Un biet vultur — regele culmilor — stă pe o drugă de fier, într’o gratie murdară, privind în jos, umilit și somnoros. Un băiat de prăvălie îl supără cu bastonul. El rămâne nepăsător, ca un filozof sceptic.
Un leu bătrân și grav, cu capul culcat pe labele de dinainte, pare că visează.
Din când în când ridică ochii spre privitorii curioși, se uită la ei cu o melancolie rece, apoi suspină.
Un leu suspinând!…
Alături o panteră cu ochi de o frumusețe sălbatică culcată în paza unui Sphinx, crezi că este înduioșată de reverii de singurătate, de dorul pustiurilor, pe cari nu le va mai vedea niciodată…
O căprioară blajină, privind sfios și naiv, ca și cum n’ar cugeta la nimic, se uită la copiii cari întind mâinile pentru a o mângâia …
Flașneta cântă un vals…
Ce ironie !… Acestor prizonieri, acestor exilați, acestor morți li se cântă cântece de veselie…