Afară e noapte și întuneric. Stelele n-au îndrăznit s-apară încă.
În poienița din mijlocul pădurii e o căsuță mică c-o singură încăpere. Focul sobei arde intens și răspândește lumina peste tot. În jurul mesei aleargă și se joacă mulți copii. Sunt bucuroși. Râd. Au tot ce le trebuie: mâncare, căldură și dragoste.
În rest, peste tot, întuneric.
Afară, prin tufișuri, sunt ascunse animale. Li se văd doar ochii lucind printre frunze. Stau nemișcate și privesc spre lumina casei cu frică.
Înăuntru mai locuiesc și părinții copiilor. Mama învârte-ntr-o oală mare de mâncare, iar tatăl cioplește un lemn.
La un moment dat un copil îi sare bărbatului în brațe. Acesta zâmbește cu bucurie, se ridică, și-l strânge la piept.
Apoi se apropie de fereastră și se uită în întuneric. Zâmbetu-i se schimbă treptat într-un rânjet. Copiii din casă nu-l observă. Ei doar se joacă. Îl simt însă animalele de-afară. Ele știu că-n curând omul va ieși cu un cuțit și va mai lovi una din ele.
Cu carnea va hrăni copiii. Care vor alerga în continuare fericiți în jurul mesei din căsuța luminată, fără să știe și să-nțeleagă câtă suferință și frică se ascunde în întunericul de afară.