță acolo? Lupta trebuia așteptată în Baia, «o luptă pentru viață, nu pentru cinste», scrie Italianul care a fost chemat ca să cînte laudele Craiului Matiaș. Două sute de pedeștri încercați în războaie fură așezați în jurul Regelui însuși; cealaltă oaste fu împărțită pe unde se credea că poate fi mai de folos. Ochii tuturora căutau cu spaimă în noaptea de unde trebuia să vie dușmanul: ce dușman și de unde, cine putea să știe?
Era abia întăia strajă a nopții, după socoteala ostașilor, cînd zori de flacără înroșiră cerul într’un întreit răsărit de groază, și un lung chiot sălbatec zgudui văzduhul de ger. Erau Moldovenii, cari-și aprinsese făcliile și se îndemnau la lucru, un lucru lung și greu, care putea să ție pănă dimineața, învălmășala începu, nebună prin ulițele înguste, în piața înghesuită, în livezile ai căror copaci goi se desfăceau ca de aramă nouă pe cerul de sînge. Unii se luptau sătui, beți, din fală, din credință pentru Rege, din setea de a trăi, de a vedea pe ai lor de acasă; ceilalți veniseră să răstoarcă oboselile lor, suferințile sărmanilor aruncați în Decembre pe potecile de zăpadă înghețată ale muntelui, jignirea adusă Domnului lor, amenințarea de nimicire sau de îngenunchiare, aruncată țerii. Ziua singură descleștă brațele ce se strîngeau cu furie: ea arătă învinșilor pe unde să fugă.
Baia, tîrgușorul pașnic, era un rug pe care ardeau morții, mii de oameni din oastea năvălitoare, mai toată Secuimea și Săsimea pe care o adusese Voevodul Ardealului, care rămase între ai săi, în mormîntul de flăcări. Lăsînd în urmă toată bogăția prădată și cea adusă de acasă, Ungurii se întorceau spre Oituz, fără să-i neliniștească cineva, și, dacă nu s’ar fi văzut așa de împuținați, ei ar fi putut crede că a fost numai visul rău al unei nopți vrăjite. Steagurile filfîiau acum în altă parte, în mînile celor ce le răpise. Călăreții mîndri erau rupți de oboseală și pătați de sîngele prietenilor. Iar Craiul nu mai călăria în frunte, ca un tînăr erou ce cucerește jucîndu-se: îl duceau pe targă. El avea trei răni pe dînsul, și fierul unei săgeți țerănești îi rămăsese, nu în față, ca să se poată mîndri măcar, — ci în spate.
Hotarul se trecu în învălmășeală, printre buștenii, mărăcinii și spinăria care crescuseră la loc de cînd Matiaș își deschisese un drum prin acest zăgaz sălbatec. Trăsurile fură date focului; tunurile se ascunseră în gropi ca să nu cadă în mînile Moldovenilor. Oastea de fugari — care și acasă uită aproape să se laude —, pripindu-se în stolul lacom al săgeților și grindina strivitoare a bolovanilor, se găsi în sfîrșit acasă pentru serbătorile de Crăciun. Matiaș, care stătu multe zile în Brașov, oprit în loc de rănile sale, era așa de tulburat în suflet de ce i se întîmplase pe pămîntul moldovenesc, încît nu mai cruță nici un vinovat din timpul răscoalei. El, care iertase atîta pănă atunci, puse să se rupă de vii cu cleștele la Cluj cîțîva dintre trădătorii ardeleni și tăie capul pribeagului muntean Mihail. Mînia nu i se putea risipi altfel, — și față de Ștefan el nu-și plăti nici odată datoria de sînge.
Mulți vor fi crezut că învinsul se va întoarce, și Ștefan căută să se asigure pentru orice împrejurare.
El trimese peste Nistru ca să ceară sfaturi asupra viitorului pe Stanciul pîrcălabul de Cetatea-Albă, împreună cu diacul Teodor al lui Prodan. La 28 Iulie 1468, soli poloni, Dobko Bysowski și Stanislav Tencinski, se găsiau astfel în Suceava, pentru a primi un nou jurămînt din partea Dom- nului Moldovei, care vestise lui Casimir biruința sa și-i trimesese la Vilna cîteva din steagurile dobîndite de la Unguri. Ștefan se învoi față de dînșii a fi pentru Polonia ceia ce a fost bunicul său, marele Alexandru. Împotriva oricui, «creștin sau păgîn» — creștinul fiind uneori mai rău decît păgînul —, el va da ajutorul cuvenit Craiului. Niciun războiu nu-l va începe fără de voia acestuia. Dar Casimir să-l apere în schimb, și de Turci, și de Tatari, și de Unguri, acei de la cari pănă acum avea să se teamă. Dâcă, ferească Dumnezeu, Ștefan ar fi silit a-și părăsi țara, el va fi adăpostit de dregătorii regali. Și, dacă Regele va veni cîndva, îngăduindu-l alte trebi din cele multe, la Camenița, sau în cetățile Pocuției, Domnul va merge la dînsul și i se va închina de față. Casimir, care venise pănă la Cracovia, nu mai era de mult în acest oraș cînd oamenii lui încheiară cu Ștefan această învoială.
Asigurat astfel din partea Leșilor, Ștefan se aruncă iarăși asupra Secuilor, cari avuse menirea să-l supravegheze și se vor fi luptat la Baia cu învierșunare. Ca o săgeată trasă dintr’un arc încordat voinicește, el străbătu în cîteva zile de vară Scaunele secuiești, cu 1.800 de călăreți după dînsul, tot boieri și Curteni. Vicleșugul desăvîrși cu acest prilej ceia ce începuse vitejia. În adăpostul său, Petru Aron primi o carte iscălită de mai mulți boieri, prin care era poftit să se întîlnească cu ei pentru a pregăti peirea lui Ștefan. El găsi însă astfel peirea lui, căci la locul de întîlnire stăteau ostașii Voevodului dușman. Acel care ținuse în mînile sale, de și nevrednice, mai mulți ani de zile frînele Moldovei, fu osîndit la moarte și peri așa cum ucisese, prin tăiarea capului.
Așa se mîntui, odată cu viața acestui nenorocit vînător de Domnie cu ajutorul străinilor, lunga vrajbă sîngeroasă între urmașii lui Alexandru-cel-Bun, dintre cari nu mai trăia acum decît o soră a lui Petru-Vodă cel d’intăiu, zisă Cheajna, Doamna. Așa rămase cel mai vrednic dintre urmașii marelui Domn singurul moștenitor al bunicului măreț, singurul om care putea zice că are în sîngele său drepturi asupra Moldovei. Sufletul celui ucis fără de vină la Reuseni se odihni în sfîrsit.