Iubite amice,
Ajuns om liber, mă bucuram de libertate stând mai mult acasă, căci pe stradă nu puteam să ies decât însoțit de guvernanta mea, așa-i ziceam în glumă soției mele, care îmi lua apărarea când vreunul dintre patrioții plini de însuflețire își ușura inima suduindu-mă ori vrând să-mi tragă câteva.
Când nu avea altă treabă și timpul era frumos, mă scotea pe uliți mai dosnice spre Tei ori spre Colentina, ca să fac mișcare și să iau aer, dar în oraș numai la mare nevoie mă însoțea. Nici că țineam, căci plăcute îmi erau afără din cale orele pe care le petreceam plimbându-ne așa numai noi amândoi pe la cărămidării și prin gropile de acolo.
Am însărcinat deci pe Lavinia să se ducă pe la binevoitorul Romulus Voinescu, ca să-mi ia teancul de manuscrise. I s-a spus că trebuie să vin eu însumi, ca să subscriu de primire. Nu mi-a rămas deci decât să mă duc, lucru cu atât mai greu, cu cât soția mea nu voia să mă însoțească.
Am plecat singur ca vai de mine.
Sosit în fața palatului, m-am pomenit față în față cu Ionaș Grădișteanu, cu care avusesem legături. El s-a încruntat la mine și m-a înjurat de mamă. Tu știi cum un adevărat boier de neam, fiu de ministru și fost ministru el însuși, știe să înjure când vorba e să-și arate superioritatea.
Trecătorii s-au oprit cuprinși de mirare, iar eu ce puteam să fac!? M-am crucit și am zis „Ești, omule, în toată firea!? Ai, Doamne, milă de el și dă-i ceea ce nu are!”
«Cine e domnul acela?» mă întrebă sergentul care stătea la poarta palatului.
«Unul dintre fruntașii țării, fost sfetnic al stăpânului dumitale» – i-am răspuns și mi-am căutat de drum.
Sosit la direcția siguranței statului fără alt accident, am rugat pe domnul inspector Romulus Voinescu să binevoiască a-mi acorda o scurtă audiență, ca să-mi iau în primire manuscrisele.
După o așteptare de vreo trei ceasuri a venit domnul ușier să-mi spună că formele nu sunt încă făcute; să vin iar zilele acestea.
Nu mai fac încercarea de a te dumiri asupra greutăților prin care am trecut după ce m-am întors acasă. Nu mi se putea ierta lipsa de energie față de domnul inspector, nici felul în care am răspuns la bădărănia lui Grădișteanu.
În adevăr, dacă oameni ai bunei rânduieli ar fi fost, cei de la siguranță ar fi trimis manuscrisele comisarului, ca să mi le restituie, căci nu mai aveau ce să facă cu ele după ce s-au încredințat că ele nu conțin nimic primejdios, mă vei ierta dar, dacă am scăpat vorbe mai grele.
«Dă-i încolo – am zis. Eu n-o să pot face din ei oameni ai bunei rânduieli!»
Iar cât pentru Ionaș Grădișteanu, cele petrecute mi se păreau lucru foarte firesc, care nu are să mă supere.
Omul acela și-a bătut joc și de bunele moravuri, și de familia sa, trăind în adulter public cu soția unui om care și-a curmat firul zilelor pe mormântul soacrei sale: de unde ar mai fi putut el să-și dea seama că nu pe mine m-a umilit, ci el însuși pe sine s-a înjosit prin fapta lui!?
Nu-mi era cu toate acestea iertat să las lucrurile baltă.
Știam, ce-i drept, că în societatea noastră oameni ca dânsul pot să-și permită orice. Astfel, trăgându-l în judecată, mă expuneam să fiu mai vârtos batjocorit. În cel mai bun caz reclamația îmi era pusă la dosar. Trebuia cu toate acestea să-mi fac datoria de cetățean și am scris pe hârtie ministerială, curat, frumos și citeț, o cerere adresată procurorului respectiv, căruia i-am expus cele petrecute în fața martorilor rugându-l cu tot respectul să ia măsurile prescrise de legile țării pentru siguranța oamenilor nevoiți să umble pe ulițele capitalei. Dată apoi această cerere la registratură, am luat numărul de înregistrare și-am așteptat în toată liniștea cele ce vor urma. N-a urmat nimic.
Rămânea să mă mai duc pe la direcția siguranței statului, ca să-mi fac și acolo datoria de cetățean ce stăruie cu toată hotărârea asupra drepturilor sale.
Ieșind pe portiță, m-am uitat cu toată băgarea de seamă la dreapta și la stânga, ca să văd dacă nu cumva stă cineva la pândă.
«Nemernicule – mi-am zis. Te expui să fii suduit dacă îndrăznești să treci pe Calea Victoriei, pe unde circulă elita capitalei, a țării, ba, ca Ionaș Grădișteanu, chiar a întregului neam românesc.»
Nu face pentru unul ca tine.
Trebuia să apuc prin uliți mai dosnice cum am fost dus în noaptea cea fatală la Prefectură.
Am luat-o deci pe Strada Verde și prin Sfinții Voievozi și am ajuns în Calea Griviței, ca de acolo să trec prin Strada Soarelui în strada Lueger, de unde să trec apoi iute Calea Victoriei la Biserica Albă.
N-am scăpat însă nici acum teafar.
Intrat adică în Calea Griviței, am dat peste un tânăr curățel și îmbrăcat în haine croite după cel mai nou fason. Zărindu-mă de la oarecare depărtare, el a pornit cu hotărâre bărbătească spre mine și a început să mi le tragă mai și mai decât bine știutul Ionaș.
Eu, trecut prin frecuș, nu mai eram însă tot omul din fața palatului.
«Bine, tinere, i-am zis cu un fel de asprime părintească, de unde și până unde te-ai pomenit să te legi în ziua mare de bătrâni? Cine ești? Ce rost ai? Cum te cheamă?»
«Nu te privește!» – a răspuns el uitându-se cu îndrăzneală în ochii mei.
«Cum, păcatele mele, să nu mă privească!? – îi zisei. Oricare om bătrân e dator să ia din scurt pe copiii cu purtări rele. Să vii cu mine la cea mai apropiată secție.»
«Ba bine că nu!» – întâmpină el țanțoș.
«Băiete! – grăii. Am să chem pe sergentul de colo și se face scandal public. Fii om cu minte și haide să mergem – parcă am fi doi prieteni buni.»
Tânărul s-a dat pe brazdă și am mers amândoi la secție.
Eram hotărât să cer încheierea unui proces verbal și să stărui cu toată hotărârea pentru urmărirea lui.
În fața comisarului el a mărturisit apoi că e fiul bine reputatului Dr. Urechia, pamfletistul.
M-am uitat lung la el.
«Așa tată, așa fiu! – am zis apoi. Dă-i încolo!»
Ieșit de la secție, mi-am schimbat marș-ruta: am ieșit la capul Podului, iar de acolo am luat-o spre Strada Polonă și de-a lungul ei la statuia lui C. A. Rosetti.
Când am sosit la siguranță, era prea târziu: domnul inspector Romulus Voinescu plecase la masă.
Ziua următoare am plecat cu noaptea în cap, când elita și codițele ei de tot felul dorm.
După vreo patru ceasuri de așteptare, mi s-a spus că domnul inspector, ocupat aiurea cu afaceri urgente, nu are să mai vină ziua aceea la birou.
Două zile în urmă ducându-mă iar, am găsit birourile direcției generale ale siguranței statului deșerte – mai și mai decât etajul de la Luvru când veneam să-mi iau bagajul.
Erau duse și manuscrisele mele muncite cu multă bataie de cap.
Nu mă mai întreba ce-am zis.
Ai văzut cum chiar și oamenii ca mine trec pe nesimțite de la «Să le fie de binel» la mai puțin blajinul «Să fie ai naibii!».
Nu care cumva să fii ispitit, iubite amice, de gândul că vorbesc din răutate omenească și exagerez unele ori altele, ba spun pe ici, pe colo și câte un neadevăr. N-am vrut și nu vreau decât să te ajut a te dumiri asupra celor petrecute în timpul acestei părți din viața mea, și am spus și spun numai ceea ce este adevărat, pe ici, pe colo câte un amănunt, de care din întâmplare îmi mai aduc aminte. Zugrăvită cu tot dinadinsul icoana vremii e cu mult mai întunecată. Nici vorba pe care am scăpat-o atunci n-ai s-o iei drept semn al supărării mele. Supărat nu eram, deși aș fi avut destule cuvinte să fiu. Eu am proptea mai puternică decât toți puternicii zilei împreună: bunul Dumnezeu, care mi-a făcut parte de darul de a mă simți bine în toate împrejurările. Eram adânc îndurerat când vedeam că românii și-au pierdut mințile, și firea mă împingea să-mi dau silința de a-i dezmetici.
Ar trebui să-mi petrec puțina viață ce mi-a mai rămas scriind și zi și noapte pentru ca să-ți spun toate cele pățite pe urma silințelor mele. Mă simțeam oarecum umilit, dacă mi se întâmpla câteodată să ies din casă fără ca s-o pățesc ca și cu lonaș ori cu tânărul Urechia. În cel mai bun caz mă întâlneam cu câte un vechi prieten, ba chiar și cu câte o rudă, care se facea că nu mă vede. Îmi era milă, și oameni mai vrednici îi credeam pe cei ce mă înfruntau cu vorbele: «Știm că nu-ți pasă de cele ce pățești, dar ai copii și să știi că nu are niciodată să fie pentru dânșii loc în țara aceasta».
Am zis deci «Dă-i naibii!» – nu pentru că eram supărat, ci pentru că ajunsesem să mă simt un fel de caraghios care-și sleiește puterile muncind să facă ceea ce nu e cu putință.
De simțământul acesta am fost cuprins din ce în ce mai deplin după ce germanii și aliații lor au ocupat țara până în Șiret. Eram adică insultat și acum pe stradă. Îmi aduc aminte că unul, cine o fi fost? – m-a scuipat în fața librăriei Socec, unde stăteam cu soția mea și cu una din fiicele mele. N-aș fi avut decât să chem patrula, ca să-l ia pe sus și s-ajungă mâine ori poimâine în Bulgaria ori în Asia Mică.
«Lasă-l, săracul de el, că acum nu mai sunt ai noștri stăpâni» – mi-a zis însă soția mea.
Altă dată aflându-mă cu doi prieteni în fața palatului, tot în fața palatului, o trecătoare, cocoană elegantă, a strigat în gura mare: «Iată trădătorul!».
Aducându-mi aminte de vorbele soției mele, am dat-o și pe ea ca pe ceilalți.
Același lucru l-am pățit și cu Maior, bătrânul profesor al școlii de la Herăstrău, care, trecând în Calea Victoriei pe lângă mine, mi-a zis: «Trădător infam!».
E învederat că oamenii care în împrejurări ca cele de atunci nu sunt în stare să-și pună frâu, și-au pierdut mințile.
În curând m-am încredințat însă că nu numai frații și surorile mele în Traian au ajuns în doaga aceasta. Lumea întreagă își pierduse, așa se vede, bunul simț, căci nici germanii, austriecii, maghiarii și bulgarii nu erau mai cuminți decât românii. Lasă că unelteau ca niște smintiți unii contra altora, dar după câteva săptămâni petrecute la București s-au schimbat și au luat toate apucăturile românilor deprinși cu «obiceiul pământului».
N-am să intru în amănunte, ci ți-am spus aceasta numai ca să înțelegi cum am ajuns eu între două pietre de moară.
Stând de vorbă cu unul dintre ofițerii cu mare înrâurire, mi-am dat pe față fără de înconjur părerea.
«D-voastre, mai ales prusienii – am zis – aveți un particular talent de a vă face nesuferiți.»
«Cum așa!?» – a întrebat el neplăcut atins.
I-am spus un șir de cazuri în care oamenii cumsecade au fost jigniți ori oamenii rău văzuți și de rea credință au fost preferați.
«La urma urmelor – mi-a zis el în cele din urmă – noi nu avem nevoie de simpatiile românilor și ne facem treburile cu cei ce intră în voile noastre.»
Era o nemaipomenită lipsă de cruțare.
«Iată și acum – i-am zis – dumneata jignești fără de nici un folos, repet – fără de nici un folos – pe un om care ostenește și se expune pentru ca să propage în poporul român simpatiile și încrederea către poporul german.»
E învederat că bun prieten nu mi l-am făcut.
Altă dată am vorbit cu alt ofițer despre afacerile necinstite în care sunt încurcați unii dintre ofițeri, despre viața scandaloasă a altora și despre legăturile multora cu oameni compromiși.
«Dacă merge înainte tot așa – am urmat – mai curând ori mai târziu se vor pune la barierele Berlinului tăblițe cu inscripția „Cei ce au stat trei luni la București timp de trei ani nu au voie sâ intre în Berlin”.»
A râs neamțul, dar nici pe el nu mi l-am făcut prieten.
În curând am ajuns, deci, ca germanii cunoscuți de mine să-mi zică «prietenul supărător».
Le și eram supărător mai ales când cu încheierea păcii, care după părerea mea era o uimitoare dovadă despre lipsa de pricepere a diplomației germane. Urmarea firească a fost că nici germanii nu mi-au achitat leafa de profesor la școala evanghelică, iar la redeschiderea școlii n-am fost invitat să ocup catedra de limbă și literatură română pe care o ocupasem timp de zece ani aproape.
Ce puteam să fac!?
I-am dat și pe ei – n-am nevoie să-ți mai spun și cui.
Dam eu însă azi pe unii, mâine pe alții, dar pe când oamenii cu bun simț practic învârteau treburi mănoase ori ocupau funcții bine plătite, eu mă plimbam pe la marginile orașului, pe la Plumbuita ori pe la Dudești. Minune nu era deci dacă din când în când stăteam pe gânduri și mă întrebam dacă nu cumva toată lumea e cu minte și smintit sunt eu, care nu știu și nu vreau să mă potrivesc cu oamenii în mijlocul cărora mi-a fost dat să-mi petrec viața.
Am început deci să umblu după potcoave de cai morți.
Gramatica mea nu era în adevăr numai a mea.
Încă în ajunul războiului de independență stăruise acum de mult răposatul Barbu Constantinescu să dau la școala societății pentru învățătura poporului român lecții de limba română. Președintele societății, pe care-l cunoșteam bine ca membru în comitetul ziarului Timpul, îmi dădea și el zor. Le spuneam că eu n-am învățat niciodată și astfel nu știu gramatică românească. «Dar știi românește și o să-ți faci gramatica», îmi ziceau ei. Am primit deci și-am început să adun gramaticile: T. Cipariu, Munteanu, Câmpeanu, Neagoe, Circa și ce mai era. Studiindu-le, eram plin de gramatică și în redacția ziarului Timpul Eminescu, Caragiale și eu ne pierdeam timpul în discuții aprinse asupra gramaticii. Ne-am împărțit în cele din urmă munca: Eminescu etimologie, Caragiale sintaxă, iar eu așezarea vorbelor în românește. Pune-te să citești scrieri vechi și mai noi, să scoți exemple, să faci notițe. În urmă am discutat mult cu Coșbuc atât la Sibiu, cât și la București, și cu Manliu, precum și cu Odobescu, cu care am publicat în colaborare «Istoria românilor în timpul lui Mihai-Vodă» și o carte de citire.
Când m-am dus la Panciu, ca să lucrez în toată tihna, am luat cu mine un mare vraf de notițe și un încă mai mare vraf de cărți și n-am scris apoi, ci am copiat gramatica, ca s-o dau gata de tipar. Era o datorie de pietate către cei trecuți acum în altă lume ca să fac aceasta.
Rodul îndelungatei mele munci era acum pierdut și pierdute erau și cărțile și notițele mele, pe care le lăsasem la Panciu. Praf s-a ales și cenușă de avutul ginerelui meu, și împreună cu celelalte s-au mistuit și cele lăsate de mine la crama unde unul după altul au intrat românii, rușii și germanii.
Nu era destul nici atât.
Scrisesem o dramă în cinci acte „Bogdan-Vodă”, lucrare versificată. Unul dintre ginerii mei, locotenent de rezervă, tunar la unul dintre forturile Bucureștilor, a luat manuscrisul, ca să-l citească. Peste puțin a fost apoi trimis în toată graba la Turtucaia, de unde a scăpat aruncându-se în Dunăre, ca să treacă râul înotând.
Pierdut era și «Bogdan-Vodă».
Mare pierdere n-o fi nici aceasta pentru literatura română, dar pentru mine era o pagubă.
Aflând deci că bunul Romulus Voinescu a fost numit director al siguranței statului, m-am îmbărbătat și-am adresat primului ministru Al. Marghiloman ca ministru de interne, o cerere în care mă rog cu respectul cuvenit să mi se restituie manuscrisele, pe care ultima dată le-am văzut pe una dintre mesele din biroul domnului Romulus Voinescu.
Mi s-a dat prin mijlocirea Prefecturii răspunsul că manuscrisele mele se află la Moscova și-mi vor fi restituite după ce vor fi aduse de acolo.
Foarte bine! Cum rămâne însă cu paguba ce am suferit și sufăr neputând să-mi public scrierile?
În loc de răspuns, mi se croia drumul spre Văcărești.
II
Iubite amice,
Ajuns-am eu și la Văcărești și am stat acolo chiar mai mult decât destul.
După ce au ocupat Bucureștii, germanii au rechiziționat ziarul Bukarester Tagblatt și soția amicului meu Iuliu Pop, care se afla la Iași, a obținut permisiunea de a publica și o traducere a celor cuprinse în ediția germană.
Ziarele noastre sunt scrise într-o limbă păsărească, cum zicea Eminescu. Gazeta Bucureștilor însă, tradusă în pripă de către oameni care nu știau nici românește, nici nemțește, le întrecea pe toate, încât până chiar și bucureștenii se scandalizaseră. După vreo săptămână deci, doamna Iuliu Pop a stăruit să iau asupra mea urâta sarcină de a revedea și corecta textul românesc mai înainte de a fi dat la tipar. Am primit această propunere rămânând să mi se dea onorariul pe care-l avusesem pentru neasemănat mai puțină osteneală drept colaborator la Minerva, adică 500 lei pe lună.
Vai de capul meu!
După ce fruntașii politici rămași la București au reușit să obțină permisiunea ca Gazeta Bucureștilor să apară ca ziar de sine stătător, a rămas să dau câte trei articole pe săptămână, plătite cu câte 50 lei fiecare, ceea ce ar fi fost tot cam 500 lei pe lună.
Iar vai de capul meu!
Lasă că cenzura îmi ciopârțea articolele, încât nu mă mai ierta firea să le public și treceau și câte zece zile fără ca să iau cei 50 lei, dar am și ajuns, precum știi, să nu mă mai pot împăca cu cele ce se petreceau la București.
M-am bucurat deci când domnul Stere și-a publicat ziarul. Osteneala-mi era acum de prisos.
«S-o mai pată și alții!» – am zis și n-am mai scris pentru Gazeta Bucureștilor.
După ce frații Brătianu s-au întors iar la București, au fost arestați mai mulți dintre colaboratorii Gazetei Bucureștilor. Eu nu. Oameni cu trecere mi-au trimis vorbă că nici n-am să fiu. Aceștia nu știau, însă, ce-i spusese fiicei mele domnul secretar general Dimitriu după punerea mea în libertate. Aveam o vină mare și în cele din urmă tot mai puternici erau cei ce nu puteau să mi-o ierte.
După cartea de botez, pe care mi-a dat-o popa de la Șiria, eu m-am născut la 18 ianuarie 1848. Împlineam deci la 18 ianuarie 1919 vârsta de 71 ani. Tocmai în ziua aceasta, drept felicitare de ziua nașterii mele, am fost citat la Curtea Marțială. Era fără îndoială o întâmplare, dar pentru mine supărătoare.
În drum spre Curtea Marțială mi s-a întâmplat să-l întâlnesc pe marele nostru istoriograf Nicolae Iorga.
Trecea mergând spre Academia Română prin fața palatului Știrbei, iar eu mă aflam în cealaltă parte a străzii mergând spre Biserica Albă. Zărindu-mă, el s-a oprit și a scuipat spre mine tare și cu multă ostentație, încât trecătorii s-au oprit ca odinioară când cu bine știutul Ionaș.
De astă dată nu m-am mai crucit și m-am mărginit a-mi zice: «Ăstuia nici la cele mai adânci bătrânețe n-o să-i mai vină mintea!».
Cobea naibii.
La Curtea Marțială am așteptat mai întâi la scară, apoi într-o sălișoară, după aceea într-un coridor strâmt, de unde peste vreo patru ceasuri un sergent a avut bunăvoința să mă conducă la domnul maior, mult lăudatul nostru Bolentin.
Acesta m-a poftit să șed, un semn că nu era prefect al capitalei. După ce mi-a luat mai mult ori mai puțin prietenește un scurt interogatoriu, am subscris procesul verbal.
«Acum puteți să plecați – mi-a zis apoi – dar vă rog să veniți și mâine. Cred că ne înțelegem?»
L-am înțeles: era un gest – nu teatral, ci generos. Îmi lăsa adică timp să fac cuvenitele pregătiri pentru plecarea la Văcărești.
Deși nu-mi spusese lămurit aceasta, ziua următoare, cu care intram în anul 72 al vieții mele, nu m-am mai dus singur la Curtea Marțială, ci însoțit de fiul meu Titu, locotenent de rezervă.
După așteptare de vreo trei ceasuri într-o săliță, în care aveam și un scaun, am fost conduși la același Bolentin, care mi-a spus că – cu mare părere de rău – e nevoit să mă rețină.
«Eu cred că nu e nevoie de aceasta, i-am zis, căci vă stau în toată clipa la dispoziție.»
El a dat din umeri.
«Dumneata ești militar – a zis apoi adresându-se la fiul meu – și știi ce va să zică ordin: ordinul e ordin, și noi inferiorii nu avem decât să ne supunem. Te duci și iei o birjă…»
«Nu, domnule maior, întrerupsei eu. Nu mă iartă mijloacele să dau 60-80 lei birjarului. Sunt deprins a umbla și mă duc pe jos.»
«Dar nu vei merge singur, ci însoțit de grefier» mi-a zis el.
«Prea bine! – am răspuns. Grefierul e om fără îndoială mai tânăr decât mine, și ceea ce pot eu poate cu atât mai vârtos el.»
Domnul maior s-a răzgândit. Fiind acolo și domnul Șurculescu- Cernățianu care colaborase și el un timp oarecare la Gazeta Bucureștilor, a rămas să vadă dacă nu cumva poate să ne trimită pe amândoi cu automobilul curții.
Silințele nu i-au rămas zadarnice, și pe la patru ne-am urcat, Șurculescu și eu, în automobil, șezând eu, ca mai bătrân, la dreapta.
Urmează o caracteristică manifestare a simțământului de demnitate.
Abia pornit, automobilul a fost oprit de către un tânăr ofițer. Cine o fi fost? Locuia omul în drumul nostru și profita de ocazie, ca să nu se întoarcă pe jos acasă.
Șurculescu s-a așezat pe unul dintre scăunașe și i-a lăsat locul de lângă mine. Peste puțin însă domnul ofițer a tresărit ca înțepat de o viespe. Deși Bolentinul respectiv nu-mi pusese încă peste stigmatele bătrânețelor stigmatul infamiei de trădător, vrednicul oștean s-a cutremurat gândindu-se că trecătorii au să-l vadă șezând la stânga mea; m-a somat deci să mă scol și să-i las locul de la dreapta. Ne-am urmat apoi drumul până în strada Lânăriei, cale de câțiva kilometri, fără ca să schimbăm vreo vorbă și fără ca el să se înjosească salutându-ne când s-a dat jos.
De aici înainte, săltând prin fel de fel de hopuri, pe la Belu la Văcărești.
Mai înainte de a-ți vorbi despre mulțumirile de tot felul de care am avut parte în timpul petrecut la Văcărești, am să-mi dau silința de a-ți face descrierea Văcăreștilor, teatrul evenimentelor.
Văcăreștii sunt o fostă mănăstire, au deci intrarea pe sub o clopotniță de la apus. În prima curte, fosta arhondărie, sunt birourile, locuințele funcționarilor, antropometria și spre miază-zi, deci la dreapta, brutăria și câteva ateliere, precum și bucătăria.
Trecând pe sub a doua clopotniță, aceasta mai mare, intri în așa-zisa cetate, o curte mare, în mijlocul căreia se află biserica, o zidire cu proporții desăvârșite, frumoasă, cu cinci turle în stil bizantin, mai încăpătoare decât oricare dintre bisericile din București.
În dosul bisericii, deci spre răsărit, se află paraclisul, la primul etaj, un adevărat giuvaier arhitectonic, iar la dreapta și la stânga se află celulele, în două etaje, cu totul 36.
Stăriția, de asemenea frumoasă, se află la capătul dinspre miază-noapte al celulelor, cu fața spre miază-zi, iar cu dosul spre Bucureștii asupra cărora se deschide din ferestre o largă vedere. Acum se află aici spitalul.
Încăperile pentru adăpostirea deținuților se află în fața bisericii și la stânga ei, într-o casă cu două caturi, care se întinde până la stăriție.
La dreapta bisericii se află băile, etuva, o mare casă, în care se afla mai înainte o tipografie, iar tocmai la capătul dinspre celule se afla o casă în stil oriental, jos magazie, iară sus închisoare pentru femei.
Noi, Șurculescu și eu, am fost duși la grefier, care ne-a făcut formele și ne-a dat sub îngrijirea unui gardian care ne-a condus la colegii noștri mai de mult arestați.
Sub poartă ne-a fost notat numele și-am fost întrebați dacă am mai fost ori nu arestați.
«Da – am răspuns eu – un an la Vaț și câte cinci săptămâni la Domnești și la Luvru.»
«Să treacă!» – a zis portarul de sub clopotnița cea mare și poarta ni s-a deschis. Iar te rog să mă ierți că sunt nevoit să-ți spun pe cât se poate de aidoma ce mi-au văzut acum ochii.
Era pe înserate, moină și lapoviță. În dreptul băilor și spre închisoarea femeilor, mari mormane de gunoi intrat în dospire se mistuiau scoțând aburi deși ca fumul. Spre fundul curții, până unde nu se întinseseră încă umbrele, o mulțime de oameni se încălzeau la cele din urmă raze ale soarelui de Ianuarie. Slabi, cum nu mai văzusem în viața mea, rebegiți, cei mai mulți fără de cămașă, îmbrăcați în crâmpeie de zdrențe, cu picioarele înfășurate în cârpe și cu pături zdrențuite în spinare, ei mi se păreau un fel de ființe aduse din altă lume – pentru înspăimântarea celor ce intră. În același timp m-a izbit un miros de putregai și de oameni plini de jeg, încât îmi venea iar și iar să vărs.
«La stânga!» – a comandat gardianul.
Supunându-ne comenzii, am ajuns la latrine – nu ca la Domnești, ci sistem modern, «tout a l’egout», dar fără de apă și pline și sus, și pe jos, și prin fața ușilor că nu se mai puteau închide, grămezi înghețate, care acum începuseră a se dezgheța, iar pardoseala din fața lor era acoperită de o baltă de o șchioapă, amestecătură de ud mai vechi și cu totul proaspăt.
Trecând balta, ne-am apropiat de câțiva deținuți, care se aflau în treburi pe acolo.
«Nu vă apropiați – ne-a zis gardianul, acum mentor al nostru – că toți sunt plini de păduchi.»
Ne-am depărtat cu respectul cuvenit și-am ajuns la scara ce duce în primul etaj, scară lată și bine făcută, dar plină cu murdărie acum înghețată. Om bătrân cum eram, mă temeam ca nu cumva să alunec, am pus deci mâna pe rezemătoare.
«Nu pune mâna, că te umpli de râie!» a strigat totdeauna binevoitorul gardian.
Urcați apoi fără de păduchi și fără de râie în primul etaj, am intrat, la dreapta, într-un coridor larg, în care se deschidea ușa salonului, în care ni se rezervaseră culcușurile.
Să ne oprim, iubite amice, în prag.
La Vaț, unde am stat închis peste un an, plăteam chirie, dar aveam iatacul meu curat, pat cu așternut cuviincios și regulat primenit, masă, două scaune și dulap pentru păstrarea hainelor și a albiturilor. Pentru o taxă bine stabilită mi se punea la dispoziție și un om, care mă servea în toate privințele. Dacă n-aș fi fost în stare să plătesc, plătea comuna în care-mi aveam domiciliul. Eram deci om rău nărăvit.
Am mai luat apoi apucături rele și la Domnești, precum și la Luvru.
Aici am văzut în fața mea o sală în care se aflau 17 persoane cu vreo douăzeci de paturi: sus, sub tavan, ferestre pătrate cu zăbrele groase ca la orice temniță adevărată, două lămpi atârnate, o sobă de fier în fund, o masă cu două laiți, aer îmbâcsit și plin de fum de țigări, de lignit și de petrol prost, miros de toate felurile – nu pot să zic plăcut.
Cei șaptesprezece complici ai noștri se bucurau de viață, unii mâncând ceea ce aveau, alții încălzindu-și mâncarea pe gaura cu rotițe a sobei, iar alții stând de vorbă, pe ici, pe colo, câte unul întins pe pat citind la lumina slabă ori pierdut în visătorie.
Ei ne-au primit cu bucurie zgomotoasă parcă ar fi voit să zică: «Iată-i, în sfârșit, și pe aceștia! Cu cât mai mulți, cu atât mai bine!»
Am fost poftiți să ne alegem după plac din cele câteva paturi încă neocupate, fier veritabil și scânduri de brad adevărat și ceva mai curate decât cele din podele, care erau pline de praf amestecat cu fel de fel de rămășițe.
Am rămas ca țiganul la pagubă.
«Bine! – am zis – aceasta e ceea ce înțelegea Bolentinul nostru când ne-a spus că la Văcărești e tot ce se cuvine!? E o rușine!»
A urmat o critică generală făcută de oameni care aveau meseria de a face critică oricărui lucru care nu e cum trebuie să fie. Multă pricepere, desăvârșită cunoștință de cauză, mare măiestrie în alegerea termenilor de cuvenită asprime. M-am încredințat îndeosebi că nu numai eu am păcatul de a scăpa cu un „Dă-i naibii!”. Alții îi dădeau aici și – nu pot să-ți spun unde… Vei fi știind ce va să zică „Țara lui Hubsch”.
Dar o pățisem eu și mai rău în primele zile ale petrecerii mele la Domnești și tot am dormit bine.
Vorba românului: „Să nu-i dea Dumnezeu omului tot ceea ce poate răbda!” Voioși băieți! Să crape de ciudă văzând că inimă rea nu-și face nici unul dintre noi.
Și în adevăr, numai vina mea era dacă n-o duceam și aici tot atât de bine ca aiurea.
Mai întâi și mai întâi tocmai băiat nu mai eram și neajunsurile bătrânețelor mă supărau pe ici, pe colo.
Când cu zidirea caselor în care locuim, mi se întâmplase să cad de pe o schelă. Mi-am frânt atunci două coaste, mi-a ieșit din încheietură clavicula de la dreapta și mi s-au vătămat plămânii și ficatul. Medicii de la «Filantropia», unde am fost transportat, se îndoiau c-o să scap, și-mi aduc cu vie recunoștință aminte că bunul meu prieten Nicolae Iorga a venit însoțit de domnul Dimitrie Onciul să mă vadă și să consoleze pe soția mea. Mulțumită purtării de grijă a tânărului Dr. Leonte și a devotamentului soției mele, care timp de cinci săptămâni de zile nu s-a depărtat de la căpătâiul meu, am scăpat cu viață, dar am rămas diabetic și astmatic, încât trebuia să mă supun unui regim diabetic bine lămurit, să fac mereu plimbări în aer liber și să dorm cu fereastra deschisă. Mai sufeream apoi și de eczeme hemoroidale, care mai ales la schimbarea timpului mă supărau rău de tot.
La Domnești și la Luvru am dus-o cu toate acestea destul de bine. Tușeam, ce-i drept, dar nu-mi aduc aminte să fi supărat pe tovarășii mei prin accese de înecăciune ori plimbându-mă în timpul nopții cuprins de deznădejde prin casă.
Acum se schimbase starea mea.
Fusesem fumător nesățios, iar de când cu căderea mea de pe schelă nu mai fumam deloc. Mă înăbușea deci fumul de tutun, de petrol, de lignit, aerul îmbâcsit și plin de miros greu, încât aveam accese de înecăciune, mă zbăteam în culcuș ori umblam besmetic printre paturi și nu-i lăsam pe mai fericiții mei tovarăși să doarmă.
Mai era pe deasupra și alta.
Se zicea că cel mai bun mijloc de a alunga păduchii sunt spălăturile cu petrol. Mai înainte de a se culca dar, tovarășii mei se dezbrăcau în pielea goală și se spălau pe tot trupul cu petrol. Eu nu puteam să fac ca dânșii. Lasă că în urma unui defect de educație nu eram în stare să mă prezint în pielea goală în fața altora, dar nu mă iertau nici eczemele să fac spălături cu petrol. Vai de sufletul meu.
«Nenorocitule – îmi ziceam – tușind încă mai greu. Fug acum păduchii de la ei și se adună toți pe tine.»
Deși nedormit, așteptam cu nerăbdare zorile zilei, ca să mă scol, să mă îmbrac în grabă mare și să ies, ca să fac mișcare și să iau aer în curtea cea largă, unde îmi venea să vărs când am intrat pe poartă.
Așa am petrecut prima noapte la Văcărești. Te rog să mă crezi când îți spun că, cu toate acestea, inima mi s-a înveselit când am dat de lumina soarelui, care tocmai răsărea din dosul paraclisului, și duioșia m-a cuprins numai gândindu-mă la cei de acasă, mai ales la mult încercata și totdeauna îndelung răbdătoarea mea soție.
III
Iubite amice,
Ieșit la aer, am început să mă plimb pe șoseaua de la dreapta bisericii, care, fiind în bătaia soarelui, era mai zbicită. Nu mai era, parcă, mirosul greu din ziua trecută. Se vede că-l luase băltărețul, care adia dinspre câmpia ce se întinde până în valea Sabarului. În tot cazul era mai bine decât în salonul din care scăpasem.
Peste puțin au început să iasă stafiile care mă înspăimântaseră la sosirea mea, ici una câte una, colo câte doi-trei dintr-o dată, mulți băietani ba chiar și copii de câte zece-doisprezece ani. Ei însă nu se plimbau, ci se așezau în bătaia soarelui pe sub ziduri, mai ales de-a lungul bisericii. Pe ici, pe colo câte unul mai îndrăzneț se uita cu ochi stinși și răsuflând din greu la mine, apoi își rotea fricos privirea, ca să vadă dacă nu cumva e prin apropiere vreun gardian, care îl vede întinzând mâna pe cerșite.
Mă știi că nu eram om căruia îi este dată mulțumirea de a potoli fie chiar și numai pe o clipă foamea unei atât de mari mulțimi de flămânzi. Răpus în toate acestea de milă, am scos punga. Cea mai mică din hârtiile din ea era una de doi lei, prea mult pentru oameni ca mine.
«Haide! Fie și asta!» mi-am zis însă și i-am întins-o unuia dintre copii.
El și-a retras mâna.
«Ce să fac eu cu ea? – mi s-a tânguit. O bucată de pâine, fie chiar și numai o cojiță uscată.»
M-am încredințat în urmă că acesta nu era «gestul» lui: cei mai mulți făceau așa.
De ce?
Pentru că îndată ce se afla că au bani, mâncau trânteală și li se luau banii.
Am văzut în mai multe rânduri chiar scene și mai caracteristice.
În anumite zile, rude ori prieteni au voie să-i vadă pe deținuți, să vorbească cu dânșii prin zăbrele în fața gardianului și să le dea primeneli ori de ale mâncării.
Când vreunul mai plăpând e chemat la vorbitor, alții stau în dreptul bisericii la pândă. Întorcându-se apoi fericitul vizitat cu legăturica, se produce o îmbrânceală și peste puțin nu se mai știe ce s-a făcut legăturica.
Era foarte primejdios darul de milă pe care voisem să i-l fac copilului.
Câtva timp în urmă curtea a răsunat de un cor bine condus. Erau vreo zece dintre socialiștii adăpostiți la spital. Plimbându-se pe coridorul din fața celulelor, ei cântau Internaționala.
Erau oameni rău de tot ciomăgiți la 13 Decembrie, plini de vânătăi, unii cu răni nevindecate încă ori bolnavi pe urma primejdioaselor leziuni interne.
Îți mărturisesc că spre rușinea mea nu prea știam ce va să zică socialism și aveam rea părere despre socialiști.
Șirian de baștină și copilărit în mijlocul poporului, eu eram încă de acasă om cu vederi conservatoare, care are un adevărat cult pentru tradițiile naționale în toate privințele. Acest cult s-a dezvoltat apoi sub înrâurirea lui Șaguna și a aderenților lui, prin legăturile mele cu Eminescu și prin viața petrecută în mijlocul junimiștilor. Socialiștii erau deci pentru mine unii dintre dușmanii cei mai primejdioși ai neamului românesc, zguduitorii din temelie ai vieții naționale românești.
Auzindu-i acum cântând și văzându-i voioși, am zis