INSTALAREA NOULUI REGIM

Dimensiunea Fontului:

Cele cîteva zile pe care le-am mai petrecut la București, cetind zilnic scrisori de insulte și de amenințări, în care mi se punea în sarcină totul, de la „interviewul de la Mangalia” pînă la neplata învățătorilor pe cari eu, dintr-o ură patologică, aș fi căutat să-i aduc la moartea de foame, mi-au îngăduit să fiu martur la instalarea succesorilor.

Niciodată o transformare mai complectă nu s-a petrecut la un partid politic, mai ales în ce privește ramura ardeleană. Patria de la Cluj și-a schimbat subit tonul. Aluziile la suveran au fost înlocuite cu laudele cele mai plate la adresa lui, ceea ce se explică, dată fiind posibilitatea de a regula atîtea conturi uitate. Iar șeful guvernului inaugura față de rege o atitudine servilă în care m-aș fi crezut, dacă aș fi adoptat-o, mai jos decît cel din urmă dintre lachei.

Văd încă scena de la inaugurarea frumoasei căzărmi a sergenților de stradă, ridicată gospodărește de unul dintre cei mai credincioși și personal mai onești dintre „amicii regelui”, de cari, de altfel, aș fi nedrept dacă aș spune că am avut să mă plîng, colonelul Gabriel Marinescu, prefect de poliție. Supt soarele dogoritor, d. Vaida Voievod, albit și îngreuiat de retragerea alimentată cu ura din fiecare zi, aștepta îndelung, cu capul gol, în tovărășia colaboratorului meu de pînă ieri, d. Argetoianu, venirea stăpînului. Cînd Carol al II-lea a sosit, mi s-a părut că prind în căutarea pe care a aruncat-o fereștilor goale ale casei mele din față și altceva decît curiozitatea.

Nu se poate zice că formarea Ministeriului a mulțămit ramura „regățeană” a marelui partid. Intre dînsa și grupul de la Cluj, despre care se credea că deține simpatiile aproape exclusive ale țerănimii ardelene, era de multă vreme o continuă luptă, țerăniștii din țara veche ei înșiși deosebindu-se între ei fundamental și pasionat în ce privește nuanța opoziției față de d. Maniu și cei de aproape ai săi, pentru cari o mînă de tachiști a fost totdeauna, prin adeziunea lor absolută de la început, preferabilă forței reale pe care o putea reprezintă o formațiune ieșită din mijlocul chiar al satelor, mai ales în Muntenia. La țerăniștii de dincoace erau, de alminterea, cum nu-i lega nici „doctrina” perimată a cugetătorului sorocean, nici dezvoltările pe teme berlineze ale dlui Madgearu, al doilea teoretician, dușmănii învierșunate pentru motive personale, de popularitate: se vor face și la întruniri politice demonstrații țerănești menite să arăte dacă Ilfovul merge cu ciudosul și îndărătnicul secretar al partidului, devenit supusul auxiliar al dlui Maniu, sau cu adversarul său permanent, amicul de odinioară al dlui Argetoianu, generosul în discursuri și harnicul la cercetat orice probleme domn Ioanițescu, acesta, desigur, prin origine și făptură, prin fire, ceva mai „țeran” decît fiul marelui negustor din Galați.

Era caracteristică repulsia oricui se simțea ceva de a intra într-un Ministeriu care se intitula „de alegeri” și în fruntea căruia era obișnuitul supleant, considerat în partid ca un om de a doua mînă, al dlui Maniu. Toți erau încredințați că, misiunea acestui guvern fiind strict definită în facerea alegerilor, cu tot ce pot aduce indispensabila demagogie și violențele la care, firește, cu toată „popularitatea”, va trebui să recurgă, ar fi păcat să riște cineva care prețuiește viitorul său într-o formațiune pornită din neputința de a avea ceva mai bun și menită să isprăvească în ridicul și în odiu. Viitorul era să arăte dacă dintre cele două grupe de jucători nu avuseră mai multă prevedere aceia cari văzuseră în d. Vaida Voievod [pe] cineva dispus să îmbrace la bătrîneță o personalitate pe care pînă atunci o sacrificase „fratelui Iuliu”, în care, ca medic, era deprins să respecte „circonferența craniană cea mai largă din Ardeal”.

De alminterea și aiurea s-a putut să se facă o greșeală, în sensul celait. S-a crezut probabil că, pentru a slăbi partidele față de Coroană, care totuși n-avuse curajul de a săvîrși un număr de mari reforme, pe care nici un partid din înseși condițiile alcătuirii sale, nu ar fi în stare a le da, prin „mîna de oameni”, jertfită fără părere de rău pentru acest singur scop, ar fi să se încerce la național-țerăniști ceva asemănător cu inventarea dlui Gheorghe Brătianu ca șef al unui alt partid liberal. Chipos, sfătos, bătăios, tare în sprinceni și în mustață, d. Vaida Voievod părea potrivit pentru acest rol: cine știe dacă aparenta sa generozitate, căldura retoricei sale de cenaclu vienez pe cale de a reforma Împărăția, calități arătoase, nu s-ar putea opune glacialei înțepeniri cu ochii imobili și ficși, cu zîmbetul de vrajă hiperboreană a „șefului său stimat și iubit” (aceștia sînt termenii obișnuiți în partid față de șefi, chiar dacă d. Maniu, cît se crede, vorbește de d. Mihalache, cît îl prețuiește în fond)! Dar sfătuitorii, cari vor fi fiind, nu-și dădeau samă de ce înseamnă două lucruri: a merge o viață întreagă cu un om, în care recunoști superioritatea cui îți observă greșelile și ți le spune ori știe să ți le îndrepte, cu calculul precis al unei minți nesupuse zvîcnirilor temperamentului, și, al doilea, a avea în față un cerc de judecători cari, acolo în Ardeal, supt magia de meduză îngrijit pieptănată a dlui Maniu, n-ar permite nimănui să se așeze altfel decît pe margenea tronului, chiar dacă acesta ar fi vacant și ocupantul de drept ar fi declarat că nu l-ar reocupa niciodată altfel decît, firește, dacă ar fi așa de mult rugat încît să se vadă că e în adevăr o voință națională aceea care-l aduce la locul de onoare și de răspundere. Și, iarăși, creatorii diversiunii Vaida nu puteau să prevadă marile calități dramatice de care vor da dovadă, în grațiosul menuet pentru prezidenția Consiliului, aceia cari vor oferi admirabilul spectacol al întrevederii fecunde de la Valea Seacă.

Era o mare greutate și cu dozarea în Ministeriu a celor două nuanțe care stau gata de luptă. Nu s-a mai repetat scena de acum cinci ani, cînd d. Sever Bocu, masivul exponent bănățean, cel mai decebalic dintre ostașii partidului, se închidea la Capsa și nu vroia să presteze jurămîntul. Dar trebui să se recurgă la toate finețele spiritului de îndatorire și de tragere pe sfoară pentru a face ca fiecare ardelean, stăpînul adevărat al situației, să fie dublat de un țerănist și fiecare țerănist, puțintel indispus, să aibă căptușeala unui ardelean autentic, născut, alăptat și înțărcat, nutrit și îmbogățit de provincia sa natală. Era cu atît mai necesar, cu cît de la început șeful din culise, mireasa încă nenuntită a partidului, invitase provinciile, considerate după a sa părere ca niște simple colonii, să se unească împotriva”Vechiului Regat”, uzurpator și acaparator al pămîntului ardelenesc mai ales, în care cîteva mii de morți uzurpă în adevăr și acaparează de multă vreme pămîntul unde au picat luptînd pentru Ardeal. Niciodată blăstămata invidie dintre fiii aceluiași neam nu s-a manifestat cu un cinism atît de sfidător și criminal.

În jocul acesta de-a miniștrii, nimeni neputîndu-se considera ca definitiv decît după nu știu cîte verificări și corecturi, d. Periețeanu, delicatul traducător al unei poezii franceze pe care fără aceasta, și cu toată plecarea la Nisa, șeful său n-ar fi putut-o gusta îndeajuns, a fost astfel un ministru de Instrucție pentru ceva mai mult de douăzeci și patru de ceasuri ca să fie trecut poate la Domenii, pentru care, în ultimul moment, i s-ar fi descoperit aplecări necunoscute de d-sa însuși, și a eșua, ceea ce era natural după o astfel de călătorie, la Comunicații. Pentru a învedera însă oricărui ministru de Agricultură cîtă școală mai are de făcut ca să deosebească grîul de săcară și să nu confunde un cal cu un taur, s-au pus doi specialiști ca subsecretari de stat: d. Ghelmegeanu, tenorul cel mai în vază al discuțiilor parlamentare de supt ultimul regim, avocat oltean care nu va fi sămănat în viața sa un pogon, și doctorul de fabrică germană al partidului, d. Mihail Șerban autentic transilvan, așezat încă de mult în regatul tuturor stricăciunilor și, dacă-mi aduc bine aminte, glorios soldat al dezrobirii naționale. Cum s-or fi înțelegînd acolo intrusul politic, doctorul sămănăturilor abstracte și juristul de la Craiova putea ști numai d. Mihalache, care era ocupat să dea la Instrucție, unde figurează ca institutor bucureștean pensionat fără o oră de curs, un secretar pedagogic și muscelean excelentului sociolog fără partid care e noul ministru, d. D. Gusti. Acestui vechi coleș și prieten, care vine să-mi ofere automobil – a doua zi petrescul său secretar confisca pe al Comisiei Monumentelor Istorice, ca nu cumva să-l pot întrebuința, iar pentru drumul la Văleni, unul singur, Dreptatea denunța ca abuziv pe președintele Comisiunii care face și ultima corectură la Buletinul ei – îi prevesteam că „va fi silit la capitulații de conștiință sau va pleca înainte de alegeri“. Nu vor trece cîteva zile și ministeriul unde introdusesem o disciplină de mînăstire a fost invadat de tînguitori, stăruitori și speculanți și, revenindu-se asupra măsurilor mele de orice ordine, se vor disloca revizori ieșiți prin concurs, se vor distribui delegații pentru a scăpa de lege și regulamente, se vor căuta mijloace rafinate pentru a îndestula cereri de direcție, pînă ce profesorul de Universitate, membrul Academiei Române, decanul și directorul Casei Monopolurilor, situații pe care face bine că nu le înlătură, va merge să se închine pretențiilor primare ale „șefului învățătorimii” la Brașov, meritînd omagiile revoltaților din mai, cari vorbesc în termini ditirambici de smeritul ministru al iubirii după mîndrul ministru al „urii”.

Într-o audiență la rege, devotatul sprijinitor ardelean al Coroanei, d. Vaier Pop, spuind că Ministeriul nu și-a atins nici unul din scopurile pentru care a fost numit, ca să audă că totuși „a pacificat Ardealul”, a cerut măcar un lucru: ca la Interne să fie cineva a cărui nepărtenire și spirit de legalitate să nu se poată bănui. Eu însumi, ale cărui legături cu suveranul s-au încheiat, firește, pentru un timp indefinit, fiindcă n-aș consimți niciodată să pîrăsc zi de zi pe aceia în cari regele, odată ce-i menține, continuă a-și pune încrederea, am încercat pe cale de scrisoare să dau sfatul, fie și necerut, de a se numi la acest post de comandant în mijlocul furtunii urilor de partid un om de absolută încredere a Coroanei, un general, al cărui nume nu vreau să-l dau pentru a nu se înteți paza polițienească la care, într-o altă situație, este supus. Nu știu dacă rîndurile mele i-au ajuns regelui, ba nu știu măcar, fiecăruia fiindu-i frică să le dea, în ce mîni se află astăzi.

Deocamdată guvernul căuta să arăte suveranului ce răsunet are în țară chemarea ca neutri a uneia din cele mai învierșunate grupări de luptători politici. S-au dus însă zilele cînd, după impunerea guvernului Maniu, unei regențe fricoase, strada urla de aclamații și servitorii ardeleni ieșeau cu florile partidului la piept. Nici un cuvînt din inimă nu salută pe restabilitorii constituționalismului. Ziua întoarcerii regelui trecu aproape neobservată, și marele spectacol pregătit la Arenele Romane arătă de la început, prin numărul redus și dispoziția răcoroasă a publicului, de o calitate inferioară, greșeala care s-a făcut.

În sfîrșit echipa era gata; mai ales ardeleană, afară de folositorul domn Mironescu, singura minte limpede și singura experiență, dar „ardelean” raliat, de d. Ioanițescu, numit de frică, de d. Gusti, care se declara neînregimentat și chemat la departamentul său de regele care se va sili să-l menție, de d. Periețeanu, și, firește, de ministrul de Război, atacat pînă ieri în onoarea sa de ziarul-pamflet pe care-l plătește unul din conducătorii partidului.

Se strigase violent, atîta vreme, contra subsecretarilor de stat, dintre cari eu am făcut să se numească unul singur, la Interne. Acuma ei apar pretutindeni. La Finanțe, ministrul fiind regățean, se adauge d. Crișan, cunoscutul financiar ardelean; la agricultură doi își stau față în față, cordial opuși; la Sănătate s-a făcut gluma de a trimete pe părintele Coltor, viitorul mitropolit la Blaj, a cărui prezență, nici medicală, nici farmaceutică, are o singură explicație: trecerea pe acolo a reverendului fost protopop ortodox Lupaș, recomandabil și ca istoric, cunoscător al tuturor pestilențelor: Biserica unită nu putea să nu-și capete satisfacția[3].