În fața primului război

Povestea 'În fața primului război' - Povesti de Nicolae Iorga 💤
O aventură de 25 - 27 minute in lumea magică a povestilor

Încă de la 1908 se puneau politicii românești, așa de strîns condusă de regele Carol, între hotare pe care n-ar fi trebuit să le treacă niciodată, dar și cu oarecare pornire ascunsă către schimbări care ar fi putut să-l facă domn pe o țară mai mare – doar pe primele lui monede, pînă la protestarea austro-ungară, se cetește:”Domnul românilor“! —, probleme în fața cărora oportunismul, oricît de pseudo-napoleonic îmbrăcat, rămîne perplex și nu cutează a lua în vedere o soluție.

Desigur că idealul sîrbilor, care însuflețise mai mult decît o generație, reprezintă și pentru cei de la începutul veacului al XX-lea o necesitate care trebuia să se impuie tot mai mult și în acțiunea politică a vremii. Iar, pe de altă parte, un grup de ofițeri, de diplomați, de cugetători, de curteni ai viitorului împărat Franz Ferdinand urmăreau o înviere a monarhiei prin război și cuceriri, și ei se arătau tot mai stăruitori, mai plini de încredere, siguri că, în momentul decisiv, nu le va lipsi puternicul sprijin german. Ținteau spre Macedonia, spre Salonic, trecînd prin Bosnia și Herțegovina, devenite, din simplu teritoriu ocupat pentru executarea „reformelor”, o provincie ea oricare alta a statului austro-ungar. Astfel se ajunse, a doua zi după declarația de independență a Bulgariei, devenită un Țarat, adecă, potrivit cu o înșelătoare tradiție, un Imperiu, la anexarea celor două țeri sîrbești. Și un război general putea să pară iminent, cum și era; singurele sfaturi rusești care se dădură sîrbilor, pentru că la Petersburg nu erau încă pregătiți, au împiedecat dezlănțuirea lui, amenințătoare. Ce atitudine era să luăm noi? Aceea de a rămînea alături de aliații pe cari ni-i dăduse teama de Rusia, alături de monarhia care ținea în ghearele ei atîta românime, mi se părea o imposibilitate morală. Dar Ionel Brătianu arăta să voiască aceasta, el care-mi spusese că, în ce privește pe vecinii de peste Dunăre, el crede pe bulgari mult mai puțin periculoși și o legătură cu dînșii îi apare mult mai naturală. O lămurire în Parlament n-o admitea însă cu nici un preț tot mai dominatorul ministru, căruia România a trebuit să i se înfățișeze ca o creațiune părintească încredințată lui, ca fiu mai mare, cu misiunea, firește, de a o și spori dacă se prezintă ocazia.

Atunci, cu un biet profesor de la Severin, care se temea să nu rămîie pe bancul de nisip unde ni se împotmolise luntrea, am trecut Dunărea la Cladova, și de acolo am trimes o telegramă către colegul și amicul Iovan Radonici, unul din tinerii istorici ai sîrbilor, care mă cercetase la Vălenii de Munte, cu folclorisul în domeniul țigănimii, Tihomir Georgevici, acesta de origine românească, pentru a-i spune că, în caz de conflict. orice ar hotărî România oficială, sufletul românesc e alături de dînșii.

Peste cîteva luni de zile începeau fierberile în Balcani, determinate de atacul Italiei la Tripoli, atac pe care opinia noastră publică, din cauza interesului de a se menținea Turcia întreagă, l-a privit cu o sinceră antipatie, și de prezența vaselor italiene și pe coasta Albaniei și la Dardanele pentru a smulge recunoașterea anexării regenței africane. Ne găseam iarăși înaintea unei întrebări care era neprevăzută numai pentru trista noastră îngustime de orizont.

Se credea la început că turcii vor învinge, scăzînd pe mult timp periculoasa încredere în sine a vecinilor noștri bulgari, cu cari era imposibil să se lege o prietenie folositoare ambelor părți: o neînțelegere trecătoare, un simplu accident fusese de ajuns, cu cîțiva ani în urmă, pentru a se ajunge la iminența unei ciocniri armate. Cînd s-a pronunțat însă, și așa de răpede, în fața neutralității noastre neestetic pînditoare, victoria aliaților creștini, sîrbi, bulgari, greci, muntenegreni, cînd eventualitatea unei împărțiri a Turciei europene s-a pus ca un lucru de cea mai imediată eventualitate, spiritul românesc, atîta vreme adormit într-un optimism fără viitor, s-a trezit, la orașe, cu o elementară putere.

Formula care s-a găsit, aceea a unei „compensații”, […] a cuprins toate elementele mai vioaie prin pătura politică. Și, din nenorocire, cum era de așteptat, perspectiva unei întinderi peste granița dobrogeană, pînă la un punct pe care, un timp, complecta ignoranță a geografiei vecinătății noastre l-a lăsat cu totul vag, a servit de armă contra guvernului Maiorescu, care, după afacerea tramvaielor liberale, atacate vehement de Carp, se instalase, cu Take Ionescu, la dreapta președintelui de Consiliu, – lipsa lui cunoscută de curaj stînd lîngă meticulozitatea prudentă a fostului profesor de filozofie, ambii supt scutul îndoielilor de conștiință ale regelui, acum îmbătrînit și fără ambiții militare.

Liga Culturală trebuia să ia o hotărîre și, potrivit cu dînsa, să înceapă a pregăti opinia.

Dar aici se petrecuseră în timpul din urmă mari schimbări, rolul meu de secretar general devenind din zi în zi tot mai greu de ținut.

Sava Șomănescu, mare proprietar, de o fabuloasă zgîrcenie, rămăsese trăsnit de îndrăzneala cu care ne aruncaserăm în serbările care trebuiau să procure fonduri pentru Palatul Ligii. Frica ridiculă a bătrînului a mers așa de departe încît a făcut un denunț formal la Parchet contra afacerilor care se pregătesc de un secretar general ca mine, care „umblă cu hîrtiile societății în buzunar”, în loc să le ție într-o arhivă unde să se poată verifica activitatea lui. Ne-am înțeles ușor, noi, membrii Comitetului Central, ca să-l depunem, pur și simplu.

În locul lui a fost ales d. Virgil Arion. Rareori un om de la noi a fost înzestrat cu atîta fineță de spirit, cu atîta farmec subtil în prezintarea unor idei mai mult sau mai puțin originale, fie în vorbă, fie în scris. Micile sale articole tăioase erau un model al genului; lecțiile de sociologie la Universitatea din Iași, conferințile la Vălenii de Munte, cuvîntările la Ligă, discursurile în Parlament, rostite cu un glas jos, dar cu adînci vibrații, măiestru desfășurate de un calculator precis, perfect stăpîn pe sine, duceau nesimțit pe ascultători la concluziile, totdeauna clare, pe care le avea în gînd. Figura supțire, toată în unghiuri, privirea, tot așa de ascuțită, aspectul șubred, bolnăvicios, al omului care trăia dintr-un singur rinichi, contribuiau la impresia generală a manifestărilor sale. Va cuteza în Parlament să se măsoare cu însuși Maiorescu. rămas un puternic partener, capabil de așa de frumoase, și în aparență mișcate, discursuri, ca acela în care a apărat pe regele Carol contra bizarului, irealului Jean Miclescu, cumnatul lui Carp, care, vorbind din gesturi incoerente și din sclipiri de lunatec în ochii fosforescenți, punea în fața regelui venerat icoana lui Ludovic al XVI-lea pe eșafod. Dlui Virgil Arion, a cărui elocvență naționalistă în ton sub-minor n-o putuse auzi aproape complecta lui surzenie, atletul de tribună, cu infinite rezerve de dibăcie, îi opunea un patriotism care era „și al tatălui, și al bunicului, români, toți români“. Nu e nevoie să subliniez sensul sugestiei.

Am avut deci pe d. Virgil Arion președinte al Ligii, știind bine că face parte dintr-un partid politic, dar crezînd că va proceda ca și mine, osebind foarte neted cele două domenii. Aceasta nu s-a întîmplat însă. Acea broșură franceză pe care o făcusem în vederea scopurilor noastre a fost găsită supărătoare pentru interesele unui guvern care plăcea președintelui, și mi s-au cerut modificări pe care le-am refuzat, publicația ieșind deci, cum am mai spus, pe sama mea numai. Ideea unei ruperi a legăturilor cu Centralii speria pe acest vechi și credincios junimist.

Față de alte probleme, atitudinea sa va fi însă aceea a unui hotărît activism. Acela care, cînd voi părăsi secretariatul, în urma unui vot al congresului care dădea o majoritate altuia – și aceluia îi trebuia această platformă —, a putut lucra cu vijeliosul meu cumnat Bogdan-Duică […], a pornit, în chestia sud-dunăreană, ca fidel amic al lui Carp, cel trădat de amicul său de o viață întreagă, într-o direcție în care nu puteam să mergem alături.

Totuși în cele dintîi faze ale crizei am vorbit amîndoi marii mulțimi adunate la”Dacia” despre nevoia de a ne ținea deocamdată într-o atitudine rezervată față de succesele bulgarilor, care înnebuniseră oameni de o fire mai puțin stăpînită. Cu hotărîrea luată în numele adunării m-am prezintat regelui Carol, care a fost sincer, cald, mișcător. Mi-a vorbit de cartea mea despre Imperiul otoman, și-a arătat convingerea, veche, că se va sfîrși cu acest Imperiu, dar nu credea că va fi așa de răpede, a declarat apoi că, doritor al unei modificări de graniță în Dobrogea, prin care s-ar desființa unghiurile intrînde pe teritoriul nostru, n-ar voi totuși să meargă la bătrîneță contra acelora pe cari-i ajutase, tînăr, a se elibera. Era și contra oricărei presiuni militare asupra învingătorilor.

Pe urmă, vîrtejul prinzînd tot mai mult opinia publică, d. Arion a ajuns, alături de un Ionaș Grădișteanu, ale cărui însușiri reale erau stricate de ciudata înfățișare fizică, ca și de un Miclescu. totdeauna călare pe caii închipuirii sale, și de alți cîțiva vînători în albastru, luptătorul pentru întinderea granițelor. Îi stătea alături Pârvan, noul secretar general, înlocuitor al meu fără un gest de împotrivire, care-și încerca acum în alt domeniu puterea de a impresiona. Din oraș în oraș se ducea solia unui indispensabil război, prin care hotarele regatului român s-ar întinde pînă la caldele ape albastre ale Arhipelagului.

În jurul meu, cel care nu credeam că e frumos și bine să intervenim astfel într-un război pe al cărui steag erau scrise idealuri naționale, se făcea golul. Dar golul sperie pe un singur fel de oameni: aceia cari nu-l pot umplea cu credința lor, ieșită dintr-o conștiință care nu are nimic a-și reproșa și unită cu munca, în serviciul zilnic al aceluiași ideal. Cel hulit ca un „nebun” al naționalismului s-a împăcat, și luni întregi de zile, cu pecetluirea ca „rău patriot”, lipsit de sentimentele necesare pentru neamul său.

În timpul cînd se discuta viitoarea hartă a Balcanilor, pe care trebuia s-o prefacă îndată reacțiunea naționalistă sîngeroasă a lui Enver-Pașa, răzbunătorul înfrîngerilor alor săi – și între delegații turci era fostul meu elev Nicolae Batzaria, ajuns ministru al junilor turci, pe care mi-l aminteam micuț și slăbuț student, mirat că Bucureștii sînt un oraș unde se mătură, și apoi ca unul din colaboratorii, supt numele de”N. Macedoneanul”, la Sămănătorul —, se pregătea la Londra Congresul de istorie.

Pînă atunci, împiedecat mult timp și de sărăcie și de sarcina grea a revistei, ajunsă un ziar, a tipografiei, a cursurilor de vară, de a trece granița, nu știam, cum am mai arătat-o, măcar de existența acestor congrese. Vechile mele călătorii se îndepărtau tot mai mult în memoria mea; gustul lor chiar îmi pierise în mijlocul frămîntărilor vieții mele, de o amețitoare activitate exterioară, care nu era desigur ce dorisem mai mult și ce-mi putea da o mai mare satisfacție. Am povestit mai sus felul cum Maiorescu a înțeles să mă ajute în sarcina de a reprezintă România.

În acele zile de petrecere la Londra, pilotat de îndatorirea dlui Marcu Beza, funcționar la Legație, macedonean de un deosebit talent literar și om întreprinzător, care știa să-și găsească locul în viață, am sorbit pe atunci din nou un aer cu care de atîta vreme nu mai eram deprins și, în legătură cu ședințile congresului, am cunoscut oameni pe cari era să-i maf întîlnesc în viață: ca pe atunci tînărul istoric francez Henri Hauser și italianul Volpe, așa de bucuros că în străinătate i se vorbește limba sa. Am regăsit și pe Lamprecht care, foarte încălzit pentru planurile de întindere „tentaculară” a poporului său pînă la ultimul om și la ultimul interes german, îmi spunea cu o nesfîrșită bucurie că bilanțul comerțului german ajunge pe acela al englezilor. Iar la aceștia am constatat o puternică ură împotriva celor cari duceau pe toate terenurile o concurență așa de minuțios științific orgartizată. Era în aerul acestei întîlniri dintre intelectuali de multe nații ceva neliniștit, care făcea să se deschidă cele mai întunecate perspective. Toate discursurile festive, toate danțurile istorice ale studenților și studentelor, toată cordialitatea aparentă, nu erau în stare să înlăture asemenea aprehensiuni.

Era, din contra, calm în Parisul revăzut după o așa de lungă absență, fiind un întreg șfert de veac fără contact cu foștii mei profesori, dintre aceștia numai pe d. Bémont îl întîlnisem, la București, venit cu o croisière științifică și bucuros de a vedea monumente istorice și peisaje, ca și țerani, pentru a-și rezuma aprecierea în propoziția, pe care am mai citat-o:”La d-voastră două lucruri sînt bune, trecutul și țeranul“. Mi s-a părut însă că, față de furtuna care vizibil se pregătea peste o altă întindere decît aceea mărgenită, a Balcanilor, era aici un „laisser-aller” care îngrijora pe cine nu se simțea legat de alianțele oficiale cu Centralii. Un volumaș de Note de drum a cuprins observațiile mele în cursul acestei neașteptate călătorii, în același timp cînd publicam comunicațiile mele de la Londra, una cu privire la rolul „imperial” pe care-l jucaseră țerile noastre după așezarea turcilor în Europa. Cursul meu de un an de zile căutase și el să ne situeze în această lume sud-est europeană, care chema tot mai mult, prin freamătul armelor, prin gloria biruinților și cruzimea măcelurilor, atenția asupra ei. De aici, din notele stenografiate de d. Stahl, a ieșit o Istorie a Statelor balcanice în epoca modernă, care a apărut și în limba franceză în două ediții.

Într-o revistă suedeză, cu care am intrat în legătură prin amicul Vestrin, fiind întrebat în ce privește împrejurările noi din Balcani, am enunțat ideea că elementul latin și semi-latin din peninsulă trebuie păstrat și că pentru aceasta nu e mijloc mai potrivit decît ca, în statul albanez, care s-a dovedit însă prea naționalist pentru aceasta, să se recurgă și la serviciile românilor balcanici, iar opera comună să se sprijine pe un amestec italian, așa de firesc și prin trecutul acestor locuri, ceea ce s-a și întîmplat prin fatalitatea lucrurilor, chiar dacă nu s-a produs decît trecător, în vremea marelui Război: acea conlucrare între italieni și români, ca rase și ca state, mi se părea, și-mi pare încă, de cel mai mare folos. Voi urmări mai tîrziu această idee în conferința de la 1915, Albania și România, așteptînd cursul despre Albania din 1918 și publicarea la 1919, a unei istorii a vechii Albanii, în limba franceză.

Cum se dezbăteau cu pasiune drepturile pe care le-ar avea fiecare din națiile conlocuitoare în Balcani, mi s-a părut că ar fi folositor să se reia pe baza izvoarelor înseși începuturile lor în peninsulă, pentru ca să se vadă ce este în adevăr „operă națională” acolo și ce e numai un val oarecare în necontenitele mișcări de populație pe care le provoca hazardul ciocnirilor obscure. Era și dorința, naturală, de a vădi că supt nume străine, se ascunde în Balcani adesea o veche permanență romanică […]., Maiorescu izbutise, după o lungă și dezlînată acțiune. În veșnicăi harță cu opoziția, să capete dorita „compensație”. […]

Ședința secretă a Parlamentului, atît de secretă încît a doua zi ziarele dădeau rezumatul pe larg al discuțiilor, cu prezintarea chiar a actului pe ale cărui peceți bătrînul profesor din capul Guvernului lăsa să cadă o mină bismarckiană, a provocat și din parte-mi o declarație în care, amintind vechiul și adevăratul nostru rol în Balcani și în tot sud-estul Europei, arătam cît de puțin se potrivește cu dînsul „izbînda” de care Maiorescu se arăta atît de mîndru.

Dar dezbaterile asupra acestor drepturi și asupra hotarelor care ar trebui să plece de la dînsele s-au mutat, scurtă vreme după întoarcerea mea de la Londra, din nou pe cîmpiile de luptă. Pe Bregalnița, bulgarii au atacat pe sîrbii cari le stăteau în față, și un nou război s-a deschis pe pămîntul așa de adînc însîngerat al peninsulei. După noi frămîntări, am intervenit și noi.

Profesor la Școala de război, am cerut favoarea de a întovărăși, ca voluntar, armatele noastre […].

Astfel am asistat în uniforma de soldat la ședința Camerelor, în care, hotărîrea despre război și pace aparținînd Suveranului singur, s-au votat măsurile cerute de împrejurări: Maiorescu și Take Ionescu își luau răspunderea unei expediții care, în mijlocul certelor politice pe tema „națională“, fusese, cum s-a dovedit îndată și cum din nenorocire era să se dovedească din nou, cu nespus mai grave urmări, așa de puțin pregătită.

La început, am fost repartizat la biroul presei unde, pentru a nu face nimic, fuseseră trimeși și alții, ca d. Hiotu, viitorul ministru la Praga și ministru al Palatului. Am putut vedea cît de puțin știe întrebuința o anume rutină militară, deprinsă a trata pe oricine după haina pe care o poartă, după gradul pe care-l are, mijloacele morale, a căror importanță e totuși așa de mare. Ni se cereau, ca să fim și noi de un folos oarecare, articole cu privire la războiul care se deschidea, și ele rămîneau să fie publicate în ziare care, acestea, protestau contra unei asemenea intrusiuni, ca unele ce aveau personalul lor și colaboratorii lor.

Ceea ce doream, și mi s-a refuzat mai mult timp, ca să nu văd lucruri care era mai bine să nu fie văzute de ochi atenți și critici, era să merg pe teatrul operațiunilor. Am avut asupra acestei dorinți și o scenă neplăcută cu un „superior”, care era mai-mai să mă facă să simt situația mea pentru moment. S-a făcut și o întrebare la Palat, și regele mi-a învoit plecarea în Bulgaria.

Am publicat, în Acțiunea militară a României, carte din care Socec a dat a doua ediție, notele mele din timpul inofensivei călătorii militare pe care am putut-o face astfel în iulie 1913. Întregul acestei „acțiuni“ sămăna mai mult cu o excursie și cu o migrație, deși conducerea supremă era încredințată unui om de mare merit, pe care l-am văzut atunci întîia oară, generalul Averescu, înalt, foarte slab, osos, cu o privire fosforică în ochii mici și reci, vrăjind pe aceia cari aveau a face cu dînsul și dîndu-le siguranța că tot ce se face trebuia făcut și trebuia făcut așa, cu siguranța izbîndei la capăt. Acest neobișnuit comandant era desigur și un strateg priceput, dar mai ales un animator de ostași, cu toate că-i lipsea glasul, gestul, talentul oratoric, căldura. O siluetă și o metodă de Moltke, cu același calcul exact al tuturor posibilităților, cu aceeași indiferență pentru tot ce mai este alături.

Cu automobilul dlui Brîncoveanu am străbătut cîmpia munteană pînă la Bechet. Era în mișcarea trupelor ceva din reveria pastoralei noastre, și aceasta, în vremi de oțel ca ale noastre, indispunea și trezea neliniște. Generalul Crăiniceanu voise o armată de 800.000 de oameni și o avea, dar cu chipiile Liniei de la 1880, găsite în cine știe ce vechi depozite, și cu blajini rezerviști, cărora numai de război nu le ardea. Prea mulți ofițeri de rezervă făceau ce voiau fără a le păsa de autoritate și voi vedea pe colonelul Sturdza rupîndu-se de la comandamentul său și trecînd la generalul Cotescu, căruia, criticînd vehement operațiile din celait sector, i se punea la dispoziție. Maiorul de artEerie Ionel Brătianu era încunjurat de o întreagă curte politică și culegea elementele unei ofensive de partid care nu trebuia să întîrzie, cu un program de reforme economice și sociale ca legitimare pentru revenirea la putere. Cîțiva din elevii și prietenii mei aveau în adevăr atitudinea de strictă supunere, de orb devotament care se impunea și, dintre colegii de Parlament, socialistul de odinioară, fostul ministru liberal V. G. Morțun mergea ca sergent, deși bolnav de inimă, în rînd cu soldații săi, cărora le era în materie de tutun o adevărată providență. Dar alții, în curcînd în mers trupa care le fusese încredințată, „se supărau” pur și simplu și luau drumul de întors la București, ca și cum ar fi fost vorba de o simplă primblare fără nici o răspundere. Mulți făceau politică în voie, și la Orhanie un colonel, profitînd de gradul său ca să-mi strivească glasul, anunța la masă, cu încrederea celui mai autentic prusac, că Franța în curînd va fi tăiată în bucăți, pentru ca Germania să-și ia Burgundia, Flandra și ce va mai voi alta. Rea atmosferă pentru acel lucru grav care e un război! La Muntele Sfîntul Nicolae, voi auzi apoi cum generalul Mustață, care făcea ca un raid turbat în stepă cu călărașii și roșiorii lui, tăind în urmă firele telegrafului fără a-și da sama de ce, striga în fața ordinului de a se opri, adus de la București de fostul atașat militar bulgăresc, colonelul Stoilov, că el e „comandant de divizie independentă” și „merge la Sofia”.

Eu însumi am întovărășit pe cîțiva aviatori într-o recunoaștere „de plăcere” de la Orhanie în sus, pe un automobil al ofițerului Arion și, neștiind ce vom găsi, căci speranța că va fi acolo cavaleria, ai cării cai ar fi murit de foame, se dovedi zădarnică, ne-am oprit, mult departe de ultimele gărzi românești, în pustiul pietros și păduros de pe malurile înalte ale Iskerului, fără alte arme decît un singur revolver pentru toți, cu perspectiva de a rămînea, la căderea nopții, căci automobilul nu putea să suie panta cleioasă, prada dușmanilor și a fiarelor. Pîinea era neagră-verzuie, mucedă, cantina ofițerilor răzimată de privăți. Nu mai vorbesc de măsurile contra bolilor. La Rahova am văzut descărcînd de pe vase soldați cari purtau o ciudată uniformă de șaiac brun. Mi s-a spus că sînt prizonieri bulgari; de fapt erau de-ai noștri, cărora li se dăduse uniforme bulgărești luate din depozite infectate de holera care în curînd era să ne năpădească. Am găsit-o la Orhanie unde, stînd într-o odaie cu colonelul medic Potîrcă, aflam zilnic povestea luptei zădarnice cu boala care făcea tot mai multe victime fără ca mijloacele de combatere să fie la îndemînă: prin praful de var orbecăiau medicii speriați, unii chiar puțin dispuși să se primejduiască, bolnavii învîrtindu-se în durerile lor cumplite pe pămîntul gol; înaintea fereștilor mele treceau, acoperiți cu un cearceaf, agonizanții. Generalul Averescu era totdeauna la datoria sa, dar ce putea face un singur om în fața scadenței fatale a deceniilor de neglijență și de necinste petrecute în vuietul încăierărilor politice, supt ochii, din ce în ce mai obosiți, ai lui”Carol îngăduitorul”!

Cu aceeași libertate anarhică îmi făcusem și eu drumul putînd să mă ducă la un sfîrșit ridicul, de care mă întreb și astăzi cum am scăpat. După ce și la Bechet, unde un colonel din școala declamatorie împărțea broșuri patriotice menite soldatului, se încercaseră a-mi interzice trecerea în Bulgaria, pe care aproape erau s-o acorde cutărui ofițer de origine bulgărească și provenit din însăși armata bulgară, ca și unui profesor de la Școala de război, originar din Macedonia bulgărească, a cărui călătorie suspectă am putut-o împiedeca, am fost luat de doi ofițeri de rezervă, cari-și aveau automobilul lor, tînărul bancher Blank și amicul său craiovean Quintescu, ambii tot ce poate fi mai puțin militar. Ne-am încurcat de la început cu o hartă proastă și am pornit, nu spre Borovan, unde erau trupele noastre, ci la dreapta, unde aștepta cea mai mare harmalaie „militară” posibilă.

Sentimentul pe care l-am avut atunci a fost unul de covîrșitoare tristeță, de milă pentru toți luptătorii. Malul balcanic, galben-murdar ca și șaiacul uniformelor inamice, fără copaci, fără pajiști, casele nevăruite, cu coperișurile de bătrînă țiglă în coloarea prafului, oamenii înăcriți, cari ne priveau din prag cu adînci ochi de ură, cîte un intelectual hrănit în desprețul nostru, sfidîndu-ne chiar, siluetele de stepă asiatică profilîndu-se pe culmile dealurilor goale, cîte un spion cu picioarele legate supt cal, pe care-l duceau să-l împuște, se uneau cu zăpăceala noastră limbută pentru a produce această copleșitoare impresie.

Am ajuns singuri, fără a întreba pe nimeni, într-un orășel bulgăresc, Biela-Slatina, neocupat, pe străzile căruia păzeau sergenți de stradă, cu același mondir de șaiac, cu aceeași roată de șapcă pe cap – noi era s-o introducem supt o domnie nouă, cu gusturi engleze, în locul fercheșului chipiu francez —, iar lumea se îmbulzea, mai mult curioasă decît plină de dușmănie, ca să ne vadă. Se vor fi mirat că, în contra ideilor despre „ciocoi“, cari ar fi un fel de păsări răufăcătoare, nu eram nici strînși în corset, nici văpsiți pe buze și pe obraz. Crezînd că facem parte din avangarda oștilor năvălitoare, ne-au lăsat să trecem fără o singură întrebare și, față de ideea dlui Blank, de a o rupe înapoi, am recomandat acest sistem de aparentă încredere, care ne-a reușit. Ba cum, la ieșire, dintr-un șanț, un soldat bulgar ne lua la ochi și n-aveam decît carabina de salon neîncărcată a tînărului financiar, am recomandat acestuia să se facă a lua la ochi pe dușman, care el nu putea să știe ce boierește de neprevăzător călătorim noi prin țara lui.

În fund, licăreau focurile bivuacurilor noastre de la Borovan și o recunoaștere de ofițeri călări era gata să tragă. Am datorit glasului meu de întruniri publice că aceasta nu s-a întîmplat. Peste cîteva momente eram în mijlocul unei trupe moldovenești, care se pregătea de noapte în jocul focurilor. Dar cum, nu știu de ce, trebuia să fim la Vrața, am pornit-o înainte pe întunerec, ca să ne găsim la sosire automobilul străpuns de gloanțe. Și cum otelurile, biete hanuri balcanice, erau pline de lume îmbulzită, m-am zbuciumat pînă în ziuă, în frigul care venea din Balcani, tăios ca o lamă de brici, în mieunatul plin de desperare al pisicilor părăsite.

Am avut prilejul să cunosc aici, în casa unde mă dusese influența cumnatului meu Iordan Bogdan de la Severin, căpitan farmacist, pe un avocat bulgar, cel dintîi om din rasa lui pe care-l întîlnisem în viața mea. Curată casă, aspră și goală, cu patul alb, de care de cîteva zile doream. Pe părete, harta Bulgariei Mari de la San-Stefano, motivul permanentei obsesii care arunca, și va arunca, necontenit înainte un neam de oameni extraordinar de muncitori, de cumpătați, de stăruitori în tot ceea ce fac, încet și solid, dar pe care, popor mic. Îi nenorocește mărimea idealului de care sînt tîrîți, ca acei osîndiți de odinioară pe cari, pentru hainie, turcii îi legau de picioarele cămilelor înspăimîntate. Bineînțeles că toată convorbirea a fost asupra acestui subiect, asupra lui singur.

La Orhanie am întîlnit alte categorii ale acestei interesante populații, care, cunoscîndu-ne în parte și de la noi din țară, unde veneau ca zarzavagii sau salahori, s-au înțeles și s-au împăcat răpede cu „inimicul”, cazurile de atacuri asupra elementelor răzlețe, rătăcite, fiind rare și deci și proclamația amenințătoare a prințului Ferdinand, comandant suprem, aproape superfluă. Erau ocolo, afară de tineri intelectuali, cari nu se puteau împiedeca de a admira cavaleria roșă și cavaleria albastră a lui Mustață, mahalagii cari, mai ales femeile, își făceau ochii roșii de plîns pentru pierderi pe care le-am constatat imaginare, apoi burghezi din centru, cu paturi de fier de la Viena, pentru oaspeți, zugrăvite cu desemne „elegante” – și eram adăpostit într-una din aceste odăi, copiii jucîndu-se cu inocenta mea baionetă și făcînd apoi pe părinți să întrebe la București ce mai e cu soldatul român care a plecat – și erau și ultimii reprezintanți ai luptelor romantice pe care le-am ajutat noi.

Un bătrîn cu țăcălie m-a întîmpinat la intrarea în oraș, întovărășit de doi tineri. Mi s-a înfățișat ca unul din ultimii aderenți ai bătrînului Racovski – altceva, idealistul și ideologul acela, așa de călduros și de sincer, pierdut în nobile visuri, pe care le-a urmărit și pe pămîntul nostru, decît comunistul cu fața neegală, cu ochii mici fugind de priviri, cu barba sălbatecă […] și pe care, cîndva, mi-am făcut o plăcere răutăcioasă să-l pun să-și scrie petiția de admitere, plină de greșeli, la Academia Română, luîndu-l supt scutul meu cînd d. Bianu voise să-l dea afară; și el studia tocmai pe celait Racovski, al cărui nepot pretindea că este! Bătrînul mi-a vorbit frumos românește de sentimentele recunoscătoare pe care generația lui le are față de România și a arătat că știe atitudinea mea față de planurile mai vechi contra Bulgariei. De atunci, acolo-n casa cu paturile de metal de la Viena, în fiecare dimineață, găseam un păhar de lapte cald și cîteva ouă proaspete. De altfel în aceea unde stătea cumnatul meu, și care cuprindea între cele cîteva cărți buna istorie contemporană a dlui Simion Radev viitorul ministru al Bulgariei la București, cu cîtă grabă ne-a gătit buna bătrînă pogacea coaptă în spuză și a prefăcut în materialul unui neegalabil borș găina pe care, într-o clipă, ordonanța o descoperise, o cumpărase și o și adusese in triumf – de aici și numele de „războiul cu cocoșii” pe care bulgarii l-au dat nesîngeroasei noastre expediții.

Impresia pe care o lăsa această țară nouă pentru români era, dealtfel. din cele mai pașnice. Bulgarii, opriți de a culege a doua recoltă – de care se ocupau și soldați de-ai noștri în cale, ajutînd femeile, pe cînd alții le țineau copiii în brațe —, nu voiau, era vădit, să se bată. Aruncau în grămadă puștile și luau cea dintîi cracă ruptă din pomi ca toiag de întoarcere. Dar ofițerii prinși de brigada Bogdan de Ferdinandovo, și pe cari-i văzusem la Bechet, aveau cea mai bună din atitudinile potrivite cu situația lor și, pe cînd ai săi se liberau grăbit de datoria ostășească, comandantul lîngă calul lui de luptă arunca din ochi scîntei de neputincioasă durere.

Holera, care izbucnise, făcea cu neputință continuarea unei acțiuni care, de altfel, zdrobind rezistența bulgarilor față de sîrbii și grecii cari înaintau, își atinsese scopul. Ionaș Grădișteanu, totuși un fost și un viitor adversar în Cameră, însărcinat să arăte la București, unde, îndată ce a sosit, s-a pus la pat, starea deplorabilă a armatei infectate, m-a îndemnat să-l întovărășesc, ca eroic apărător al unui șef el însuși de o așa de belicoasă înfățișare. Și astfel am părăsit iadul de la Orhanie pentru a lua drumul Plevnei.

În cale, regimente înaintau spre Balcani, fără să afle ce le așteaptă; figuri cunoscute, ca a lui Nicolae Filipescu, ne întîmpinau. Convorbirile cu dînșii nu ne puteau înviora, cu ce știam că este în urmă, și cum mi s-a părut că mă simt rău și am cerut o gură de coniac lui Grădișteanu, acesta, întrebat puțin după aceea ce-ar fi făcut dacă aș fi dat semne că m-a atins grozava boală, a păstrat o semnificativă tăcere. La Plevna am întîlnit un grup de ofițeri prieteni, cu cari am străbătut străzile, pline pentru mine de umbrele chinuite de la 1877.

De aici, spre Nicopol, care-și desemna în zare culmile golașe. Necontenit, Grădișteanu se informa despre direcție la soldați cari ar fi putut să ne răspundă cu revolverul și al căror răspuns mut, cu plecarea și scuturarea în lături a capului, avea sensul contrar celui obișnuit la noi. E o mirare că, astfel călăuziți, am ajuns totuși la ținta noastră, Dunărea. În cale am văzut, la Cerveni-breg, pe Moștenitor luînd hrana la gară, unde soldați, măturînd, răsturnaseră pe farfurii tot praful infect de pe lespezi: poftit să iau loc la masă, am crezut că uniforma simplă pe care o purtam nu mi-o permite, dar am primit recunoscător ce mi se trimese într-un vagon pustiu.

Apoi, după o clipă de odihnă într-un han românesc, drum de seară prin satele mari, pierdute în grădini, perfect liniștite, ca și cum la cîteva zeci de kilometri n-ar fi fost acea neobișnuită frămîntare, plină de atîtea suferinți. Iar la București muzicile de vară cîntau în toate grădinile pline de vuiet și de ciocănitul halbelor: capitala unei țeri în război era lipsită de cea mai elementară bună-cuviință – oraș cules din. toate părțile, plin de paraziți și profitori, de funcționari obosiți, și cu totul lipsit de un suflet al său. Am adormit la otel cu greutate, înaintea ochilor perindîndu-mi-se un nesfîrșit șir de uniforme albastre, care se prelungea pe drumuri străine, poate către moarte.

Grădișteanu fiind bolnav, am mers la acei cari hotărau, ca să le arăt care e trista realitate în Bulgaria. Take Ionescu, care se mutase la un prieten, casa lui fiind în reparație, s-a dat cu groază înapoi la vederea cui venea din locul unei așa de grozave primejdii, iar generalul Văleanu, cînd i-am vorbit de necesitatea unor măsuri urgente, s-a mirat de fantazia cui cerea să se dea soldaților bolnavi ceea ce cu un an înainte dăduseră bulgarii la ai lor. După ce și eu mi-am făcut ușoara suferință, de care puțini au scăpat, și ea mi-a revenit și acasă, m-am întors la ai mei cu convingerea că, hotărît, nu sînt bun de nimic. Mă oferisem totuși lui Maiorescu pentru informații, de care, cu cîtă filozofie mai veche știa, viitorul președinte al Congresului de pace n-avea nevoie. Și totuși, judecînd nemțește, deci ca un înapoiat, Lamprecht îmi scria ca să-mi arăte cît compătimește grelele s