Codin

O calatorie de 27 - 29 minute in lumea magică a povestilor 💤

Înainte de a ne muta în curtea aceasta, locuisem mulți ani de-a rândul în Comorofca, la două sute de pași de aci. Așa era mama: se muta dintr-un loc, de îndată ce simțea că bârfelile încep să prindă rădăcini. Și încă, în ultimii zece ani, am trecut numai prin două mahalale: dar, când eram mic, se întâmpla să ne mutăm de două, de trei ori pe an.

Trebuie, oare, să vă mai spun ce prilej de înfrigurate bucurii erau pentru mine aceste schimbări de cartier? Nici chiar Paștele sau Crăciunul nu mi se păreau împrejurări atât de însemnate. Am cunoscut astfel mahalalele și ulițele cele mai caracteristice ale orașului nostru: pe cea rusească, pe cea evreiască, grecească și țigănească. Peste tot am făcut cunoștință cu moravuri și cu obiceiuri noi. Mama, care pățise atâtea în viața ei, de câte ori îmi vestea sărbătoarea unei mutări nou prilej de necazuri pentru ea — îmi spunea:

— Fiecare nație se roagă lui Dumnezeu în felul ei, dar toate îl batjocoresc la fel. Orice mutat o costa pe mama trei zile de lucru — fără să mai vorbim de oboseală, stricăciuni și alte neplăceri. Toate aceste neajunsuri o umpleau de mâhnire. Cu câteva săptămâni înainte de termen, cutreiera împrejurimile, cu nasul în vânt, pentru a zări enigmaticul afiș. Cuvintele “de închiriat” le deslușea ca și cum ar fi știut să citească. Pleca dis-de-dimineață, venea pe înserate și nu-mi aduc aminte să se fi întors vreodată fără să găsească locuința voită și fără s-o fi arvunit.

Ajunul mutării era o zi grea, când se curățau cele două odăi, care erau aproape totdeauna părăsite de fostul chiriaș, într-un hal de murdărie de nedescris. Apărea cu apă clocotită tot ce era lemnărie, ca să stârpească ploșnițele, scotea nenumăratele cuie înfipte în pereți, astupa cu săpun și pucioasă crăpăturile zidurilor și găurile șoarecilor, văruia pereții de două ori și lipea pe jos. Prefera totdeauna „casă cu pământ”, fiindcă nu avea încredere în scânduri, care ascund cuiburi de ploșnițe.

În fine, în ziua sorocită, avea loc plăcuta călătorie în urma căruței cu bagaj, când mama ducea cu multă grijă cele două frumoase lămpi ale noastre, iar eu, ceasul deșteptător, Singurele lucruri pe cari mama nu le mai împacheta, în urma unui mutat buclucaș, memorabil pentru mine, când a găsit lămpile făcute cioburi și deșteptătorul stricat.

Aveam doisprezece ani; ne mutasem în noua noastră locuință, într-o zi ploioasă de aprilie. Seara, târziu, după ce așezasem lucrurile, de bine de rău, mama, sleită de puteri, se lăsă să cadă pe marginea patului, în tinda care slujea și de bucătărie, și-mi spuse:

— Așa, băiatu’ mamii! Am făcut-o și pe asta… Ne-am coborât o treaptă mai jos… Iată-ne și în Comorofca, cea vestită prin „cuțitarii” ei. Dumnezeu să ne apere de rele! Dar a trebuit să viu aici, ca să economisim doi lei pe lună din chirie. Asta face douăzeci și patru de lei pe an, tocmai cât costă un rând de haine pentru tine. Vezi, să fii cuminte, dragul mamii, cum ai fost și până acum. În mahalaua asta, lumea e rea: să nu te împrietenești cu nimeni. Oamenii se omoară între ei, iar copiii își sparg capetele și își rup bruma de haine cari le mai au pe dânșii. Să nu te joci cu ei și nici să nu iei parte la încăierările lor: aș muri de supărare.

Mama era pe atunci foarte strâmtorată. În urma unei răceli, căpătată iarna trecută, zăcuse la pat mai bine de o lună și își cheltuise toate economiile. Dar cum o nenorocire nu vine niciodată Singură, când s-a însănătoșit, a găsit o parte din „casele” ei luate de alte spălătorese. Din pricina aceasta, rămânea fără lucru o săptămână pe lună, ceea ce însemna că trebuia să ne restrângem peste măsură, căci mama nu voia să aibă nici un leu datorie la băcan și nici să se împrumute cu un „braț de lemne” sau cu o „sită de mălai”, pe care totdeauna uiți să le dai înapoi. Afară de asta, ținea să mă îmbrace curat și să nu mă lase niciodată desculț. Cu toate că eram, cum se spune, „cu dăsagii în spinare”, făcea dânsa în așa fel lucrurile, că găsea totdeauna un proprietar care s-o primească cu copilul ei „cuminte” și cu cele șase găini ouătoare, pe cari „le ținea închise”. Fiindcă pentru mama, afară de mine, bucuria vieții sale erau găinile și puii pe cari îi hrănea cu fărâmituri și resturi de pâine ce le aducea de la „casele” ei, precum și numeroasele flori din sacsii, pe cari le îngrijea dimineața și seara, vorbind totdeauna cu ele, lăudându-le pentru frumusețea lor sau întrebându-le despre pricina tristeții lor inexplicabile.

O dată pe lună, moș Dumitru și, la fiecare șase luni, moș Anghel, veneau să ne vadă, aducându-ne ce puteau și dânșii: lemne, mălai, fasole, dovleci, cartofi, vin și țuică. Unchiul Anghel, mai bogat, o întreba pe mama dacă are nevoie de bani, dar ea răspundea veșnic:

— Nu, frate, mulțumesc lui Dumnezeu. Omul când e muncitor și sănătos, nu duce lipsă de cele trebuincioase. Aceasta era starea noastră, când ne-am mutat în Comorofca, dar starea Comorofcei era mai rea, chiar și decât a noastră.

Înfățișarea mahalalei s-a schimbat puțin în ultimii zece ani. Pe atunci era un fel de maidan țigănesc și, totodată, singura mahala în care poliția nu îndrăznea niciodată să pătrundă noaptea. Eu nu știam nimic din toate astea, dar am aflat cum stau lucrurile chiar din ziua instalării noastre.

Vecina din dreapta, o prietenă din copilărie a mamei, precum și buna văduvă care ne închiriase cele două odăi, veniră să ne ajute, luară masa cu noi și povestiră tot ce trebuia, ca să mă pună la curent cu viața de mahala. Ele o plânseră pe mama:

— Păcat, biată Joițo, că ai ajuns aici! E adevărat că n-ai fată mare, și nici flăcău care să se bată pentru ibovnicele din mahala. Dar aici e un loc tare rău, ca să crești un copil, chiar când e cuminte, ca al tău. Închipuiește-ți, dragă, că puștanii noștri se mândresc să urmeze pilda celor mari: la treisprezece ani, fumează, se îmbată, dezvirginează codancele și scot cuțitul pentru o nimica.

Toată ziua aceea, n-au făcut decât să descrie mahalaua, iar mama, temându-se să nu aud lucruri care „nu erau pentru copii”, își încrunta sprâncenele și nu înceta să facă femeilor semn cu cotul, ori cu piciorul, ca să tacă.

Dar ceea ce m-a făcut să ciulesc urechile și mi-a deșteptat curiozitatea, a fost atunci când, seara, la ceai, au început să vorbească pe șoptite de vecinii noștri din stânga. Stam prea departe ca să pot auzi bine și nu voiam să fiu indiscret, ca să n-o supăr pe mama. Cele două cumetre holbau ochii și luau o înfățișare îngrozită, își mușcau buzele, oftau și dădeau din cap. Cuvintele: „mama Anastasia”, „Codin”, „biata femeie”, „bătăuș” reveneau fără încetare în povestirile lor. Am înțeles că un om rău, numit Codin, ieșise din închisoare: că omul acesta era spaima mahalalei, căuta cearta unora și altora și dădea cu cuțitul. În seara aceea, m-am culcat îngrozit: mult timp n-am putut să adorm. Pereții răspândeau un miros sănătos de var proaspăt, dar din pardoseală — acoperită cu un strat prea gros de lut și balegă se ridica o duhoare nesuferită, care îmi făcea greață.

Primele zile în Comorofca n-aduseră nimic nou.

Mergeam la școală, care era departe. La prânz, mâncam în clasă, laolaltă cu alți copii săraci, care locuiau ca și mine la marginea orașului. Dar duminica următoare plecai în recunoaștere și descoperii o lume cu totul nouă.

Piața Comorofcei se înfățișa ca un teren vast, în amfiteatru, oval, cu două ieșiri la extremități: una spre abator — puțin umblată — cealaltă, spre cazarma de cavalerie, în direcția orașului și a portului. Piața avea o întindere de cel puțin două hectare și, de jur-împrejur, se înșirau în neregulă casele mici cu fațadele văruite în galben, împroșcate cu noroi. Ferestrele erau vopsite albastru sau verde-aprins. Curți desfundate: porți și garduri aplecate. În mijloc era maidanul de gunoaie, movile de murdării, gropi și băltoace cu apă verde, în cari zăceau stârvuri de pisici, de câini, de găini și de purcei, pe cari le sfâșiau porcii mari, flămânzi, ce se bălăceau în mocirlă și scormoneau cu râtul. Ah, priveliștea aceasta nu-mi plăcea deloc! Casa noastră era la marginea ovalului, ce ducea la cazarmă și în oraș. Aproape în fața ferestrelor, în partea opusă rondului ce servea de teren de exerciții pentru cavalerie, se afla vestita cârciumă a văduvei Anghelina, pe care teribilul Codin o făcuse renumită și care a fost închisă de poliție, după a doua și ultima sa crimă. Acolo beau și jucau tineri, în ritmul unei caterince care urla jalnic un cântec nou: iar în fața cârciumii stăteau băieți de toate vârstele, îmbrăcați de sărbătoare, cu cămașă curată, fumau și mâncau semințe de floarea-soarelui — pizmuind pe cei dinăuntru, cărora le dădea mâna să joace și să se îmbete.

Era într-o după-amiază. Soarele, pe care până atunci îl socotisem un prieten bun, dogorea de rândul acesta deasupra gunoaielor, ridicând miasme îngrozitoare, mai ales din varza acră putrezită, care, odată cu venirea primăverii, se arunca în stradă cu butoaiele. Ochii mei, dezgustați, cătară spre abator, unde se vedeau în depărtare întinse câmpii înverzite. Alergai spre aceste câmpii.

Înaintea fiecărei porți, de-a lungul drumului desfundat, femeile pălăvrăgeau, stând pe vine și mâncând semințele pe care vânzătoarele lipovence le vărsau în poalele șorțului. Mă priveau stăruitor, ca pe o noutate: aveau dreptate: într-adevăr, eram singurul băiat curățel, încălțat și care purta guler. Zeci de copii, alergând pe maidan ca niște apucați, se jucau, cu capul gol, desculți, zdrențăroși, murdari, sfrijiți și răi. Am roșit până la urechi, zărind pentru întâia oară organele lor genitale, pe cari unii, în goliciunea lor, le lăsau să se vadă.

Abia părăsii ultimele case din mahala, că un aer proaspăt, cu miros de primăvară caldă și timpurie, mă învălui. Buruienile sălbatice crescuseră peste tot, vesele și îmbelșugate. Atunci băgai de seamă că între mine și abator era un șanț imens, urmă a vechilor fortificații ale Brăilei, pe unde trenul trecea, strâns între două coaste, acoperite cu iarbă și brăzdate de poteci. Într-o clipă, uitai tot dezgustul de maidanul Comorofcei. Luând-o pe una din aceste poteci, alergai vesel, cu brațele deschise, strigând:

— Ce frumos e aici!

În momentul acela, auzii că cineva mă fluieră din spate. Mă întorsei: un om întins pe iarbă îmi făcea semn să mă apropii. Mă dusei la el. Era un mahalagiu cam de vreo treizeci de ani, gătit în straie de sărbătoare, luxos chiar, aș putea spune, un lux baroc și popular.

De statură atletică și cu o înfățișare impunătoare, omul stătea rezemat într-un cot și îmi Surâdea binevoitor. Fața lui, deformată din pricina obrajilor prea mușchiuloși, avea o mulțime de urme de tăieturi lăsate de brici, sângerânde încă și pansate cu foițe de țigară. Mustața o avea neagră și tare răsucită: părul soios de unsoare parfumată și pieptănat mitocănește. Rămas în jiletcă, după ce-și aruncase haina în iarbă, părea mândru de pieptarul și manșetele vărgate cu galben și alb, precum și de vesta și pantofii lui brodați cu fir și lână multicoloră. Sub toraxul său herculean, era încins cu un brâu lat, de lână albă, din care ieșea mânerul unui cuțit vârât în teacă. Lângă el, o pălărie nouă și un ciomag noduros, de corn afumat.

Dacă n-ar fi avut niște ochi atât de cruzi și o talie de bătăuș, neobișnuită, aș fi zis că aveam în fața mea unul din acei numeroși muncitori din port, cărora li se spunea „vagonari” — crai, bețivani și zurbagii, în toate zilele de sărbătoare. Nu știu pentru ce, cu toată aversiunea pe care o aveam de viața lor plină de ticăloșii, mă temeam mai puțin de oamenii aceștia, decât de câte-o pușlama care zvârlea bine cu piatra — și mă simțeam atras de taina existenței lor zbuciumate, fără ca până atunci să mă fi apropiat de ei.

Mersei cu curaj spre omul care mă chema și-mi scosei pălăria.

— Spune-mi, piciule, o să fii așa de drăguț, să-mi duci biletul ăsta la casa de colo? Și fără să aștepte răspunsul meu, îmi arătă: Acolo, la stânga, a treia casă după colț: întrebi de Irina și aștepți să citească și să răspundă: da sau nu. Atâta tot. hai, du-te, băiatule, șterge-o…

Alergai cu plăcere.

La casa arătată, întrebai de Irina și îndată se arătă o fată foarte frumoasă, îmbrăcată de duminică, dar cu ochii plânși și cu privirea rea, bănuitoare. Îmi răspunse, întorcându-mi spatele:

— Voi vedea… nu știu, spune-i că nu știu…

Adusei răspunsul. Omul își mușcă buzele și scrâșni din dinți, în timp ce mușchii obrajilor se umflau, schimonosindu-i figura. Dar, numaidecât, pe urmă, pe față îi strălucea un surâs de călău cumsecade. Spuse cu voce domoală:

— Stai să-ți dau gologanul tău!

Scoase din buzunar o pungă de canava cu ciucuri și cu mărgele, din acele pe care le lucrează deținuții, și-mi întinse un ban de aramă.

— Mulțumesc, domnule, spusei eu, nu primesc…

Mirat peste măsură, lăsa să-i cadă mâna cu gologanul.

— Nu primești? De ce?

Fiindcă mama mi-a spus că nu trebuie să primești nimic, atunci când faci un servici cuiva…

— I-auzi d-ta! Asta e ceva nou pentru mine! Se așeză în capul oaselor. Ia spune-mi, micule, nu te-ai rătăcit cumva prin Comorofca? Cine e mama ta? Unde stați? Cum te cheamă?

Îmi veni să râd de mutra lui nedumerită și de potopul de întrebări cu care mă asalta. Fără să șovăiesc, îi povestii totul. Când îi spusei numele proprietăresei, izbi iarba cu palma lui grea și zise:

— Drace! Suntem vecini. Mă numesc Codin. Ai auzit tu de Codin?

Nu știu dacă bietul om îmi spusese numele său faimos ca să-mi facă plăcere: dar știu că eu m-am dat un pas înapoi, auzindu-l! Ăsta e Codin?…

Într-adevăr, avea înfățișarea renumelui său… Rușinat de mișcarea mea, vrusei să par liniștit, dar el băgă de seamă.

— Ah! — făcu el, și se ridică mare cât un coș de fabrică — și tu te temi de mine? Și pentru ce, hai? Spune-mi, băiatule, pentru ce? Ți-am făcut vreun rău, ție, sau maică-ti?

Nu puteam să-i spun că lumea zicea de el că e un ucigaș. Mă apucă de bărbie:

— Știi tu ce se cheamă să faci rău cuiva?

— Să-l faci să sufere, răspunsei eu.

— Nu, piciule… Nu știi. Răul, singurul rău este nedreptatea: prinzi o pasăre și o bagi în colivie, sau, în loc să dai grăunțe calului, te pui cu ciomagul pe el. Astea sunt nedreptăți. Mai sunt ele și altele. Și tu, te-ai speriat când ai auzit că eu sunt Codin? Vezi, mititelule, mi se pare că tu nu ești ca cei de pe la noi: ești primul copil pe care l-am auzit zicând că nu trebuie să primești bani, atunci când faci un servici. Să-ți trăiască măicuța! Știi că te învață lucruri frumoase? Aici, la noi, se întâmplă pe dos: cui îi dai un ban, îți cere doi… Mă simt fericit să știu că sunt vecinul tău. Un băiat așa de subțire ca tine!… Așa ceva, în mahalaua noastră, se vede mai rar decât elefanții.

— Și spui că te cheamă Adrian? Ei bine, Adriane, vrei să fim prieteni? Îmi vei spune și mie ceea ce Dumnezeu și maica ta te-nvață, iar eu îți voi spune ce știu. Căci știu și eu multe, frate Adrian, dar sunt o vită, o vită care poate să spargă piatra cu pumnul.

Codin își învârtea în cap ochii lui mici, vii și inteligenți, și, cu toate că n-avea nimic plăcut în fața lui vânjoasă, osoasă și brutală, mă atrăgea totuși printr-o forță, o voință împotriva căreia nu mă puteam apăra. Dar ceea ce contribuia să îndulcească chipul acela cu fălci de fiară, dându-i o înfățișare, ca să zic așa, omenească, erau dinții săi albi, de o albeață și regularitate desăvârșită. Când se arătau dinții aceia, în râsul său deschis și scurt, răspândeau o lumină neașteptată, gonea teama și impunea încrederea.

Cele ce îmi spunea el despre delicatețea purtării mele, nu era nou pentru mine. Mă uimea însă dorința lui de a dobândi prietenia mea și nevoia de a apare în ochii mei altfel decât se vorbea despre dânsul. Pentru vârsta mea, eram un băiat dezghețat, dezvoltat și îndrăzneț. Îi răspunsei:

— Nu pot să-ți făgăduiesc nimic, înainte de a o întreba pe mama.

Păru întristat.

— Nu, spuse el. Dacă-i așa, mai bine să nu-i spui nimic: aș fi voit să judeci tu singur. Mama ta nu poate să gândească altfel decât toată lumea. Atunci, adio Adrian, și-ți mulțumesc pentru servici…

Se depărtă, târându-și ciomagul, cu haina pe umăr, cu brațele depărtate de corp, ca atleții.

Noaptea care a urmat acestei neobișnuite întâlniri, a fost plină de chibzuieli. N-am spus nimic mamei, eram foarte turburat. Prin firea mea, eram înclinat să mă apropii de persoane mult mai mari decât mine. Prietenia băieților de vârsta mea, care se adunau pentru a forma echipe de bătăuși, îmi era neplăcută. Vrăjmășia lor, față de oricine, era așa de firească, încât era de-ajuns ca un băiat din altă mahala să treacă pe la noi, pentru ca imediat să fie lovit cu piatra. Pe mama o înspăimântaseră, iar pe mine mă puseseră pe gânduri.

Din pricina aceasta sporise dorința mea de a-mi face prietenii alese. Mi se părea foarte firesc să fiu prietenul unei persoane de trei ori mai în vârstă decât mine. Iată pentru ce propunerea lui Codin venea cum nu se poate mai bine. Dar, Dumnezeule, omul acesta care trecea drept un bătăuș, acest fost pușcăriaș, de ce simțea el nevoia unei prietenii gingașe, când tot trecutul lui era încărcat de violențe? Și, din moment ce toată lumea o afirma, aceasta nu putea fi o născocire. Eram prea tânăr, ca să judec temeinic, mă munceam din greu ca să lămuresc întrebările pe care mi le puneam. De ce căuta el prietenia mea? Și ce-i păsa lui, dacă un băiat este delicat sau necioplit? Și, mai ales, cum putuse el să-și dea seama de caracterul meu, dintr-un fapt atât de neînsemnat?

Eram foarte nedumerit, dar doream atât de mult să dezleg această problemă, încât mi-am pus în gând ca în zilele ce vor urma acestei duminici, să pândesc toate mișcările lui Codin. Aceasta ținu mai bine de o lună.

Seara, înainte de a se întoarce mama, eram afară. De cum se înnopta, cârciuma Anghelinei se umplea de muncitori din port, care veneau “să se refacă”. Încovoiați de muncă grea, plini de praf, cu umerii zdrobiți de saci, dar toți tineri și voinici, având în buzunar „zile” de patru ori mai mari decât cele mai bine plătite zile de lucru, se „refăceau”, dând pe gât, pahar după pahar, un rachiu tare sau un vin îndoielnic. Fără întrerupere erau aruncate pe grătar grămezi de obleți vii, care răspândeau un miros îmbietor de friptură. Odată cu stelele se iveau lăutarii: pe urmă, o parte din cheflii, cei mai nărăvași, începeau o beție cumplită. Atunci, în mijlocul cântecelor și al jocurilor care făceau să se cutremure pământul, care răsturnau mesele, cu farfurii cu tot, „prietenii” fără veste își aduceau aminte de dușmănii adormite, de insulte și răzbunări datorate. Își aduceau aminte, așa deodată, că o petrecere n-are haz, fără fălci rupte, capete sparte, câte un ochi scos sau câte un nas pocit. În sfârșit, duminica și zilele de sărbătoare erau cinstite cu sânge mai îmbelșugat, acela care țâșnea dintr-o inimă atinsă de vârful cuțitului, sau care curgea cu mațe cu tot, dintr-o burtă spintecată.

Codin nu lipsea niciodată din mijlocul acestor „partide”. Lua parte, dar în felul lui. Mai întâi, el era „uriașul portului”, era Codin: prin talia lui de doi metri, prin capacitatea lui de muncă, prin tăria lui la bătaie, prin anii lui de pușcărie, dar, totodată, și prin „înțelepciunea” lui (vă rog să nu râdeți), prin „valoarea lui morală”.

Această „valoare morală” era tălmăcită de mahala în felul ei. Cei ce-l cunoșteau, spuneau: „Nimeni nu știe să spintece o burtă sau să înjunghie o inimă, pe mai bună dreptate decât Codin”. Sau: „Codin nu e de temut: nu e un târâie-brâu”. Într-adevăr, am văzut aceasta eu însumi: Codin era cel din urmă om de care să te îngrozești, dar cel dintâi de care trebuia să te temi.

Mânca și bea „cât șapte”, iar acești șapte la un loc, fără arme, nu l-ar fi putut doborî. Tăcut ca un urs, sta în fața cârciumii, cu piciorul pe un scaun, cu o floare de mușcată la ureche, și curat îmbrăcat — deși descărnase el singur două vagoane — făcea să dispară în gura lui de cimpanzeu, cu o eleganță de căpcăun, zeci de obleți și alte zeci de bucăți de ficat prăjit, golea cinci litri de vin, „cât ai țesăla un cal”, sau „ai scărpina o muiere”, iar în vremea asta, nu pierdea o notă scoasă din vioara care-i miorlăia la ureche, nici o intonație din cântecul plângăreț al prietenului său Alexe.

Alexe? Faima acestuia nu era atât de mare ca a lui Codin: era cunoscut însă pentru prietenia ce-l lega de Codin. Nu puteai să rostești numele unuia fără ca, numaidecât, să te gândești la celălalt. Ba mai mult: după cum șarpele cu clopoței își trădează prezența după zgomotul pe care îl face cu coada, tot așa Codin, în toropeala nopților de vară, se anunța de departe trecătorilor pașnici, prin vocea feminină, urcată, dar răsunătoare și frumoasă a lui Alexe — Fiindcă se știa că Alexe nu cânta niciodată decât pentru Codin.

Plăpând, viclean și iute ca o veveriță, Alexe, mult mai tânăr decât prietenul său, de o frumusețe searbădă, lipsită de bărbăție, se ținea nemișcat și cataleptic, tot timpul cât cânta, rezemat de umărul lui Codin. Cu ochii închiși, cu gâtul întins, cu țigara uitată și consumându-se între degete, Alexe nu mișca nimic din trupul său, afară de buze, de bărbie și de mărul lui Adam, care funcționa ca și culisa trombonului. Această atitudine era atât de caraghioasă, încât mulți din cei de față aveau prostul gust de a râde: gustul acesta le trecea, de obicei, atunci când primeau un pahar de vin în plină față, de la Codin, în semn de avertisment: după acest gest generos în favoarea unui biet neștiutor, Codin îi arunca în cap tot ce se găsea pe masă. Cu prietenia lui Codin se mândreau mulți bătăuși. Într-adevăr, el împrumuta multora, atunci când credea de cuviință, pumnul său, înarmat câteodată cu ciomagul lui groaznic (dar niciodată cuțitul). Totuși, nimeni nu-și amintea să fi văzut la masa lui — masă de cinste! — pe alt comesean afară de singurul său prieten, Alexe. Era mare cinste să poți măcar ciocni cu Codin și să stai la masa învecinată.

Amestecat printre băieții de mahala (fără să fiu din banda lor), mergeam, ca și ei, să văd spectacolul gratuit pe care îl dădeau oamenii aceștia, care își împărțeau viața între o muncă grea și o petrecere adesea îngrozitoare. Mergeam împreună, dar cu scopuri deosebite: ei, ca să învețe cum se bea vârtos, cum se înjură și cum se bate: eu… Ce căutam eu oare în mijlocul acestor eroi? Nici eu nu știam pe-atunci prea bine, dar puteam fi văzut în fiecare seară, rezemat de unul din salcâmii care mărgineau trotuarul cârciumii, urmărind toate mișcările lui Codin. Când acesta m-a zărit pentru întâia oară, ascuns în dosul copacului, mi-a făcut cu ochiul, surâzând ca un taur binevoitor, și a dus degetul la gură, ceea ce însemna: “Ce știi tu, rămâne între noi!”

După acest prim contact public, de câte ori mă descoperea printre gură-cască, mă saluta pe furiș, ducând un deget la borul pălăriei. O dată, fiindcă îndrăznisem să mă așez și eu la capătul uneia din băncile cârciumii, pe care le acaparaseră micile pușlamale, unul din ei mă ghionti și mă trânti jos. Vai de el, sărmanul! Codin sări ca o panteră, îl înșfăcă de mijloc și, după ce îl ridică cu o mână sus de tot, îi dădu drumul ca unui burduf de brânză. Dintr-o dată, devenii celebru în toată vecinătatea. Codin, vestitul Codin ținea la mine! Eram deci cineva de temut!

Îi datoram deci o vizită de mulțumire. I-o făcui.

În viața mea de școlar, numai joia era mai frumoasă decât duminica, fiindcă, în tot timpul săptămânii, nu aveam alte clipe atât de lungi și de plăcute în care să fiu în întregime stăpân pe mine și pe lumea mea. Și aceasta, nu fiindcă mama m-ar fi împiedicat vreodată să mă duc acolo unde aș fi voit, ci pentru că știam că duminica și în zilele de sărbătoare ea era fericită să-și petreacă ceasurile de odihnă în tovărășia mea. Stând, deci, toate duminicile acasă, nu-mi rămânea decât joia ca să mă îmbăt cu acel har dumnezeiesc care este conștiința de-a fi cu totul liber, descătușat chiar de dragostea tiranică a mamei. De obicei, portul și Dunărea erau ținta plimbărilor mele preferate de joi. Vara, portul mă atrăgea pentru munca uriașă care se depunea acolo: mi se părea că toată această frământare de ființe și de lucruri trăia numai pentru plăcerea mea. Iarna, prin impunătoarea singurătate a cheiurilor deșerte, prin albeața neîntinată și, mai ales, prin înspăimântătoarea oprire a fluviului sub zăbranicul său de gheață. Și, totdeauna, fără să mă grăbesc, fără să alerg, ba întârziind dinadins momentul în care trebuia să am în fața mea priveliștea îndelung dorită, mă îndreptam către țintă, trăind cu intensitate fiecare clipă.

În dimineața aceea, îmi lipsea însă pacea sufletească obișnuită și asta numai fiindcă mă duceam să caut pe Codin, fără să știu de ce. Îmi dădeam seama că nevoia de a-i mulțumi nu era decât un pretext. De mult simțeam o aprigă dorință de a privi încă o dată în ochii lui mici și aprinși.

Coborâi prin vadul Danubiului și începui să merg de-a lungul nenumăratelor “poște” de încărcare, unde oameni-furnici cărau grânele către hambarele plutitoare. Cercetai cu de-amănuntul fiecare „poștă”, la ducere și la întoarcere, fără să-l găsesc pe Codin. Să lucreze, oare, printre magazii? Nu aveam chef să-l caut atât de departe și, dezamăgit, mă așezai pe o bârnă, aproape de ultima „poștă”, cu spatele la muncitori și cu fața spre fluviu. Timpul era foarte frumos, dar faptul că nu-l găsisem pe Codin, îmi stricase toată plăcerea. Așa că mă plictiseam la soare, urmărind cu privirea o coropișniță care, Dumnezeu știe cum, își părăsise grădina și ajunsese până la mine, când, deodată, o pietricică de prundiș se rostogoli la picioarele mele. Mă întorsei și-l văzui pe Codin, la zece pași de mine — dar, Dumnezeule, în ce hal era! Abia l-am recunoscut. În izmene, ca toți hamalii, desculț și cu capul înfășurat într-o basma, pieptul și brațele lui păroase n-aveau nimic omenesc, ci semănau mai curând cu ale unui urs.

Mă ridicai, iar el, mulțumit că mă vede, se apropie cu un pas sprinten și îmi întinse mâna sa, în care a mea se pierdu ca într-o oală:

— Salutare, fratello! spuse el cu o voce dulce, care în gura lui răsuna cam așa: „Sunt un miel care se hrănește cu lupi”.

— Am venit să-ți vorbesc, domnule Codin! zisei eu la iuțeală, atât mă temeam să nu-i întorc spatele și să fug.

— Ah! exclamă el, ștergându-și cu batista sudoarea de pe corp. Vrei să-mi vorbești? Ei bine: nu primesc.

Rămăsei uimit. Îl privii. Eram mare pentru vârsta mea, totuși Codin era atât de înalt, încât mă durea ceafa, uitându-mă la el.

— Nu primești? De ce?

— Pentru că dacă tu ai o mamă care te învață lucruri frumoase, și eu am una — viața mea — care mă învață, când poate, lucruri tot atât de frumoase. De pildă, că nu trebuie să te porți cu un prieten ca un judecător de instrucție, cum faci tu, numindu-mă „domnule” și spunându-mi „dumneata”.

— Nu știam…

— Să știi, fratello! La pușcărie și între prieteni nu se spune „dumneata”. Așa că, zi-mi Codin.

Cu aceste cuvinte, mă luă de umeri și mă scoase afară din vuietul portului. Abia simțeam brațul lui rezemându-se pe umerii mei: ai fi zis că e brațul unui copil.

— De ce mă cauți, Adrian? Te întreb, deși te așteptam.

— Adevărat? spusei eu, fericit. Cum asta?

— Uite așa: te așteptam …

Pentru întâmplarea din seara trecută?

— Pentru multe: tu ești slab, acolo unde eu sunt tare și ești tare, acolo unde eu sunt slab… Nu-i așa, fratello?…

Râsei și aprobai din cap, dar aceasta mi se păru mai degrabă o glumă. Dacă ar fi adăugat: „Ne vom sprijini unul pe altul”, m-aș fi simțit strivit pe loc.

Eram pe malul apei. El își spălă picioarele și corpul până la brâu, apoi luă, de sub o barcă răsturnată, o legătură din care își scoase hainele și se îmbrăcă.

— Nu mai lucrezi, Codin?… spusei eu, tutuindu-l cu îndrăzneală.

— Nu… mi-am trecut sacul…

Se pieptăna, privindu-se într-o oglinjoară de buzunar.

— La ora nouă, îți treci sacul?

— Da, uneori. Te miră?

Într-adevăr, aceasta mă miră. “Sacul” era munca cea mai bine plătită. Știam că pentru a-l „apuca” dis-de-dimineață, se dădeau lupte, și că, cei slabi, dacă nu „li se trecea sacul”, rămâneau fără lucru. Dar cine oare își trecea sacul la nouă, după ce-l luase din zori?

Căutam explicația în ochii vii ai lui Codin. Îmi răspunse șiret, periindu-și mustața:

— Nu-mi place să muncesc decât pe răcoare.

— Nu-i acesta adevărul, Codin! …

— Ei, mânzule, dacă vrei să știi adevărul, vino cu mine într-o zi, pe la patru dimineața, și o să vezi cum se împart sacii… Atunci vei cunoaște adevărata înfățișare a lumii.

Ațâțat, strigai:

— Mâine vreau să văd! Pe urmă, gândindu-mă bine, adăugai. Există o piedică: cum voi putea ieși, fără să fiu văzut de mama? Trebuie doar să trec prin odaia ei.

Codin întrebă:

— Te culci în camera de la stradă, nu? Ei bine, te voi scoate pe fereastră…

— Dar ferestrele au drugi!…

— Ah, drugii! spuse el disprețuitor. Numai mamă-ta să nu aibă obiceiul să se uite în odaia ta, înainte de a pleca la lucru.

— Nu, pleacă chiar foarte încet, ca să nu mă trezească.

— Bun de tot!… Atunci pe mâine, fratello. Dar… parcă voiai să-mi spui ceva?

— Da… Dar lasă pe altă dată, când vei fi mai puțin grăbit…

— Bine! Și… Știi… Nici o vorbă!

Spunând aceasta, își duse arătătorul mâinii stângi la gură, în timp ce cu dreapta o strânse pe a mea, călduros și gingaș.

Bucuria, turburarea și grija de a mă trezi la timp, m-au făcut să petrec o noapte agitată. Auzisem bătând aproape toate orele, apoi cântecele cocoșilor și gălăgia bețivilor. Eram gata îmbrăcat, când zorile îmi luminară fereastra. Puțin după aceea, Codin se opri în fața ei și o astupă de tot cu corpul lui de uriaș. Deschisei și încercai să mă strecor printre gratii. Cei doi drugi nu cereau decât să fie puțin lărgiți. Codin abia îi atinse cu mâinile, și cedară, ca și cum ar fi fost din cauciuc. După ce trecui, îi îndreptă la loc.

Era răcoare… Pretutindeni porțile se deschideau și salahorii se îndreptau grăbiți spre port. De departe, se auzeau căruțele coborând vadurile, cu un zgomot ritmic și impresionant.

Codin părăsi strada Carantinei și începu să urce poteca ce înconjoară pe la spate, cazarma de cavalerie și trece pe lângă movila de bălegar a regimentului. Aici platoul e drept deasupra Dunării: nu este frecventat decât de soldați. E locul nesfârșitelor grajduri și al depozitelor de nutreț.

Santinelele, cu pușca la umăr, făceau de gardă, tăcuți. Codin se opri.

— Să așteptăm aici puțin, spuse el încet. O să vie Alexe! Îl știi pe Alexe! A îmbrăcat de trei ani haina dracului… Din fericire, face cu schimbul. Așa mai merge. Nu stă decât o săptămână, pe lună, la cazarmă. Acum trec pe la el, fiindcă ar putea să aibă nevoie de bani sau de tutun. Înțelegi, mânzule: gura e cea mai mare nenorocire a omului, cere mereu!

Codin vorbea cu voce caldă, dar fața lui era încruntată. Ochii-i păreau iarna, dușmănoși. Mă siliră să întorc capul.

Eram prin iunie… În fața ochilor noștri, răsăritul își pierdea culoarea purpurie și scălda pământul într-o lumină dulce și mângâietoare. jos, portul începea să se vadă limpede. Deodată, o trompetă rupse tăcerea cu sunetele sale metalice. Tresării, ca și cum aș fi fost împuns în inimă, și un val de bucurie mă cuprinse. Gornistul, înfipt în mijlocul curții, avea instrumentul îndreptat către soarele ce strălucea în dosul sălciilor din mlaștini, și nesfârșitele modulațiuni ale Deșteptării păreau tot atâtea laude aduse zilei care se năștea. Îmi oprii respirația… Imnul acesta matinal făcea să-mi vibreze tot corpul. Soldatul îmi părea un erou răzbunător: răsunetul apelului său domina în așa măsură viața, încât îmi închipuiam că tot universul îl asculta! Când goarna încetă, mi se păru că inima mi se rupe și se rostogolește în pântece. Izbucnii în plâns.

Umilit că slăbiciunea mea avusese un martor, care, fără îndoială, va râde de mine, întorsei spatele lui Codin. Dar, surpriză! Punând mâna pe umărul meu, o mână de plumb pe care cu greu o suportam, el îngână cuvinte sugrumate de lacrimi:

— Fratello… fratello… vezi?… Nu-ți spuneam… ieri… că și eu. .. Și eu sunt slab! Fratello, nu-mi întoarce spatele…

Când ajunserăm între marile magazii cu fațadele întunecate și cu porțile zăvorâte, de pe linia a treia a portului — linie ocupată de un nesfârșit lanț de vagoane cu cereale — încă nu se luminase bine. Sondorii rupeau plumburile, împingeau cu iuțeală porțile și săreau dintr-un vagon într-altul, ca niște veverițe, având în mână micile sonde, nu mai mari decât niște eprubete, iar buzunarele pline de mostre. În fața unui depozit cu poarta căscată și neagră, o mulțime înghesuită, nerăbdătoare, urla să fie primită la lucru, cu o furie care îmi amintea grohăitul porcilor în fața jgheabului. Un om cu mutra posomorâtă și cu glasul tunător, suit pe o grămadă de saci, forma „poștele” și le trimitea la muncă. Dând din coate cu putere și înjurând năprasnic, cei mai voinici se impuneau și izbuteau să „apuce sacul”, pe când