Regimul de pînă la 5 iunie s-a reinstalat. E o singură deosebire față de trecut.”Regnicolarii” au izbutit a-și face un loc mai larg în dauna auxiliarilor din armata dlui Mihalache: pînă și vechii tachiști sînt strînși într-un colț. Dreptul politicianismului ardelean s-a impus întreg.
Dar acești oameni n-au nici o vedere de ansamblu, nici un plan la departamentele lor. Au voit atîta: puterea, și o au, se bucură de dînsa. În Palatul Prezidenției d. Maniu imită, sprijinit pe clasicul său guler înalt, modelul de la Pesta, Ștefan Tisza. Doar dlui Madgearu, mutat contra voinții sale – regele știindu-i atitudinea în noaptea în care nimeni nu se mai observa și toate ieșeau pe față – la Agricultură, i se permit jucăriile obișnuite cu planuri ideologice și conferinți internaționale, care să menție la suprafață pe secretarul partidului național-țerănesc.
Deocamdată însă vechiul marasm s-a întins peste apele politice. Nimic nu s-a schimbat, nimic nu se va schimba. Doar ambiția crud jignită a dlui Ioanițescu aduce o notă vie în votul molcom al unor proiecte de legi fără importanță sau fără putință de realizare. Afacerile continuă: se primește contractul dlui Madgearu cu Casa Stewart din Londra, care e gata să facă șosele, dar nu are capital, cu Compania americană a telefoanelor, care se va instala ca stăpînă. Influentul deputat Angelescu, cu legături în Dobrogea nouă, face a se vota o lege a proprietății în această regiune, care avantajează pe alegătorii săi bulgari. Și lumea s-a potolit: resignarea orientală dă o înfățișare de bună-cuviință deziluziei.
La capătul acestor isprăvi, inspirate exclusiv cu grija pe care o are unul și altul de interesele sale personale sau electorale și cu cel mai complect despreț față de o opinie publică paralizată de decepție, Camerele se închid cu un discurs în care președintele Consiliului aduce laude pentru cele săvîrșite și petrecute.
Atmosfera grea o simte, de altfel, și regele, care, viind la cursurile de la Văleni, pentru a delimita neted sfera acțiunii mele – și cu acest prilej își arată dorința de a înnoi zilele de artă, literatură și știință ale Brîncoveanului —, arată foarte obosit, fără nimic din atît de simpaticul avînt încrezător, doritor de lucruri nouă, cu care, abia acum două luni, își începuse domnia. Și presa franceză, continuu întețită contra schimbării dinastice, pare a contribui la această stare de spirit, care mă îngrijorează și mă umple de tristeță.
Cum, în cuvîntarea mea de la Văleni, am arătat necesitatea acelei direcții ardonat revoluționare pe care o dorește orice conștiință patrotică, orice spirit clar, am pentru întîia oară onoarea unui atac concentric al întregii prese de partid, care bănuiește că din legăturile mele personale cu Suveranul ar putea să iasă ceva care ar atinge drepturile imprescriptibile ale clientelelor de partide de a-și transmite o guvernare plină de satisfacțiile vanității și uneori de avantagiile materiale ale puterii. Pentru Viitorul sînt un pur bolșevic; bătrînul ziarist C. Bacalbașa înștiințează pe rege să se „păzească“ de mine. Îndreptarea generalului Averescu adauge glasul său îndîrjit, iar L’Indépendance Roumaine maschează o nouă atitudine a partidului „expectativei binevoitoare și patriotice», propuind dlui Maniu un pact prin care, la retragerea lui, partidul liberal, și mai „binevoitor», firește, și mai „patriotic», ar lua succesiunea. Un non varietur capabil de a strînge într-o sacră ligă de exploatare succesivă cele două mari armate ale cluburilor.
În acest timp d. N. Titulescu și-a făcut o scurtă apariție la București, unde a fost chemat mai ales ca să rezolve o tristă situație de familie, în care opinia publică, mișcată, n-a aflat ascultare. Ministrul nostru la Londra, prieten al tuturor marilor conducători de popoare, cu cari întreține abile legături de camarad, oaspetele binevenit la Geneva, unde toate durerile popoarelor capătă discursuri și soluții mai mult sau mai puțin realizabile și garantate, este un intelectual rafinat, care curtenește pentru a fi și mai mult curtenit, care urmărește, înainte de toate, un huzur unit cu toate avantagiile rămînerii în scenă, care ar vrea să fie cel dintîi în România cu condiția ca toți să-l servească și nimeni să nu-i ceară nimic. Alintat și alintîndu-se, distrîndu-se însuși cu spectacolul plin de surprize pe care și-l regizează admirabil, al doilea „european”, ca succesor al lui Take Ionescu, pe care l-a utilizat cu o perfectă dezinvoltură, pare a fi pentru suveran omul împrumuturilor sigure, și al unui prestigiu superior, capabil de a impune tăcere și unei prese pe care desigur numai farmecul său personal i-o păstrează de o credință nezguduită.
A venit pentru o schimbare politică? Nu atît. Momentul pare încă depărtat pentru a scăpa Coroana de tutela Maniu, lipsită de grație și de amabilitate. D. Titulescu are o singură dorință: aceea de a fi văzut din cînd în cînd, la descinderea din”Europa“ pe acest pămînt de mizerie și prostie, ca omul care, dacă ar vrea, ar putea face ceva de care nu sînt capabili oamenii obișnuiți, cari aduc numai meritele vulgare ale muncii și titlurile fără valoare ale riscului. Presa de la noi urmează pe cea din străinătate în omagiile aduse competinței care se afirmă destul ca să nu mai fie nevoie de control. Curentul dlui Pamfil Șeicaru crede că, împreună cu ceilalți „șefi de partide”, am suferit greu de pe urma unei vizite care nu mi-a luat și nu mi-ar fi putut lua nimic.
Planuri de refacere economică i s-au cerut și dlui C. Argetoianu, căruia prințul de Coroană îi rezervase cîndva rolul lui Mussolini, pe care-l vizitase în Italia. Perfect inițiat în ce se petrece și se spune la Curte, fostul meu camarad de luptă politică n-are, în ce privește viitorul, speranțe prea mari. Impresia produsă de două audiențe nu-l încurajează la nimic. Omul acesta, de mari calități, care ambiționează, firește, rolul care se potrivește cu temperamentul său și e tare pe un crez pur materialist, în serviciul căruia pune abilități neobișnuite de vechi diplomat, caută sus o bază pe care încă n-a găsit-o, și-l doare.
Doritor și el de dictatură, dr. Lupu mi se plînge că într-un palat dominat de ofițeri ușile îi rămîn închise.
Dorința reginei Maria de a continua un rol în care numai pe vremea războiului a putut aduce țerii servicii neuitate, adauge la neliniștea de supt suprafața unei acalmii ministeriale perfecte. Cum nici în această parte nu s-au găsit siguranțele dorite, amărăciunea se manifestă, cu sinceritate, față de oricine.
În armata însăși apar nemulțămiri, care mi se comunică și mie. Ca de obicei, trimet pe ofițeri la datoria lor, care, cu tot concursul dat Restaurației, nu e aceea de a judeca situații politice și de a-și atribui un rol, care nu poate fi decît periculos pentru țară.
În sfîrșit, cum, în Cuvîntul, condus cu o puternică dialectică și o îndrăcită vervă de filozoful Nae Ionescu, un revoluționar mistic, se continuă propaganda pentru dreptul de „stăpîn” al regelui, o protestare se produce în ziarul Epoca, de mult timp reprezintantul opoziției față de regimul partidelor, în fața cărora ridică umbra cruntă a lui Vlad Țepeș, mort pentru ca să nu poată învia niciodată.
În Bucovina, un om politic de urît trecut, d. Dori Popovici, caută să canalizeze nemulțămirile pentru o Ligă economică.
La acestea toate, regele, pe care nu l-am mai văzut, răspunde prin interviewul, foarte înțelept, pe care-l publică un ziar englez. Sigur că boala României e numai de ordine economică – și aici, ca toți materialiștii, e în greșeală —, el cheamă la o solidaritate de soluții în acest domeniu. Spune răspicat că nu vrea dictatură, a cării intenție i-o atribuie cu o neobosită înverșunare presa franceză, ci o colaborare pentru soluții de o anumită ordine, și numai de aceea.
În aceste dispoziții, vrea să mă vadă. Îl aflu în cea mai bună stare de sănătate și în excelentă dispoziție. Arătîndu-i că „n-am cerut audiență, ca să nu se creadă că urmăresc un avantagiu, că nu mă umilesc nici înaintea lui Dumnezeu și nu cer nimănui nimic“, iar, „dacă vreodată aș vrea să-l servesc, vreau să nu se poată spune că, eu cerînd, trebuie să execut ce mi se spune, ci vreau să fiu chemat pentru ideile mele, liber a le realiza”, fixez neted atitudinea mea față de Coroana din ce în ce mai mult atacată pe furiș, și-i arăt de cine și cu ce mijloace.
Din parte-i, regele, care stăruie că nu m-a dorit ca să mă „consulte”, se arată îngrijorat numai de situația economică: „agricultura, compromisă prin demagogie și ignoranță, trebuie restaurată, căci din ea se hrănește țara“; cooperația ar putea să ajute pe țeranul nebunit de teorii, ruinat prin cheltuieli nespornice, ca și, de altfel, marele proprietar. O cuvîntare clară și caldă, care face plăcere.
Înainte de a merge la Sinaia, am avut o întrunire, cercetată, a amicilor miei, în care am tratat și chestia relei stări materiale a țerii. Ea nu poate fi îndreptată decît de pe urma unor cercetări atente la fața locului, țeranul dintr-o parte a țerii sămănînd prea puțin cu acela din alta. Cu leacuri mici se tămăduiesc adeseori bolile grele. Oricum, teoria, neverificată asupra faptelor, nu poate face decît rău. O guvernare a mea ar avea această direcție: de cercetare atentă a realităților, din care apoi, de la caz la caz, fără abuzuri ideologice, să se poată lua îndreptarea.
Pentru a doua oară toată presa, afară de Curentul – deci și Cuvîntul, care, admițînd numai o posibilă guvernare a mea de cîteva luni, după obicei, predică întemeiarea noului „stat românesc”, chiar cu prețul unei revoluții —, se aruncă plină de ură asupra intrusului care ar putea deranja o lume așa de fericită pe căile îndătinate.