Povestea 'Demisia' - Povesti de Emil Garleanu 💤
O aventură de 8 - 10 minute in lumea magică a povestilor
Ba cu gluma, ba cu un pahar de vin, nici nu știi când fuge vremea: odată te trezești că se luminează de ziuă! Ion Șerbescu se plecă, dădu perdeaua la o parte, apoi spuse tovarășului său, Gheorghe Mincu:
— Mă, se face ziuă.
Mincu se-ndoi, făcu ochii mici, să pătrundă întunericul sur de afară, apoi bătu cu inelul în marmura mesei:
— Încă un rând!
Dintr-un colț se înălță o umbră, merse, clătinându-se, până la butoiul de lângă tejghea, dădu drumul canelei și se îndreptă apoi spre masă, cu două halbe cu bere. Pe urmă, fără nici un cuvânt, se duse și se topi iarăși în colțul de unde răsărise adineoare. Mincu dădu din cap:
— Numai chelner să nu fii!
Șerbescu răspunse cu îngâmfarea lui de glas, veșnic batjocoritoare:
— Chelner… și cântăreț de operetă.
— Prea ne terfelești și tu breasla.
— Ba nu. De câte ori, ca și ăsta, pentru un cuplet nerod, care a plăcut publicului, nu ți-ai deschis gâtlejul de cinci-șase ori pe rând?
— Nu-i totuna.
— Haide… Prosit!
— Prosit!
Șerbescu își aprinse o țigară. Prietenii tac o clipă și se privesc. Șerbescu e plin la față; poartă mustățile rase; are ochii tăiați, ca migdala; bărbia ieșită în afară îi dă chipului înfățișarea aceea îndrăzneață și batjocoritoare pe care o are și-n întorsătura vorbei. Deși nu poate să aibă mai mult de treizeci și cinci de ani, părul, pieptănat cu cărare, e înflorit ici-colo de sclipiri albe.
Mincu, sfrijit, cu obrajii înfundați, aproape fără de gene și sprâncene, dar luminat de zâmbetul ascuțit pe care meseria cupletistului îl pecetluiește totdeauna pe buze, se miră parcă: Îți merge bine la Constanța, Șerbescule. Șerbescu, drept răspuns, își asmuță buzele și dă drumul la rotogoale de fum care ies, una după alta, se rotesc, apoi se-nșiră-n aer, ca o salbă.
Pe urmă se uită primprejur.
— Mincule, am rămas singuri.
Mincu privește întinzându-și gâtul.
— Nu tocmai, uite, colo, la spatele tău, încă un întârziat.
Șerbescu întoarce capul; tocmai lângă peretele din fund, un om, cu o halbă dinainte, stă cu ochii pierduți în gol.
— Știi ce, Mincule? spune Șerbescu. Hai să-l chemăm și pe ăla. Tot suntem numai noi singuri la vremea asta. Și, fără să mai aștepte răspunsul lui Mincu, Șerbescu se-ntoarce către străin: Domnule, domnule, faceți-ne plăcerea și poftiți la masa noastră. Apoi, către Mincu: Mai petrecem.
Omul se scoală, își ia grăbit halba, pălăria și paltonul și, fără nici o vorbă, vine de se așază, stingherit oarecum, la masă.
Mincu mai bate cu inelul și poruncește: Un rând! Umbra din colț se-nalță, se clatină din nou pe picioare, se oprește o clipă când Șerbescu adaugă: Trei halbe , apoi aduce iarăși băutură și se topește în fund.
Cei doi prieteni privesc pe străin. E un om bălan, cu ochii albaștri; zâmbește fericit; din părul lins de pomadă i se coboară un cârlionț pe frunte.
Mincu ridică halba:
— În sănătatea dumitale, domnule…
Străinul se ridică, uluit, și se-nclină în fața celor doi artiști:
— Petru Știucă.
— În sănătatea dumitale, domnule Știucă.
Mincu și Șerbescu își aruncă o privire veselă pe deasupra halbelor. Petru Știucă bea pe nerăsuflate halba, apoi, cu ochii în jos, către cei doi:
— V-am admirat astă-seară.
Artiștii, la rândul lor, se închină, și Mincu bate iar în masă:
— Încă un rând de trei!
Șerbescu aprinde altă țigară și întreabă pe noul-venit:
— Ce sunteți dumneavoastră?
Petru Știucă pare încurcat, se-nroșește, se întoarce pe scaun și, în sfârșit, vorbește:
— Nu sunt mai… mai nimic… Vedeți, am avut multe nenorociri… Aș fi vrut să rămân în gazetărie… dar, vedeți, nici în gazetărie nu-ți poți spune gândul lămurit… eu sunt pentru libertate… da, am făcut și conservatorul… eu vă cunosc de mult… din București… vedeți, fără libertate, nu e nimic frumos pe lume… și gazetăria… ei, am avut multe nenorociri.
— Ia să bem, să bem, domnule Știucă, zise Șerbescu, iar Mincu poruncește încă un rând.
— Fără de libertate, începe din nou Șerbescu, nu e nimic frumos pe lume. Nu e așa, Mincule?
Mincu tușește, se-neacă:
— Nimic, nene Șerbescule.
— Dar, în sfârșit, ce sunteți, domnule Știucă?
Știucă iar se mișcă pe scaun, și zâmbetul lui parcă are ceva dureros; fără de îndoială, îi e greu să facă o mărturisire.
— Vedeți… cum v-am spus, am avut multe necazuri… Am luat așa, deocamdată, o slujbă la… percepție. Apoi, repede, ca și când ar vrea să dreagă ce-a zis: Dar vă rog… vă rog să nu vă faceți o idee rea de mine… v-am admirat astă-seară… am făcut conservatorul… Am fost chiar controlor la teatrele de vară de aici… Pe atunci nu veniserăți încă dumneavoastră…
Șerbescu făcu din ochi lui Mincu, apoi strânse mâna poftitului.
— A! atunci suntem între colegi. Păi de ce nu ne-ai spus de la început, dragă?
Mincu iar scoală chelnerul să aducă un rând… Chelnerul, necăjit la fiecare zece minute, se trezește de-a binelea. Dă perdelele la o parte. Pe geamul aburit, lumina cenușie nu poate încă pătrunde; dar din uluci se aude cum picură bura de ploaie. Petru Știucă a băut trei halbe pe rând, și acum e la a patra; ochii i s-au împăienjenit puțin și capul stă aplecat pe un umăr; privește prostit; dar, în schimb, a căpătat gust de vorbă:
— Da, după cum v-am spus, am fost controlor; am și jucat uneori, da, știți, în roluri mici… ce vreți… necazurile m-au adus la… la percepție…
Și deodată, se înfurie; cei doi prieteni îl privesc încântați.
— Și, știți, ca controlor, câștigam mai mult… și eram liber… Fără libertate…
Mincu îi dă dreptate și-l ațâță:
— Firește: fără libertate, nimic nu e frumos pe lume.
Lui Șerbescu îi trece o idee năstrușnică prin cap. Ridică halba, golesc băutura câteșitrei, și mai vine un rând.
Șerbescu lovește cu pumnul în masă:
— Cât ai pe lună, domnule?
— O sută douăzeci de lei.
— Și ca controlor cât câștigai?
Funcționarul își vâră cele trei degete de la mâna dreaptă în buzunarul jiletcei, scoate pieptul în afară și dă capul pe spate, de răspunde cu ifos, încâlcindu-se:
— Pân la o sută șaapte-șaapte-zeeci de… lei pe lună, bez… bez Vlaașca și Te-Teleorman.
Șerbescu se-nfurie:
— Păi bine, ce-ai căutat atunci la percepție, domnule? Păi dumneata ești de percepție? Dumneata, cu talentele dumitale! Dumneata să-ți pui capul sănătos sub Evanghelie?
Mincu își înăbușe râsul; Șerbescu pufnește, apoi izbucnește deodată:
— Dă-ți demisia, domnule, ce mai stai? Dă-ți demisia.
Funcționarul se-ndreaptă în scaun, parcă ar vrea să se înșurubeze.
— Așa… ai dreptate… trebuia să mi-o dau… o să mi-o dau… ce mai vorbă… îmi dau demisia. Apoi bătu, înviorat, în masă, la gândul demisiei: Un rând de trei!
Ia pe Mincu de umăr și, arătând pe Șerbescu:
— Iacă om… așa, da… Îmi dau demisia… hotărât… Libertatea e totul… Ce-mi pun eu cap sănătos sub Evanghelie?… Pen ce, pentr-o sută douăzeci…
Șerbescu iar ridică halba:
— Bravo, domnule; așa-mi placi… Prosit!
Afară s-a luminat de-a binelea.
Pe trotuarul ud se strecoară trecătorii rari; zarzavagiii trec cu căruțele spre piață. Cei doi artiști au băut tocmai cât le trebuia să fie veseli la culme. Funcționarul însă e topit. Din când în când mai suge din cea din urmă halbă câte o înghițitură și strigă scurt, cu ochii întorși spre tavan:
— Demisia! Demisia!
Mincu șoptește, râzând, lui Șerbescu:
— Bine, nene Șerbescule, ce ți-ai făcut păcat cu ăsta?
Șerbescu răspunde înțelepțește:
— Ce-ar fi, dragă, dacă n-am mai îndulci viața cu câte o glumă?
Ceasornicul bate orele șapte. Prietenii sunt cam obosiți, plătesc, iau între ei pe Petru Știucă și pleacă spre casă. Aerul rece de afară îi înviorează. Funcționarul se mai trezește; dar în minte i s-a înfipt un gând care îl stăpânește cu îndărătnicie. După câțiva pași, se oprește în dreptul unei tutungerii; intră înăuntru, și artiștii, după dânsul. Știucă se clatină câteva clipe în fața tejghelei, parcă a uitat la ce venise, apoi strigă deodată:
— O coală de hârtie… mi-ministerială… și un timbru de trzeci.
Mincu se uită la Șerbescu, și amândoi holbează ochii:
— La ce iai hârtia, nene Știucă? îl întreabă Mincu.
— Cum la ce?… Pent pentru demisie… îmi dau demisia…
Șerbescu îl ia cu binișorul:
— Ia lasă, prietene, n-o să ți-o dai azi doar… mai târziu… la vară… când or veni trupele de teatru.
Știucă se înfurie:
— Acum… chiar astăzi… îmi dau azi demisia!
Plătește, ia hârtia și timbrul și iese iar în stradă. Aerul rece iar îi trece peste față, ca un ștergar jilav, și iar îl înviorează.
— Nu ți-am spus eu, nene Șerbescule, că-ți faci păcatul cu ăsta? zice Mincu în urmă.
— Dă, măi, te pomenești că și-o dă, netotul.
Apoi îl ia pe Știucă de braț.
— Ia ascultă, dragă prietene, se poate să iai o glumă în serios? Noi am glumit. Dar ce n-am da noi să avem o slujbă ca a dumitale… o slujbă onorabilă, frumoasă.
Știucă îi pune mâna în piept și-l împinge:
— Îmi dau demisia… ai înțeles?… Demisia!
Artiștii nu știu ce să facă. Merg câteșitrei tăcuți.
Mincu îl întreabă:
— Încotro, nene Știucă?
— La percepție… mă duc să mi-o dau.
— Ce e de făcut cu nebunul ăsta, nene Șerbescule?
Pe dreapta tocmai se deschidea o prăvălie.
— Ia haidem să mai luăm un vin, zise Șerbescu.
Și, târâș-grăpiș, îl împing și pe Știucă înăuntru.
În fața mesei rotunde, Șerbescu își tocește limba, să-l aducă la gânduri mai bune:
— Dragă, frate Știucă, a fost o glumă… Am glumit, bătu-m-ar Dumnezeu să mă bată! Uite, întreabă și pe Mincu dacă n-am glumit. De ce să-ți dai demisia? Păi noi, știi dumneata, cum tragem pe dracul de coadă? Crezi că-i ușor să rămâi așa, fără cinci parale? Noi am vrut numai să râdem, așa, prietenește. Haide, Știucă băiete, haide, de hatârul nostru, dacă ne iubești, lasă demisia încolo. Vezi-ți de slujbă. Hai și te culcă, mă duc eu la directorul prefecturii, că-l cunosc, să spun că ți-i cam rău; ba am să-l rog să te și înainteze, puiule, zău am să-l rog. Haide, Știucă dragă, hai acasă…
Sunt aproape 9 ceasuri de când îl dăscălesc; artiștii cad de oboseală.
În sfârșit, cu mare greutate, îl iau, îl urcă într-o trăsură și, după ce îl întreabă unde stă, spun birjarului să mâie…
În odăița sărăcăcioasă și umedă, c-un ochi de geam cât palma, îl dezbracă amândoi, ca pe-un copil, și-l pun în pat. Când să plece, Șerbescu îl ia de mână:
— Nene Știucă, ne-ai făgăduit: nu demisionezi.
Știucă își deschide ochii și de-abia bolborosește:
— Bine… bine… de… de hatârul vostru!