De pe larga tăietură a Șușiții, o luăm pe la Câmpuri în sus, pe pârăul Negru, urcăm spre miazănoapte, pe sub coastele Tihăraielor, prin păduri brăcuite, prin meleaguri pustii, scrijelate de rovine, și ieșim, după două ceasuri de suiș, pe culmea Tempei, de unde ne lăsăm, țiind matca Haloșului, la mânăstirea Cașin. De-aici începe lanțul frumoaselor sate de mocani, înșirate pe spintecătura Cașinului, până-n Trotuș. Vechea mânăstire s-a dărăpănat. Acum două sute cincizeci de ani se ridicau pe măgura asta, încunjurată de codri, curțile domnului Gheorghe ștefan, întărite cu ziduri, ca o cetate -au bătut vijeliile vremii și le-au amestecat cu pământul. Din toată strălucirea de odinioară n-a mai rămas decât stema Moldovii săpată-n chenarul de marmură de la gârliciul tainiții, prin care-au ieșit într-o noapte domnul și curtenii de-au scăpat teferi sub pavăza codrului, pe când turcii, în gloată mare, trosnind din sinețe, spărgeau porțile cetății.
Ne scoborâm pe valea Cașinului în satul Onești, veche așezare de răzeși, pe-un șes așternut între dealuri, la răspântia
*
celor mai sălbatice ape ce se prăbușesc din munții Bacăului. Aici soarbe Trotușul, din dreapta, undele Oituzului și ale Cașinului, din stânga, șioiul zbuciumat al Tazlăului și, târându-le peste bolovani, le scoate la luncă, unde le primește, în patu-i larg și nisipos. Siretul — Dunărea Moldovii. Pe-aici trece linia ferată care, urcând în sus pe strâmtoarea Trotușului, despică munții și răzbate-n Ardeal prin strunga de la Palanca. Din vatra Oneștilor facem un ceas, cu trăsura, până-n Târgu-Ocna — un orășel drăguț, cuibărit pe apa Trotușului, între măguri acoperite cu vii și cu livezi. Lăsăm în dreapta gorganul vânăt, cu vestitele-i ocne, cari din timpurile cele mai îndepărtate și-au deschis țării nesfârșitele lor bogății de sare, ș-o luăm cătră apus, pe drumul uscat și colburos al Slănicului. Soarele se apropie de codri. În urma noastră, cu fața spre lunca Trotușului, rămâne, singuratică, înfiptă-ntr-un mal, casa bătrânească a nemuritorului Negri. Ne uităm cu respect la zidurile acelea albe ce de-abia se văd dintre copaci — acolo a trăit, acolo a visat, acolo a muncit pentru binele și fericirea noastră blândul preot al Unirei, omul pentru care iubirea de țară și de neam a fost o adevărată religie. Treptat, zarea se închide. Drumul îngust șerpuiește pe sub stânci, pe marginea Slănicului, ale cărui unde repezi vâjâie clăbucite de pietre. Sosim, după un ceas, la vechiul “Cerdac” — două căsuțe, între care s-așterne, peste volbura apei, un umbrar de scânduri, mâzgălit de iscălituri. De-aicincolo se mai lărgește puțin: începe satul; mergem încă vrun ceas printre casele rare, înșirate de-a lungul pârăului, cotim la stânga, pe după o perdea de fagi, urcăm un dâmb, și deodată înaintea noastră se descopăr, luminoase-n rama lor de codru, Băile Slănic — Sinaia Moldovii.
Aici valea se-nchide din toate părțile: o horă de munți o prind la mijloc, și apele colcotă grămădite ca-ntr-o pâlnie. Pe fundul văii, de-o parte și de alta a Slănicului, se înalță oteluri mari, vile atrăgătoare răsar dintre copaci, drumuri albe, netede se-ndoaie molatic peste tăpșanele verzi, cărări pietruite se cațără pe brâiele măgurilor, pe sub bolți de ramuri; chioșcuri neașteptate-ți ies în cale; de sus te strigă vârfurile munților Cerbul, Puful, să-ți arate poienele lor înflorite, și largile lor priveliști, peste clocotișul codrilor, înspre Poiana Sărată de la trecătoarea Oituzului și-nspre Poarta Vânturilor de la Nemira-Mare. Zbucnesc din stânci izvoarele binefăcătoare, descoperite acum o sută de ani de serdarul Mihalachi Spiridon, care vâna cerbi și urși pe unde ne primblăm noi azi în cântecul muzicei. Înaintăm, pe lângă băi, pe șoseaua ce șerpuiește spre graniță. Tot mai tare s-aude-naintea noastră vuietul apei. Suntem la cascadă. O punte s-așterne peste Slănic
— de pe ea ne uităm, pe după o perdea de brazi, la valul sclipitor ce se aruncă de pe pragul unei stânci și cade plescăind pe-o lespede lată de piatră. Soarele aprinde curcubeie în norul de pulbere ce se ridică, împrăștiind în aer o răcoare dulce, -pădurea răsună ca de-o fanfară.
Din Slănic pornim de dimineață pe cărăruia de codru ce suie-n pripoarele munților spre miazănoapte, trecem pe la obârșia izvoarelor sărate, peste vârtoapele sălbatice ale Nemirei și ne lăsăm, după cinci ore de umblet prin pustietăți, în cătunul Poiana de pe pârăul Uzului. De-aici ținem spre răsărit șleaul apei și ieșim, pe la Dărmăneșți, în mândra și bogata vale a Trotușului — Prahova Bacăului. Gonit din steiurile Solului, din Transilvania, Trotușul sparge pe la Palanca meterezele Tarcăului și, dând stâncile la o parte, deschide văi largi și roditoare pe poalele munților și le împodobește cu sate, cu fabrici, cu minunate castele și parcuri, așterne drumde-fier, desfundă izvoare de păcură, mine de cărbuni și cariere de piatră, mișcă sute de herăstraie, cară plutele devale și, strângând pâraiele codrilor, se lasă voios la luncă, unde, tolănit pe nisip, ascultă fluierele doinașilor și-și joacă solzii de argint în razele soarelui.
Ne urcăm la Comănești, sat mare, frumos așezat între munți, pe tăpșane deschise, ușor înclinat spre apa Trotușului. Vuiește valea de zgomotul morilor ș-al herăstraielor. În toate părțile e mișcare, zarvă — freamătul muncii. Sute de brațe harnice desfundă comorile pământului. Din când în când auzi, ca niște vaiete prelungi, strigătele acelea de glasuri unite cu care obicinuiesc muncitorii a se îndemna la ridicarea greutăților mari; tăcut privește de pe podișul din stânga mărețul castel, care-și întinde-n fund, spre codri, parcu-i întunecos, cu drumuri tăinuite, cu bărci pe lacuri, cu punți peste cascade și cu boschete de portocali.
Pe-nserate sosim la Moinești, cea mai bogată schelă de petrol din Moldova. A doua zi luăm în sus calea Tăzlăului Sărat și, după trei ceasuri de urcuș printre stânci, cârmim la stânga, pe sub Runcu Stânelor, străbatem codrii de brazi ce se lasă ca niște plete pe umerii Goșmanului și intrăm în sălbatica, prăpăstioasa spintecătură a Tarcăului.