Pe la nămiezi pornim înainte pe șoseaua netedă, care taie de-a curmezișul dealurile ce se lasă din poalele Parângului și se-ntind buziș între Olteț și Olt până-n câmpiile Romanaților. Văi și coline sunt înecate de soarele arzător de iuliu, și nici o abureală de vânt. Iarba și tufele prăfuite de pe marginea drumului pălesc, ca bătute de pară. În depărtare, miriștile scânteiază. Pe imașurile dezvălite, oile stau grămadă, cu botul în pământ, înghesuite una într-alta, ca să-și ție umbră. Crâmpei de nor nu se zărește, — tot cerul pare că arde deasupra noastră. Aerul tremură de zăpușală, și ochii ne dor de-atâta lumină. Într-un nor de praf, și urmăriți de o droaie de câini cari ne asurzesc, străbatem satul Fometești, așezat la curmătura dealului Gurguiata, în spatele muntelui Slătioara; și pe la toacă ajungem în târgușorul Horez, așternut pe opcina Ursanilor, cu dughenile lui mici înșirate de o parte și de alta pe-o singură uliță. Mai mergem o jumătate de ceas printre dealuri acoperite de păduri și sosim la mânăstirea Horez, întemeiată de familia Brâncovenilor cătră sfârșitul veacului al șaptesprezecelea.
Aici suntem în mijlocul județului Vâlcea, podoaba mândrei Oltenii și unul din cele mai frumoase ținuturi ale țării. Multe și minunate lucruri are de văzut călătorul în Vâlcea. Numai când îi străbați văile ei încântătoare, umbrite de livezi, spintecate de izvoare repezi ș-acoperite de lanuri îmbelșugate, înțelegi și grija cea mare cu care-și zideau locuințile și sfânta dragoste de pământ a vechilor moșneni, cari se întăreau, ca în niște cetăți, în culele lor înalte, și în zile de neliniște și de năvăliri trăgeau plugul sub șopron, zăvorau ușile de fier și s-așezau cu flintele la metereze. S-au împărțit gospodăriile de odinioară, moșiile s-au dumicat pe mulțimea gurilor, multe din averi s-au înstrăinat, și culele — micile castele ale Vâlcenilor — s-au părăginit. Astăzi urmașul vechiului moșnean, stăpân pe-o palmă de loc — “boier încins cu tei”, își pune drobul de mămăligă-n sân și-ncalecă pe deșelate o umbră de cal; dar de supus nu-l supune nevoia, oricât de sărac ar fi, el slugă nu se bagă, și când îl întrebi de unde-i, își dă căciula pe ceafă și-ți răspunde semeț: “Sunt vâlcean”, ca și când tot județul ar fi al lui. Și are într-adevăr de ce să fie mândru. Acestei bogate fășii de pământ, ce se lasă din culmea Plătăneștilor ca o perdea lungă și grea, cu falduri largi, natura i-a dat cu amândouă mâinile din toate frumusețile și din toate comorile cu cari-i înzestrată țara românească. Pâinea și sarea — simbolul strămoșesc al îndestulării și al ospitalității patriei noastre — se găsesc în Vâlcea să saturi un popor. Pe valea Oltului, de la Ocne-n jos, vezi numai lanuri de grâu, fânețe și întinse ogoare de porumb. La miazăzi, chiar în pragul județului, cum vii dinspre Romanați, ai în față dealul viilor, vestitele podgorii de la Drăgășani; păduri de nuci seculari și de pruni împodobesc colinile cât vezi cu ochii; de la gura Cernișoarii în sus, între Olteț și Olt, Vâlcea e o livadă încântătoare, cu văi străbătute de ape limpezi, cu pajiști înflorite pe sub poalele codrilor, cu sate vesele pe marginea râurilor, cu drumuri albe și netede, ce s-aștern ca niște dungi de lumină pe brâiele verzi ale dealurilor. Și bogăția aceasta de priveliști atrăgătoare, darurile și frumusețile acestui pământ binecuvântat au croit o fire mai deosebită țăranului de aici. În privirea lui deșteaptă, în portul lui îngrijit, în umbletul lui semeț, cu pieptul înainte și cu fruntea sus, în vorba lui cumpănită și dezghețată și-n felul cum te întâmpină și te ospătează în cei patru pereți ai lui are ceva din măreția blândă a naturii care-l încunjoară, din dărnicia largă a pământului pe care trăiește, din aerul curat și sănătos pe care-l respiră. De la cea dintăi vorbă, de cum își zice “bună ziua”, simți că ai de-a face c-un om de ispravă, gata să-ți dea un sfat bun, o mână de ajutor, dacă e nevoie, și asta fără socoteli negustorești, fără nici un gând de răsplată, mulțumit că i-ai adus prilej să facă și el un bine. Și câtă plăcere simți să vezi cum își iubește țăranul vâlcean toate lucrușoarele gospodăriei lui, cum caută să le înfrumusețeze, și în tot ce face să puie ceva din sufletul lui, din gustul și priceperea lui, din darul mâinilor lui meștere și răbdătoare. Mă oprisem la o casă țărănească de pe valea Cernei și mă uitam cu drag la poarta ogrăzii — o poartă grea de stejar, lucrată toată în sculpturi migăloase, cum se lucrau în vremile vechi și bune ușile sfintelor biserici.
— De cine e făcută poarta asta așa frumoasă? întreb pe tânărul gospodar care ne ruga cu stăruință să poftim înăuntru.
— A, e de mult, a fost la casa bătrânească… e făcută de-un unchi al tatei, Ilie Rotaru-i zicea lui.
— Azi nu se mai fac lucruri de astea…
— Ba pe-aici se fac. Lucrăm și noi, așa, cât ne taie capu. Și ne-a dus în casă, și ne-a arătat un război de țesut, ș-un gherghef, ș-o furcă de tors, și multe alte scule de-ale casei, lucrate toate de mâna lui, împodobite cu tot felul de înflorituri săpate în lemn ca de cel mai iscusit meșter.
Și ce simplu, ce frumos ne spunea, zâmbind de mirarea noastră:
— Astea iarna le lucrăm, când nu prea avem ce face… Stăm la vatră și ciopârțim și noi ba una, ba alta, ca să nu ședem degeaba și ca să mai treacă ziua. Nu-i vorbă, tot atâta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mâna mai ușor pe-o sculă frumoasă, și nu știu cum, iese și lucru mai curat. Și pe urmă rămâne la feciori, și-și aduc și ei aminte, cum pomenim și noi, bunăoară, pe unchiu tatei. De câte ori ne uităm la poarta lui, parcă-l vedem pe el…
Grija aceasta de a-și lega viața de-un lucrișor care va rămânea pe urma lui, la care se vor uita feciorii cu drag când el nu va mai fi, această duioasă întindere de brațe a celui care se duce spre cei cari or să vie este semnul unei simțiri alese ș-al unei bunătăți largi, înălțătoare, pe care țăranul vâlcean pare c-o respiră cu aerul sănătos al văilor și al pădurilor cari-l încunjoară.