CÂNTEC HAIDUCESC
Primăvara acelui an, deși timpurie și blajină, se arăta foarte ploioasă. Faptul acesta ne înlesni să părăsim bârlogul de iarnă, ceva mai de vreme de cum au obiceiul haiducii; dar, ca să ne apropiem de șes, nici pomeneală pentru un moment; drumurile erau desfundate, greu de trecut și ocolite de cărăuși. Or, Floarea Codrilor, căpetenia noastră, hotărâse ca toate marile deplasări să le facem travestiți în cărăuși. Ea ne spunea, pe bună dreptate, că poterele ne căutau mai de grabă pe potecile munților decât prin orașe sau la câmp deschis. Trebuia să ne dezbărăm de obiceiurile prea de tot „răsuflate”, care, odinioară, îndepărtau pe haiduc de hotarele pământului, unde gemea fratele său, țăranul. Acum, se simțea nevoia ca să ne apropiem de această ființă, îndobitocită prin patru secole de jupuială, și să-l facem să priceapă că haiducii nu vor putea să-i scuture jugul, câtă vreme va zăcea în animalitate. Iată de ce revoltații se travesteau în cărăuși cumsecade, se amestecau în nesfârșitele convoiuri de căruțe ce străbăteau Principatele dunărene, de-a lungul și de-a latul, transportând marfă adevărată sau camuflată, beau, râdeau, flecăreau cu tovarășii lor, țăranii, se lăsau, la nevoie, biciuiți odată cu ei, dar oricând gata să zgâlțâie, să trezească din trista amorțeală pe animalul cuvântător, care întrece boul în răbdare și iepurele în fecunditate. Și dacă se brodea ca, tot urmărind această încercare de redeșteptare, să nu ne putem înfrâna pofta de-a prăda sau pedepsi, din întâmplare, pe câțiva mari vinovați, nu socoteam aceste acte câtuși de puțin secundare, dimpotrivă, bune ca să țină poporul treaz și în stare să potolească setea de răzbunare a unei haiducii primitive și mărginite.
Astfel era planul, pe care o femeie cu inima nobilă și mintea ageră îl întocmise cu încetul și-l adâncise cu chibzuială, toată iarna dinaintea primăverii lui 1854.
Floricica făcu minuni. Cu ajutorul mai multor credincioși, trimiși în cele patru colțuri ale țării, înștiință de planurile ei pe câțiva mari căpitani de haiduci, printre care și Groza, prietenul ei de copilărie și le dădu întâlnire la începutul lunii mai, în munții Tazlăului.
Pentru prima oară, un atare gând licărea în mintea unui haiduc. De obicei, fiecare căpitan și ceata lui se învârteau numai în ținutul care le era obișnuit, străluceau o vreme, ca meteorii, și dintr-odată se stingeau, fie spânzurați, fie într-o răfuială cu poterele.
Acum, însă, o femeie – „cea mai frumoasă muiere din Țara Românească”, strigase Cosma – îi îndemna la unire:
„Veniți, prietenilor, pe culmile Șoimului, aproape de izvorul Tazlăului, le spunea ea în scrisoare. Nu vă chem eu, ci suferința poporului. Vă iubiți țara ca și mine. Aveți sub comandă viteji care vă ascultă de bunăvoie. Eu de asemenea. Dar ce faceți cu toate aceste suflete generoase? Nimic, afară dacă nu le împingeți pe calea crimei. Ei și? Omuciderea, singură, a urnit cu vreo șchioapă plugul iobagului? S-a văzut cândva vreun om devenind mai deștept, mai curajos, mai demn, fiindcă a tăiat capul cuiva? Suntem eroi, dar ne purtăm ca niște ucigași și murim mai rău decât câinii! Ajunge-vă! Piară dușmăniile personale! Uitați-vă la zâmbetul ochilor mei negri și a dinților mei albi! Voi fi sora voastră, drăgăstoasă ca o iubită! Și, laolaltă, ne vom supune unei îndatoriri mult mai anevoioase decât un iureș răzbunător, dar în aceeași măsură mult mai folositoare pentru ridicarea fraților noștri învinși. Floarea Codrilor, căpitan de haiduci, vă așteaptă fără zăbavă în prima săptămână a lunii florilor!”
Toți răspunseră cu entuziasm acestei chemări. Iar noi pornirăm îndată spre întâlnirea fixată.
*
Patrusprezece voinici, patru sfetnici și Floarea, iată pâlcul de călări care cobora spre Valea Bâscei. Slabă ceată pentru a te încumeta în haiducie! Ne aruncam unul altuia priviri galeșe. În ochii tuturora puteai citi același gând: Care dintre noi o mai apuca să vadă primăvara viitoare?
Îndeobște, haiducul nu prea se gândește la primejdia morții, dar primăvara i-o reamintește. Vântul este foarte zglobiu, de curând împrospătat de zăpadă și îndrăzneț ca tinerețea. Își râdea de respectabila barbă a lui Ilie, luându-i-o în răspăr, potopea cu dezmierdări pe Floarea, care călărea în frunte, gânditoare, lăsându-se în voia lui, deoarece îi era „primul iubit”. Câteodată, strășnicia lui ne zbura căciulile țuguiate, iar părul lung al căpitanului flutura ca o flamură. Străbătând pădurile, copitele cailor noștri striveau cu cruzime frumoșii și drăgălașii ghiocei ce atârnă ca niște clopoței de zahăr la gâtul primăverii, veșnic tinere.
Așa că, lăsând în urmă crestele acoperite ale Carpaților, ne apropiarăm, într-o zi însorită, de podișurile semețe ale Penteleului, unde sunt cele mai mari stâne din țară.
Ciobanii sosiseră de mult acolo, cu miile de oi și miei. Tărăboiul tălăngilor, melodia fluierelor, cântecele și strigătele înmiresmau aerul și dădeau ținutului un suflu de viață ce nu-l mai gustasem mai bine de șase luni.
Floarea Codrilor stătu locului și ne spuse:
„Priviți făpturile fericite! Iataganul turcilor și harapnicul boierilor n-au curajul să se aventureze pân-aici! Ah! Păcat c-o țară întreagă nu poate să se retragă la munte și să trăiască acolo!…”
Chiar în acea clipă, observarăm lângă noi un cioban tinerel ce se căznea să împlânte două cruci de lemn, grosolan cioplite. La picioarele lui se aflau niște cruci vechi, putrezite. Flăcăul, cu sarica aruncată jos, muncea cu o hărnicie impresionantă, neluându-ne în seamă.
Floarea Codrilor i se adresă. El îi răspunse cu un glas cam morocănos:
— Astea-s mormintele haiducului Gheorghiță și al ibovnicii lui, amândoi împușcați de potere chiar aci.
— Dumnezeul meu! strigă Floarea, scoțându-și căciulița de astrahan.
Și îngenunchind:
— Am auzit, în copilăria mea, vorbindu-se de acești viteji.
— Ea a murit înaintea lui; iar el în timp ce o apăra.
— Și cine te-a însărcinat să le schimbi crucile? se amestecă unul de-ai noștri.
— Nimeni! O facem de la noi. Cine vrei să ne puie? Zapciul?
Apoi, ridicându-și sarica, ciomagul și fluierul, adăogă cu-n aer de prevestire rea:
— Deh! poate că-ntr-o zi o să ne facem și cu voi milostivirea asta!
— Cu noi? se miră Floarea. Deci știi cine suntem?
— Ba bine că nu!
— Ei, ia spune-o, atunci!
— Ha! Haiduci! Nu-i de-ajuns?
Și îndreptându-se spre turma lui, se așeză pe un bolovan din stâncă și începu, c-un glas bărbătesc și ca pentru sine, lunga baladă a haiducului Gheorghiță[1], al cărui mormânt îl îngrijise adineauri:
„Foicică de crăiță!
Cine-mi suie la Istriță?
E chiar căpitan Gheorghiță,
feciorul lu’ Negoiță,
Negoiță din Cislău,
strănepot de solgbirău[2].
Foaie verde de dudău! La munte, pe drumuri grele, Gheorghiaș rătăcește din stână-n stână. Pretutindeni, el gustă din brânză și smântână, iar de bagă-n gur’o dată, scuipă că prea e sărată și zice că e stricată. Apoi, iată-l scotocind prin perdea… Își cată o pelcea, să-și facă cușmă din ea, – cușmă neagră mocănească, nimeni să nu-l recunoască. – După miercuri, joi trecea: voinicul se tot suia, la Istriță ajungea. Acolo, sus, se ducea drept la fântâna bradului, la pășunea Radului, Radului mocanului, pe care îl întâlnea și astfel îi glăsuia:
— Foaie verde d-o răsură! Hei, moș Radule cu barba sură, cu stână sus în pădure și coliba din trei bârne, făcută pe-o rădăcină; of! habar n-ai de păsurile mele! Cunoști tu pe Macovei, feciorul lu’ moș Matei, de la vârful lu’ Ursei?
— Desigur, cum să nu-l știu; de vestit l-am cunoscut, și când eram în floarea mea, oile i le-am păscut.
— Și eu de copil l-am slujit, cu credință și cișit; în vremea asta o mică avere am agonisit, da’ el la mine a râvnit și de tânăr m-a însurat cu una din nepoatele lui. Ah! spurcatul! Mi-a tocat zestrea, nevasta mi-a luat-o, înlesnindu-i s-o șteargă cu unul din feciorii lui. Dar cu atâta nu s-a săturat; ci m-a prădat de bani, lăsându-mă sărac lipit, că fui silit să plec în haiducie. Și după toate astea, mă cătă cu potera, puse mâna pe mine, mă legă fedeleș și la trecătoarea Cislăului, când mă plecai să beau apă, mă păli cu cizma-n ceafă, că băui apă sângerată, cu măsele amestecată. Acuma știu că s-a pitit pe meleagurile astea; ia spune-mi, moș Radule, nu l-ai văzut? De mine n-a pomenit? Adăpost nu ți-a cerut?
— De, mă, căpitan Gheorghiță! L-am văzut pe Macovei, acum două zile, trei; da’ deloc n-am auzit, de tin’ să fi pomenit și nici gazdă nu mi-a cerut.
— Ah! dușmanul învierșunat. Uite, sunt șapte ani, de când băjenesc pe Bâsca făr’ de cale. Dac-oi pune mâna pe el, s-a șters dintre vii. Da’, ia spune-mi, frățioare: pe aicea, la stâna ta, n-ai nimica de vânzare? N-ai vrea tu să mă însoțești, sus, pe colo?
— De! mă, căpitan Gheorghiaș! Nu zic ba, dar vezi tu? deși ești tânăr și gingaș, ți-a cam ieșit nume rău, că umbli neîncetat din stână-n stână și nu faci altceva decât gust la brânză și smântână; o scuipi îndată jos și zici că prea e sărată sau stricată; apoi scotocești prin perdele, dar nu cați o pelcea pentru cușmă ci te ții de pozne: vrei să afli unde-i Macovei.
— Așa-i, Radule, așa-i, dar nu e din vina mea: inima nu mi-e pizmașe și dacă-l urăsc pe Macovei, e că dânsul m-a jecmănit.
Foaie verde ș-o lalea!… Vorbiră, ce mai vorbiră, Radu măre că-mi pleca spre stână, cu Gheorghiț’ alăturea și odată sus, Gheorghiaș ocoli stâna, îndată… Scotoci totul… Nimic nu scăpa ochilor lui.
— Moș Radule, barbă sură! N-ascunzi pe cineva la stână? Nu vreau ca să-ți fac pricină!
— Ba să nu-mi faci vr’o pricină, că să vezi, mai aseară pe-noptat, mânatorul meu a bătut lapte dulce și l-a pălit frigurile. Acuma zace, trântit printre burdufele de brânză, în cojoace: să nu-l iei, pentru Dumnezeu, drept cine știe și să-mi faci o istorie!
Bine vorba nu sfârșea, turma lu’ Gheorghiță-i arăta. Gheorghiță lua foarfecele și încerca lâna, dar deloc nu mițuia. Lâna nu-l prea mulțumea, că de ea nici zor n-avea. Ochii săi negri-l căta pretutindeni pe Macovei și-l descoperiră! Ah, în sfârșit, îl aflară pe Macovei! Cu mare caznă, Gheorghiță își înghiți o sudalmă, da’ nu-și pierdu cumpătul și ceru lu’ moș Radu să-i arate lâna. Nu prea era arătoasă. Gheorghelaș o pipăi cu mâinile, o purică pe toate fețele, și când chiti c-a sosit ceasul, dintr-un salt se aruncă asupra lui Macovei, de chică-l înhață și astfel îl judecă:
— Frunzuliță foi de tei, fir-ai jurat Macovei! Cin-te scoase-n ochii mei? Zile scurte de-ale tale, ori păcate de-ale mele? Șapte ani te-am argățit… Fusei topor de oase[3] la copiii tăi! Apoi, cu nepoată-ta m-ai însurat, ca să mă jefuiești mai lesne. Și ocara ce mi-o făcuși la nuntă, silindu-mă să joc, beat mort, cu spuză fierbinte-n cizme? Și ziua, când m-ai plesnit cu gura de-o piatră, fărâmându-mi dinții? Îți mai aduci aminte de toate nelegiuirile tale care m-au calicit?
Macovei se văicărea. Macovei se tânguia:
— Mă, Gheorghiță, Gheorghelaș! Voinic tânăr și gingaș! Ia-mi calul și armele, da’ lasă-mi viața și-mi lungește zilele, că am copii să hrănesc și să-mpețesc nepoate, care s-or ruga pentru iertarea păcatelor mele!
— Ba, am să-ți iau totul! Chiar și viața pentru ca nepoatele și copiii tăi să-și amintească oricând de păcatele tale!
Dacă moș Radu văzu că gluma se-ngroașe, se băgă-n vorbă și zise:
— Mă, Gheorghiță, Gheorghelaș! La chip tânăr și gingaș! Nu mai fi așa vrăjmaș! D-aia-mi veniși la stână? Ci lasă-i, mă, zilele, că ți-o da toată averea ce și-a îngropat-o colo, după ușă!
La aste cuvinte, Gheorghiță se-nțepeni în fața lui și strigă lui moș Radu:
— D-alei moș cu barbă sură, rău de treabă, bun de gură, mincinos fără măsură! D-aia mi te tot codeai? D-aia pizmaș mă făceai, că tu gazdă de hoți erai?!
Și, trăgându-și iataganul, îl despică în patru pe Macovei, apoi, ducându-se să-și întâlnească flăcăii, aprinse focuri, își plimbă calul, dar… semn rău i se făcea!…
Foaie verde de lipan! Uite-l pe căpitan Ștefan… Cumătru lu’ Gheorghiță, fiindcă odinioară îi botezase unul din copii și primise de la haiduc un inel frumos, dar acuma el e căpitan de poteră – bată-l Maica Precista! Pătrunde-n codru și se apropie de poiana unde Gheorghiaș și tovarășii lui a poposit. De departe, Ștefan grăi așa poterii sale (poterei de pe Buzău, prăpădi-o-ar Dumnezeu!):
— Ia să-mi stați copii pe loc, să dăm lu’ Gheorghiț’un foc, că e foarte primejdios și în stare să ne facă de petrecanie la toți!
Apoi își ridică pușca ghintuită, încărcată cu trei gloanțe de argint, la catare mi-l luă pe haiduc și-l atinse la casa sufletului, puțin în josul buricului, unde-i păs voinicilor.
Gheorghelaș duse mâna la rană, un inel din ea scotea și așa grăia:
— Legea ta, ce n-ai Ștefane (și cumetre de vânzare!) un inel ți-am dăruit și cu el m-ai prăpădit, da’ să mor eu până mâine, de nu mânc carne din tine!
Flinta în cătare lua, d-o piatră se rezema și pe Ștefan mi-l ochia, dar moartea-l apuca și așa încremenea!
Vreme de trei zile zăcu acolo, de el nimeni nu s-apropia, tuturora fiindu-le frică. Apoi, Beșg Ilie se scula, capul iute-i reteza, de creieri îl golea și la București-l trimetea: câți în cale îl întâlnea și capul lui Gheorghelaș vedea, lacrămile-i podidea, de frumos ce-mi mai era!…”
*
Ascultaserăm pe cioban cu smerenie, ca la biserică. Balada odată sfârșită, o porni la drum în urma turmei, fără să se uite îndărăt. Asta ne întristă: l-am fi vrut mai simțitor față de interesul ce-l arătasem povestirii sale, fiindcă, la urma urmelor, ceea ce istorisise era însăși viața noastră.
Floarea Codrilor părea foarte mișcată. Vreme îndelungă pironi temătoare cele două cruci proaspăt înfipte. Apoi, îndreptându-se spre calul ei, oftă din rărunchi și spuse:
— În lumea asta, totul sfârșește printr-un cântec haiducesc…
II
MURIBUNDUL DIN BISOCA
Ca să trecem în Moldova, n-aveam decât să traversăm un singur județ, Râmnicul-Sărat. Prudența ne sfătuia să nu prea pierdem din vedere lanțul munților, și codrul, frate cu el, adăposturi sigure în caz de primejdie, deoarece Floarea Codrilor era neclintită în hotărârea de-a nu mai întreprinde nimic, de-a nu mai risca nimic, înainte de-a se fi înțeles cu căpitanii de haiduci, la întâlnirea de pe Tazlău, unde ea spera să îndrumeze haiducia pe căi noi. Afară de asta, nici nu eram numeroși: abia vreo douăzeci. Ne trebuiau cel puțin încă pe atâtea „puști călări”, ca să putem ataca pe cineva și să ne apărăm.
Dar, nu omul este stăpânul faptelor sale. Ceva neașteptat, o întâmplare, se iscă la plecarea noastră, împingându-ne pe făgașul unei aventuri ce avea să ducă faima despre femeia pe care ne-o alesesem căpetenie.
În seara primei zile de drum, după ce părăsisem pășunile Penteleului, sosirăm la nordul satului Bisoca, regiune muntoasă și tare împădurită, unde trebuia să ne petrecem o parte din noapte. Ceata poposi, asigurându-se mai întâi că nimic n-avea s-o tulbure. Un mic conac dărăpănat și pe care-l crezurăm părăsit, ne sluji de adăpost. Caii fură îndată sloboziți să se odihnească, fiecare cu traista de ovăz atârnată de gât. Un foc strașnic, pe care-l aprinserăm în mijlocul curții, avea să ne dezmorțească ciolanele rebegite. Movilă, bucătarul nostru, fripse la iuțeală doi miei de lapte. Cu o bucată gustoasă de brânză și o cană cu vin, pe deasupra, fiecare putu să-și astâmpere foamea.
Ceea ce și făcurăm în mai puțin de-o oră; cei patru tovarăși care erau de strajă, veniră să prindă puteri, apoi, tot câte patru, din jumătate în jumătate de oră, ne făcurăm unul după altul rondul.
Noaptea era mai degrabă umedă decât rece. Se vorbea puțin, se curățau armele, unii moțăiau pe vine dinaintea jeraticului. Din când în când, flăcările vreascurilor uscate pâlpâiau, luminând curtea întreagă și ruinele cu acoperișurile găurite, fără uși și ferestre. Atunci puteai zări toate amănuntele acestui loc pustiu.
Floarea, care scruta fără-ncetare un ungher întunecos al curții, zise:
— Pare-mi-se că locuiește cineva pe-aci, sau stă măcar în timpul zilei. Ia priviți odăița de colo, pitulată în adâncătura zidurilor: e spoită proaspăt; ușa îi e în bună stare și un topor se află trântit, alături, la pământ.
Ne aruncarăm privirile spre locul arătat, dar nimeni nu catadixi să se scoale spre a cerceta mai de aproape. Ne simțeam mult mai bine în apropierea focului. Și apoi cine să se teamă de nenorocitul care zăcea în pat, acolo? Chiar Floarea nu-i mai dădu nici o atenție, se înfășură în gheba ei și se întoarse cu spatele la foc; dar, peste puțin, ea ne spuse că a auzit un geamăt slab.
Mă sculai și făcui un pas în noapte.
— Căpitanul nostru are dreptate! Acum e lumină-n cocioabă! O zăresc printre crăpăturile ușii!
Alergarăm cu toții. Floarea crăpă ușa, cu precauțiune și deodată ni se înfățișă înaintea ochilor un moșneag slab și bărbos, lungit pe un pat de scânduri, cu fața-n sus, cu mâinile încrucișate pe piept și ținând o lumânare aprinsă.
Jumătate pe piept și jumătate pe bărbie se afla o iconiță a sfintei Fecioare Maria. Omul zăcea, îmbrăcat ca vai de el, cu capul pe un sac cu paie. Lângă pat, un urcior. Într-un colț, un cufăr doldora de bulendre. Vatra părea de multă vreme stinsă.
La vederea noastră, bătrânul își întoarse spre noi ochii pierduți în orbite și se miră:
— Nu v-am simțit intrând, ne lămuri el, cu voce cristalină… Sunt surd.
— Surd, asta n-ar fi nimic, îi strigă Floarea, dar mai ești și oropsit: ce ai? cine ești?
Fără să se clintească, răspunse:
— Degeaba îmi vorbești… Sunt surd ca pământul.
Înciudată și neputincioasă, Floarea îi dădu să înțeleagă, prin semne, că voia să-l ajute sau măcar să-i dea să mănânce.
— Prea târziu! Prea multă osteneală pentru nimic… Acuma nu mai aștept decât moartea, frumoasă domniță.
Floarea ne porunci s-aprindem focul în vatră și să preparăm un blid de vin fiert cu zahăr. Omul refuză cu încăpățânare ca să guste băutura și ne spuse că focul era zadarnic:
— Nu mai simt nimica… mor… Vedeți bine că-mi țin singur lumânarea, să nu-mi dau sufletul ca un câine. Și poate că moartea chiar o fi aci, de vreme ce nu mi-e teamă c-o să ia foc țoalele după mine. De trei zile, nu fac altceva decât să aprind și să sting lumânarea… De opt zile zac în pat, fără să mănânc sau să beau… S-a sfârșit: mor.
Stinse lumânarea și și-o culcă pe piept:
Tot ce mai puteți face pentru mine, pentru că Dumnezeu v-a îndreptat pașii încoace, să-mi privegheați sfârșitul și s-aprindeți lumânarea… Astfel, nu mai am nici o teamă că am să ard de viu și voi închide ochii împăcat, chiar astă-seară. Faceți asta pentru sărmanul meu suflet, îngropați-mă apoi și aibe-vă Dumnezeu în grijă. Sunteți haiduci, – o ghicesc după ființele și omenia voastră.
Muribundului, cu toată înfățișarea-i sărăcăcioasă, nu-i lipsea oarecare distincție în trăsături, înnobilate poate de grozava suferință, voinicește îndurată. Vorbirea îi era demnă; se exprima cu ușurință. Vedeai cât de colo că era un țăran sau un fost mic moșier. Dar de unde-i picase pe cap nenorocirea? Ce poveste înfricoșătoare ascundea această viață gata de ducă?
Căpitanul nostru se istovi, făcându-l să priceapă dorința sa de a ști. Așezată pe cufăr, lângă pat, Floarea îi dezmorțea mâinile înghețate și-l copleșea cu semnele. Pricepu:
— Ehei!… Frumoasă domniță… Nu-i ușor să-ți depeni viața, atunci când ți-e sufletul la gură. E ceva prea lung… Și răsuflarea mi-e scurtă. Viața și nenorocirile mele sunt ale unui popor întreg. Voi, ca haiduci, le știți tot așa de bine ca și mine.
Moșneagul se opri. Părea că-și adună gândurile. Ochii săi pironeau flăcările din vatră, ale căror reflexe jucau pe fața lui trasă și nebărbierită. Apoi își întoarse capul spre noi, care ne pironiserăm în prag, buluc, curioși să aflăm cine-i muribundul atât de oropsit că trebuia să-și țină singur lumânarea.
Prin gesturi, Floarea îl rugă să continue. Și atunci, ne povesti cele ce urmează:
— Acum, că știu c-o să mă ajutați să mor creștinește și că o să mă îngropați, am să-ncerc a vă povesti din viața mea, cât mi-o da răgaz moartea.
N-am fost totdeauna oropsitul care mă vedeți. Ca și a mai mare parte a locuitorilor din vremurile de altădată, scobor dintr-un neam de ostași ce și-au apărat brazda patriei, sub bunii noștri Domni de odinioară; mă trag din părinți răzeși. Pe acea vreme, nu se afla în țară decât Domnul care ocârmuia și se bătea în războaie, sfatul boierilor săi, aproape toți oameni cinstiți, noi ăștia, răzeșii și, pe ici, pe colo, câțiva gură-cască, pe care puteai să-i numeri pe degete. Strămoșii mei aveau țarina, pădurea și pășunile lor, mai mult decât le-ar fi trebuit.
Dar vremurile ce urmară schimbară fața lumii. Bunii domnitori au pierit. Boierii s-au înmulțit ca iarba rea, au devenit nedrepți, jecmănitori și pofticioși să domnească fiecare barem câteva luni. Tronul țării, fiind ca și azi la cheremul turcilor, se vindea cui da mai mult; proaspeții boieri avură nevoie de mulți galbeni, ca să-și facă partizani puternici în țară, iar la Stambul să cumpere pe favoriții sultanului. De-aici, jafuri și asupriri. Boierii nu mai simțeau nevoia răzeșului, ci cât mai mult pământ și robi care să-l muncească.
Tertipul era simplu: din când în când, slugile lor împingeau înapoi pietrele de hotar după proprietățile noastre. Moșia boierului se-ntindea astfel ca o râie. Hârtiile noastre erau totdeauna pierdute. N-aveam cu ce să probăm. Priveam cum se împuținează, văzând cu ochii, drepturile noastre pe pământul lui Dumnezeu. Să te jeluiești? Cui? Cei care ne jefuiau erau, în același timp, și judecători în Divan. Cumpărau câțiva martori mincinoși: un subprefect, un popă, doi sau trei bețivani. Martorii noștri nici nu erau băgați în seamă.
Acestui tertip i se adăugară două pecingeni care ne dădură gata: birurile „pe tot ce mișcă sau nu” și bătaia pentru cei care nu puteau să plătească. În mai puțin de două generații, ne uitarăm originea. Omul demn de odinioară deveni un animal sfios, care-și scotea căciula înaintea nu importă cărei arătări ce se proțăpea înjurând în pragul casei sale. Cel mai harnic gospodar nu mai fu decât un trândav; cel mai cumpătat, un bețiv. Astfel, țara se împărți în boieri și iobagi și câțiva dintre acești boieri stăpânesc astăzi până la douăzeci de moșii, mare de la zece până la o sută de mii de hectare.
Vai! Urgia asta a târât cu sine o alta și mai înspăimântătoare. Turcii și grecii din Stambul, știind că boierii români își privesc țara ca pe-o raia, se abătură asupră-ne ca lăcustele. Nu doreau decât să-ncheie târgul cu cei care ne jupuiau de atâta amar de vreme și să ne sugă sângele în bună tovărășie. Boierii noștri li se plecară, fără multă codeală, fiindcă, înainte de toate, era vorba de salvarea lor.
În schimbul bietelor noastre piei, mulți dintre boierii noștri pământeni intrară atunci în grațiile Sublimei Porți, arendând grecilor, atotputernici, una sau mai multe moșii și primindu-i, uneori, chiar ca gineri. Aceste arendări ne făcură să blestemăm ceasul când văzuserăm lumina zilei. Căzusem pe treapta țiganilor robi. Ba chiar mai jos, deoarece robii erau hrăniți, iar noi crăpam de foame.
Și turci și greci, care mai de care, tăbărâră pe fetele și nevestele noastre.
Oh! Dumnezeule neîndurător! Vai de nenorocita, măritată sau nu, care se-ntâmpla să fie frumoasă și să placă cotropitorului! Vai de sărmanul băiețaș care ieșea în calea turcului! Necinstea, chinul și moartea îi așteptau, adesea chiar sub ochii părinților, câteodată ei înșiși măcelăriți.
Și-acum, iată povestea mea:
Pe la 1821, când Ipsilanti și Eteria lui răsculă pe greci împotriva turcilor, eram încă un gospodar cu stare. Locuiam într-un județ de lângă Dunăre, cu nevasta și doi copii: o fată de douăzeci de ani și un băiețaș de doisprezece. Un alt fecior, primul născut, se însurase și trăia într-o comună învecinată cu a noastră.
Pe-atunci încă puteam să-i mulțumesc lui Dumnezeu. Deși foarte strâmtorați cu averea și reduși la strictul necesar, n-aveam să ne plângem de nici o pierdere printre ai noștri, nici nu îndurasem niscaiva bătăi. Dar iată că grecii declarară război turcului, „dușmanul nostru comun”, ziceau ei. Trebuia să ne bucurăm. Erau creștini ca și noi, și cauza lor, dreaptă. O slăbire a puterii otomane n-avea decât să ne prindă bine.
Oh! vorbele! Vraja vorbelor, hrana săracului și huzureala tiranilor!
Hoardele grecești, oameni fără lege și patrie, confundară revoluția cu jaful, luară Țările române drept o raia turcească și, până să zărească hangerul căpeteniei lor, avură destul elan ca să se năpustească asupra femeilor și acareturilor noastre.
Degeaba Ipsilanti, singurul om cinstit, singurul patriot adevărat al Eteriei, decretă sfințenia pământului nostru și pedepsi cu severitate pe câțiva vinovați.
Și cum ar fi putut să fie oare alt fel, când înșiși vitejii panduri ai lui Tudor Vladimirescu, n-au putut rezista, în ciuda spânzurătorilor, ca să nu ne siluiască fetele și să nu dea iureș în tot ceea ce le cădea în mână? Și dacă nereușita Eteriei în Principatele dunărene n-a pricinuit generalului grec decât o mare deziluzie, de care se răzbuna în văzul tuturor pe capul secăturilor sale, greșeala bietului Tudor, vândut de ai lui, îl costă capul.
Sunt mulțumit că mor, să nu mai văd lumea asta. Cumplită turmă ce lovește sau se lasă lovită, dar care nu cunoaște deloc mijlocia între aceste două ticăloșii. Azi știu că dacă stăpânii lumii sunt lipsiți de omenie, lumea nu-i mai bună decât ei. Vai de drepții de pe pământ!
Cu chiu cu vai, scăparăm de bandele eteriste. Satul nostru nu prea avusese de suferit: doar câteva violuri, jafuri, dar nici un omor. Îmi apărai căminul, ca o lupoaică puii. Fiul meu, la rândul lui, se alese cu stricăciuni materiale. Și când socoteam pacostea îndepărtată, într-o bună dimineață sătenii fură vestiți că soldații turci au pătruns în țară, cu scopul de-a urmări pe greci și de-a desființa Eteria.
Ocupația ne lipsea! Deși n-avusesem nici un amestec în răzmerița grecilor și în ciuda asigurărilor Padișahului care „garantase viața și averea raialelor credincioase”, noi plătirăm oalele sparte.
Pentru întâia dată, țăranul român avu prilejul să-și dea seama că lumea se împarte în tari și slabi, că cei tari nu se mănâncă între ei și că cei slabi n-au nici o patrie pe pământul ăsta.
Îndată ce oștirea turcească poposi în țară, cea mai patriotică grijă a boierilor fu de a-și pune averea la adăpost de prădăciunile așteptate din partea soldaților musulmani. Faimoșii otuzbiri erau vestiți prin cruzimea lor. În schimbul pungilor grele de galbeni, fiecare boier obținu de la comandamentul turcesc un agă drept zălog.
Asta fu liniștea pentru stăpânii noștri, dar această liniște a lor de câte vaiete omenești avea să fie umplută, numai scâncetele copiilor noștri au spus-o!
Din toate ruinele, din toate zăbranicele acestei întunecate epoci, nimic nu întrece suferințele răbdate de carnea copilașilor.
Nu mai vă spun prețul în bani și în natură, plătit de țăran pentru întreținerea armatei turcești; mulți rămaseră fără cămașă și trăiră, schilodiți de topuz; fugiră în munți, după ce pierduseră cămin și familie. Mă numărai și eu printre dânșii; dar pierderea acareturilor nu-mi dădu o lacrimă; averea poți s-o refaci, în timp ce ființele care-ți fac bucuria vieții rămân pe vecie pierdute. Ori tocmai aceste ființe, furtuna mi le-a nimicit până la ultima!
Dumnezeule, mare ți-e puterea, dar n-ai pic de inimă! Unde-i mărinimia ta?
Ascultați, haiducilor, ce s-a petrecut într-o săptămână cu viața unui om și spuneți-mi apoi dacă dobitoacele pot să întreacă neamul omenesc în cruzime.
Într-o sâmbătă seara, aga boierului nostru, întovărășit de doi otuzbiri, a năvălit în bătătura mea; fioroșii bașbuzuci speriară pe nevastă și copii. Cum îi așteptam, apucai o bardă, strigându-le pe turcește că voi răpune pe cel care va trece peste pragul casei mele. Abia rostii amenințarea asta, că o lovitură cu latul hangerului mă doborî la pământ, unde leșinai.
Când îmi revenii în fire, cu gura plină de sânge, îmi văzui nevasta zăcând, întinsă în colțul odăii, sugrumată. Una din mâinile ei încleștase între degete fire de păr, smulse dintr-o mustață. Fata și băiatul, nicăieri. Îmi pierdui iarăși cunoștința, apoi trezindu-mă, noaptea târziu, îmi simții corpul scăldat într-o sudoare rece și pricepui, din durerea care-mi săgeta pieptul, că tot ceea ce luasem drept coșmar era adevărat.
Noaptea se scurse astfel.
În dimineața următoare, o duminică, clopotele bisericii vesteau trist agonia unui popor măcelărit. Apăru un vecin, care-mi dădu o înghițitură de rachiu. Sosea din partea băiatului meu, care locuia împreună cu femeia lui într-un sat megieș și se oferea să mă ascundă în hambarul său. Nu puteam mișca un deget, darmite să mă scol și să merg pe jos doi kilometri.
Țăranul plecă și trimise niște femei să se îngrijească de moartă. Un alt sătean veni a doua zi și-mi istorisi cum otuzbirii prădaseră biserica, își băgaseră acolo caii, spărseseră icoanele și furaseră obiectele prețioase, pe care le vindeau apoi pe drumuri. Foile cărților sfinte sfâșiate, ca și vechile documente, le găseai risipite pretutindeni. Bunul nostru preot, pe care turcii îl credeau bogat, fusese chinuit până-și dădu sufletul.
— Ăsta-i sfârșitul lumii! adăogi țăranul. Satul e ca și pustiu. Singur boierul o duce bine: aga îl apără și nu-l costă decât galbenii. Pe când pe noi, zălogul ăsta ne costă viața.
Mă ridicai cu greutate și mă târâi pân-la ograda stăpânului nostru, care era poreclit unul din cei șapte stâlpi ai țării. Frumosul „stâlp” nici nu se osteni să m-asculte. Logofătul său îl chemă pe agă și cuteză, sfios, să-i reproșeze crima săvârșită în familia mea. Îl rugă să-mi înapoieze cei doi copii.
— Cum? strigă așa-zisul zălog: să nu mai iau nici fete, nici băieți! Asta nu se poate, bre!
Logofătul, milos din fire, mă încredință că va face totul spre a înlesni fuga fiicei mele, închisă de agă chiar la curtea boierului. Cât despre băiat, rămăsese în ghearele otuzbirilor.
Mă-ntorsei acasă, unde nevastă-mea se odihnea pe două mese, înconjurată de lumânări și femei care o boceau. Băiatul meu cel mare se ocupa singur cu d-ale îngropării. Eu nu puteam sta în capul oaselor. Pieptul mi-era vânăt, mă înecam mereu și credeam c-o să mor. Asta-l hotărî pe fiu-meu să mâie în seara aia la noi. Plânse toată noaptea.
A doua zi, pe la prânz, eram singur, când un creștin năvăli în curte, strigând:
— Mă Vasile, mă Vasile, aleargă iute: în piața bisericii, otuzbirii vor să-ți turcească băiatul.
Sării de parcă nu m-ar fi durut nimic. În fața bisericii, în mijlocul unei gloate, copilul meu era în picioare pe un scaun. Cu privirea năucită și fața plină de vânătăi. Un turc îi înfășa capul c-un ștergar lung, țărănesc, și striga: „De azi încolo, acest copil va fi turc; cine-l va atinge, va pieri”.
Pe jumătate mort, ridicai brațele și urlai:
„Pagânilor!… Copilul ăsta e al meu!”
În clipa ceea îmi văzui feciorul ăl mare gonind cât îl țineau picioarele, în capul gol, cu ochii holbați și cu câte un pistol cu două țevi în fiece mână. Trase de patru ori în otuzbiri și doborî trei.
Atât putui să mai văd, căci sângele mă podidi pe gură și pe nas și mă prăbușii leșinat.
Timp de două zile, mă zbătui între viață și moarte, neștiind ce se petrecea în casa mea. Oameni de inimă mă transportaseră acolo.
Ar fi fost mai bine, dacă mi-ar fi rămas ochii închiși pentru vecie, deoarece, acasă, cei doi copii ai mei, măcelăriți îndată după leșinul meu, așteptau clipa regăsirii cu maica lor.
Mă aflam în joia săptămânii pătimirii mele, acasă. Vineri sosi rândul fiică-mii, ca să se ducă lângă ceilalți trei. Nu plecă singură: scăpând din ghearele agăi, se ascunsese la cumnată-sa, văduva fiului meu; fură spânzurate împreună.
Nu-s oare umerii unui biet om prea neputincioși, ca să rabde toate astea într-o săptămână?
Ei bine, o să vedeți că la o depărtare de douăzeci și șapte de ani, adică acum șase ani, o altă nenorocire mi-a strivit umerii de moșneag.
Îmi rămăsese o fată de șaisprezece ani, care locuia în acest conac, azi dărăpănat și pe care o înfiase fratele meu cel mare. Bietul Mihai, deși drăgăstos și mai înstărit decât mine, nu voise ca să se însoare niciodată. Spunea, pe bună dreptate, că „cu cât te lipești de ființele iubite, cu atât ești mai nenorocit când le pierzi”. Pierderea unui câine îl adusese în starea asta.
Totuși, nu-și putu stăpâni dragostea ce i-se năzări pentru fi-mea, Măriuca, dragoste împărtășită și de copil, și mi-o ceru:
— O s-o mărit c-un flăcău pe sprânceană și-i voi lăsa moștenire toate acareturile mele.
I-o dădui. Avea pe vremea aia abia doisprezece ani. De atunci nu-i mai revăzui, deoarece timpurile deveniră grele pentru mine, iar Bisoca era la o depărtare, cale de opt zile cu căruța, de ținutul unde trăiam.
Dar, îndată ce îmi pieri familia, averea micșorată la câteva boarfe, înhămai doi cai, părăsii meleagurile nenorocirii și zburai în brațele lor.
N-avusesem parte decât de-o viață de lacrimi, timp de zece ani. Ochii mi se uscaseră, nemaiputând să se închidă. Devenii, pentru țăranii din Bisoca, „strigoiul pădu