O calatorie de 26 - 28 minute in lumea magică a povestilor 💤
În 1906 am făcut prima mea călătorie în Egipt, în împrejurările următoare: în iarna aceea, Mihail și cu mine eram amândoi portari, el de zi, eu de noapte, la „Hotel Regina“ din Constanța. O ceartă frățească, dar dureroasă, pricinuită de cheltuielile mele, ruinătoare pentru punga noastră comună, ne răci ușor. Mihail îmi spuse:
— De acum încolo, ne vom vedea fiecare de sărăcia lui. Uiți prea repede ce mizerie ne pândește, când rămânem fără un ban.
Așa că nu mai trăirăm în comun și eu mă simții fericit că pot să mă „ruinez“ singur. Cel nefericit, însă, era prietenul meu, care se întrista din zi în zi. Într-o bună dimineață mă înștiință că va pleca în Egipt, pe „Împăratul Traian“.
Vestea aceasta mă lovi în inimă, ca un cuțit. În aceeași zi, chiar, lăsai baltă „Regina“, o ștersei la Brăila și smulsei mamei toate economiile ei: o sută de lei, pe care îi păstra la unchiul Anghel. Mă întorsei a treia zi la Constanța, pentru a-l îmbrățișa pe Mihail, care se îmbarca în după-amiaza aceea.
Fu mirat de a nu mă vedea trist.
— Ce o să faci acum? mă întrebă el. De ce te-ai dus la Brăila și de ce te-ai întors la Constanța? Ești nebun! Știi că „Regina“ nu te mai reprimește.
Începu să-mi plângă soarta: mă vedea, iarna, fără mijloace de trai și fără prieten, adică fără el, care era singurul meu prieten. Eram în odaia lui.
— Lasă-mă să te caut prin buzunare, îmi spuse el deodată. Nu-mi ascunzi ceva?
Mă scotoci și nu găsi decât vreo zece lei.
— Nu ți-ai scos pașaport?
— Nu.
— Lasă-mă să te caut în geamantan!
Nu găsi nimic. Atunci începu să-i pară rău că pleacă fără mine, care rămâneam părăsit de toți.
— Dacă ai fi avut pașaport, te-aș luat numaidecât. Dar nu e cu putință să debarci la Alexandria fără hârtia asta blestemată.
Un pașaport românesc costa, pe vremea aceea, aproape tot atât cât drumul Constanța-Alexandria, în clasa a treia: douăzeci de lei. Drumul, fără mâncare, costa treizeci.
Mihail mă întrebă din nou:
— Ce-o să te faci acum?
— Voi vedea, după plecarea ta.
Se gândi îndelung, în timp ce eu abia îmi țineam râsul. Se ridică apoi și se duse să-l roage pe patronul de la „Regina“ să mă ierte că o ștersesem la Brăila fără învoire. Îi arătă că serviciul nu suferise nimic de pe urma scurtei mele lipse, fiindcă mă înlocuise el. Mihail era foarte prețuit, așa că vorba lui avea greutate. Patronul îi făgădui că mă va reprimi, dacă mă duc să-i cer iertare.
Nici nu mă gândeam. Sufletul meu era deja în Egipt. Ah, ce mutră va face Mihail când mă va vedea răsărind la Alexandria, așa fără pașaport cum eram!
Va fi o festă ca aceea pe care racul i-a jucat-o vulpii. Dar Mihail, care nu era un vulpoi și care nu bănuia nimic, părea disperat.
— De ce nu vrei să-i ceri iertare? Asta nu ne diminuează cu nimic, atunci când suntem vinovați.
— Nu sunt vinovat.
— Zău! Crezi că poți, când ești la stăpân, să-ți faci de cap, ca acasă? Foarte bine! Descurcă-te cum vei ști!
Apucă cele două geamantane și voi să le ducă singur. Când îi spusei că-l voi însoți până la vapor, îmi lăsă unul. Merserăm tăcuți până în port.
Acolo, în loc să se urce drept pe vapor, cum mă așteptam, intră într-o cafenea. Din nou încercă să-mi scoată fumurile din cap:
— Dar, în sfârșit, ce e misterul ăsta? Nu mă vei face să cred că te-ai dus la Brăila, numai așa, de plăcere?
— Fără îndoială că nu.
— Atunci?
— Atunci, uite: după ce vei pleca, mă voi duce și eu în lume.
— Unde?
— Poate în Egipt, ca să te caut.
Nu crezu nimic, încredințat că, fără pașaport, lucrul acesta nu era cu putință.
Ne despărțirăm foarte înduioșați: el, fiindcă mă știa la strâmtoare, eu, fiindcă mă gândeam cu bucurie la apropiata mea întoarcere pe pământul faraonilor.
Eram sigur de asta.
Înainte de a pleca la Brăila, intrasem în vorbă cu un prieten, fochist pe „Împăratul Traian“: în schimbul unei sticle de lichior de ananas, pe care trebuia să i-o plătesc la Alexandria, se însărcina să mă debarce în acest port.
— E foarte ușor, îmi spuse fochistul. Românii sunt navigatori, așa cum ești tu popă. Ba mai mult, vapoarele sunt ale statului, care acoperă toate pierderile. De asemenea, contrabanda este în toi și e practicată de la cel din urmă marinar până la căpitan. Fiecare lucrează în felul lui. Cât despre intrarea în Alexandria fără acte, o șapcă de pe „Împăratul Traian“ e de-ajuns.
Era convingător. Totuși, inima mi se făcu cât un purice, când simții că trebuie să înfrunt cea dintâi primejdie adevărată a vieții mele: să îndrăznesc să mă avânt în lume fără bani, fără acte, fără chiar să fi plătit călătoria. Ți se pare că tot pământul te știe cu musca pe căciulă, de la comandant, care e sigur că n-ai bilet, până la vreun fioros comisar de poliție, care se pregătește în umbră, să-ți pună cătușele. Și simți cum milioane de ochi te iscodesc, din întuneric, pe tine, biet om părăsit, prizonier pe vapor. Acei care te privesc sunt, toți, oameni bine îmbrăcați, care nu știu de glumă, care au hârtii în regulă și ceva bani puși deoparte. Cu comisarul vorbesc de la egal la egal. Nu sunt niciodată arestați și îi disprețuiesc pe cei care sunt. Mai mult, iubesc și impun tuturor rânduiala hotărâtă de dânșii: să nu trăiești altfel decât bine îmbrăcat, să ai pașapoarte în regulă și ceva economii, cu prețul chiar de a nu cunoaște alt drum decât acela care duce de acasă la birou. Dar, Doamne Sfinte! de ce să nu îngăduie unor anumiți oameni săraci de a vedea Egiptul, dacă le cere inima și dacă sunt gata să facă toate jertfele ca să-și întâlnească prieteni care i-au părăsit fără veste? Unde este crima?
Mă gândeam la toate acestea, stând într-un colț întunecos, în dosul cazanelor, unde mă ascunsese prietenul meu, fochistul. Era un om cumsecade, venea la fiecare sfert de oră, să mă întrebe dacă nu mă înăbuș.
— Da, mă înăbuș, îi spusei odată, dar de frică!
— Frică? De ce? Nimeni nu vine să scotocească aici. Mâine-dimineață poți chiar să te plimbi pe puntea de la a treia. Dacă ai nas bun, ai să-ți descoperi tovarăși, dar nu lega prietenie cu nimeni, nu te trăda.
Nu eram deci singurul care călătorea de contrabandă. Asta mă liniști puțin. Scosei gheata în care ascunsesem bietele mele patru lire sterline și le pipăii cu dragoste. Îmi părea rău că nu pot să le privesc. Banii aceștia erau singurul meu sprijin material pe lume. Brațele mele, tinerețea mea, dorul meu de viață, nu însemnau nimic pentru milioanele de ochi care mă pândeau din umbră: puteau să mă aresteze, să mă condamne și, fără vorbă multă, să-mi sfărâme viața mea frumoasă, să mă împingă la un trai nelegiuit, la furt poate, la crimă chiar. Așa cum mă aflam, fără pașaport și fără bilet, nu eram nimic mai mult decât un individ bun pentru închisoare. Cu toate acestea, numai cu jumătate din puținii mei bani aș fi putut să am pașaport și bilet, și atunci m-aș fi aflat, pe loc, în rândul oamenilor cinstiți și demni de suma comisarului. Viața mea, deci, nu făcea decât două lire sterline. Aceasta înseamnă că, în împrejurări asemănătoare aceleia în care mă găseam, pot fi zdrobite tot atâtea vieți frumoase, câte n-ar putea plăti suma de cincizeci de lei. Dar, dacă-i așa, ar fi mai bine să se hotărască odată pentru totdeauna că nu este îngăduit ființei omenești să-și petreacă viața altundeva decât între locul unde muncește și odaia în care doarme, și în felul acesta am vedea trei sferturi din omenire căzută în robie.
De altfel, este exact ceea ce vedem. Din cea mai fragedă copilărie, acest spectacol al existenței m-a scos din sărite. La ce bun că pământul este atât de mare și de atrăgător, la ce bun imensele dorințe care ne frământă inima, dacă suntem siliți ca, o viață întreagă, să ne învârtim în același kilometru pătrat de spațiu pământesc?
Acolo, în ascunzătoarea mea întunecoasă, îmi adusei aminte cum s-a născut în mine dorința de a vedea Egiptul: eram pe băncile școalei primare și citeam istorioare biblice, ale căror ilustrațiuni în culori vii îmi înflăcăraseră închipuirea. Și într-o zi, pe când învățătorul mă lăuda pentru a fi citit cu foc una din ele, strigai:
— Domnule, eu vreau să văd Egiptul!
Învățătorul surâse, se gândi, probabil, la mama care era spălătoreasă și răspunse, mângâindu-mi bărbia:
— Vrei să vezi Egiptul… E cam departe. Și cred că vei muri și tu și urmașii tăi, fără să-l vedeți.
Pe urmă, ridicându-și mâinile către cer, adăugă:
— Cu excepția…
Eram disperat, dar acest „cu excepția“ mă mai liniști. Așadar, puteau fi împrejurări în care chiar și fiul unei spălătorese putea vedea Egiptul.
Acum, că vaporul mă ducea acolo, ascultam zgomotul elicelor și-mi spuneam aproape cu evlavie:
„Da, chiar dacă va trebui să fac închisoare ori de câte ori voi avea poftă să merg în Egipt, fără pașaport și fără bilet, voi face-o bucuros. Voi întreba chiar un avocat de câte ori mi se va mări pedeapsa după fiecare recidivă. Căci mai degrabă face să-ți împărți viața între închisoare și Egipt, decât s-o lași să se scurgă întreagă între cocioaba în care stai și ocna în care lucrezi“.
M-am ținut de cuvânt: de la această primă călătorie, șase ani în șir am revenit în Egipt. Nu voi fi găsit o singură dată, înscris, pe lista călătorilor și nici în registrul pașapoartelor. Și dacă n-am plătit cu închisoarea nici una din aceste hoinăreli, nu datoresc aceasta decât întâmplării care crotește pe cei iubitori de o viață liberă lipsită de piedicile ridicate de mâna neînțelegătoare a omului.
*
În zorii celei de-a șasea zi de plutire, în fața ochilor mei dornici de frumuseți pământești, se ivi o linie alburie, cu sclipiri de aur: Alexandria. Frigul ucigător pe care îl lăsasem la Constanța, pierise de mult, fără urmă. Vreme blândă de primăvară. Cer senin. Liniște pe întinsul apelor.
Încă de cu noapte, împietrit la proră, pândeam cu înfrigurare să se ivească la orizont imaginile mele biblice. Teama îmi pierise, înăbușită de fericirea năvalnică ce-mi umpluse pieptul. Două umbre tăcute se plimbau pe locul strâmt al punții de comandă. Le zisei în gând, plin de recunoștință: „Puteți să mă închideți, să mă bateți, numai să nu-mi rupeți un picior: vă voi săruta mâinile“.
Rezemându-mi fruntea arzătoare de balustrada vaporului, căutam să rețin în mine cât mai mult sentimentul acesta de nebunească mulțumire către soarta care mă copleșea de bucurie: căci nicio fericire nu se poate asemui cu aceea pe care o smulgi vieții, cu prețul riscurilor și sforțărilor necruțătoare. Tot ce oamenii îți refuză cu micimea lor de suflet, e o bucurie de invidiat. Și toate bucuriile sunt înălțătoare: toate se pot dobândi, dacă bagi mâna să le cauți în jăraticul destinului tău. Chiar și dogoarea focului pălește în fața îndrăznelii dorinței tale, cu condiția să fii mereu gata să accepți să fii mușcat de nemilosul păzitor al tuturor bucuriilor pământești.
Iată ce nu ne învață nicio școală, nicio educație. Și acesta este motivul pentru care pământul abundă mult mai mult în lași decât în eroi. De-aici, această existență mediocră, însă temeinic asigurată fiecăruia, de la râma omenească până la cercetătorul în constelații.
Apropierea de Alexandria și pregătirile de acostare mă siliră să mă întorc în ascunzătoarea mea, de unde nu trebuia să ies decât după ce se sfârșea debarcarea și pleca poliția. Ce făcea, oare, Mihail, acolo sus? Angajat în mod excepțional, ca ajutor suplimentar la restaurantul primelor clase, el își plătea călătoria muncind. Pe mine, drumul nu mă costa decât o sticlă de lichior. Dar, pe când Mihail era sigur de-a putea părăsi vaporul fluierând, eu mă pregăteam să-l urmez clănțănind din dinți.
Dar nu se întâmplă nimic din ceea ce mă îngrijora. Ba chiar coborât înaintea lui, cu o beretă de marinar pe cap și însoțit de bunul meu fochist, care, de frică să nu mă dau de gol, ducea și geamantanul meu. Pe chei, voioșia celor douăzeci și doi de ani ai mei și farmecul pământului egiptean pe care îl călcam, mă făcură să sar de gâtul tovarășului meu.
— Ești așa de încântat? mă întrebă el.
— Încântat, nu, sunt nebun de fericire!
— Atunci, crezi, poate, că aici umblă câinii cu covrigi în coadă?
— Nu mă gândesc la niciun fel de covrigi, spusei eu, oprindu-mă. Mă gândesc la Egipt și la prietenul meu care va coborî de pe vapor.
Fochistul se supără:
— Ți-am spus să nu legi nici un fel de prietenie în timpul călătoriei! Sigur că ai povestit totul vreunei haimanale!
Îi explicai despre ce era vorba. Nu voi să creadă nimic.
— Așteaptă puțin și te vei încredința, îi spusei.
— Nu aștept nimic, strigă el cu răutate. Nu vreau să știe cei de pe vapor ce fac eu. Ia-ți geamantanul și plătește-mi sticla cu ananas!
Îi plătii două sticle de „ananas“, și omul plecă, făgăduindu-și să se uite mai de-aproape altă dată, înainte de-a avea de-a face cu haimanale ca mine. Această neghioabă neînțelegere mă mâhni, căci fochistul era un om foarte cumsecade, deși cam prostuț.
Mă așezasem pe geamantanul meu și îmi aprinsesem o țigare, când se ivi Mihail, încovoiat sub greutatea bagajului său. Mă așezai în drumul lui. Când mă văzu, lăsă să-i scape cele două geamantane, își plesni obrajii cu palmele și veni să mă îmbrățișeze.
— Visez! Visez! izbucni el. Cum ai făcut? Ești un diavol! Dar e mai bine așa: aveam remușcări că te-am lăsat la Constanța. Acum ți-ai luat singur zborul. Asta ți-e soarta!
Parcă eram beat. Nimic nu mai e bun pentru sănătatea sufletului tău decât să te arunci așa, încrezător, în necunoscut, un necunoscut care te cheamă cu un glas fără împotrivire. Netăgăduit, putem pieri. Dar dacă scapi teafăr, știi că nimic josnic nu ți-a umilit existența: totul este eroism în viața unui om care înfruntă lumea cu două mâini goale și cu o inimă generoasă care să-l apere de ispita unui trai tihnit și îndobitocitor.
*
Nu ne oprirăm deloc la Alexandria. Nu făcurăm decât să străbatem orașul, din port drept la gară, unde ne urcarăm în trenul care pleca la Cairo. Mihail avea o recomandație, care îl făcea să nădăjduiască un loc de portar la „Hotelul Royal“, a cărui patroană, o rusoaică, voia un om din același neam cu ea. Prietenul meu fu repede primit. Și timp de două luni putu să spună că nu cunoștea din Egipt decât drumul care merge de la debarcaderul din Alexandria la „Hotelul Royal“ din Cairo.
Stătu în hotel ca într-o adevărată închisoare. Răbdă totuși, îngrozit de amintirea mizeriei din care gustase prea mult. Cât despre mine, mă îndeletnicii cu negustoria ambulantă și cu zugrăveala. În zilele în care nu făceam nimic, mă plictiseam de moarte, fiindcă nefiind în tovărășia lui Mihail, nu puteam să mă bucur de nicio splendoare. De cinci ani eram prieteni nedespărțiți!
Dar sihăstria asta a lui Mihail nu putea să mai dureze. Fără îndoială, e cumplită amintirea foamei care se prelungește săptămâni și luni de-a rândul, atunci când o bucată de pâine ți se pare o sărbătoare. Lipsa unui adăpost și păduchii, care însoțesc foamea, sunt un chin infernal. Afară numai dacă nu e o brută pe care niciun animal nu o poate egala, omul care a cunoscut această înjosire, capătă o spaimă nebună și face tot ce poate pentru a nu se mai împotmoli într-o astfel de viață.
Dar, vai! Există un dușman mai puternic, decât toate spaimele din lume, și acesta este neputința vagabondului de a se adapta unei situații: este neputința lui totală de a stărui ca să-și îmbunătățească soarta: este, mai ales, acea neînchipuită plictiseală care îl roade zi și noapte, numai fiindcă s-a săturat de aceleași chipuri, de aceleași ziduri și de aceleași străzi pe care le-a văzut prea des.
Vagabonzii, fie că sunt oameni superiori, fie că sunt niște tâmpiți, sunt toți frați prin această latură comună a firii lor.
Mihail nu făcea excepție! Ni se întâmplase destul de des să ne angajăm ca servitori la același hotel: așa a fost la „Regina“, la Constanța, la „English“, la București, la „Popescu“, la Lacu-Sărat. Și de câte ori, neavând curajul să-mi mărturisească pustiul lui sufletesc, se mulțumea să mi-l ațâțe pe al meu, vorbindu-mi de meleaguri necunoscute și făcând planuri magnific de plecare. Nu-mi trebuia mai mult:
— Hai să plecăm numaidecât!
— Dar, răspundea el, nu vezi ce bine suntem aici? Nu ne lipsește nimic.
Într-adevăr, nu ne lipsea nimic, afară de ceea ce doream cu aprindere: o evadare neîntârziată. Trebuie recunoscut că viața de slugă are acest întristător neajuns de a ține omul prea zăvorât. Pe vremea aceea, mai ales, servitorul care avea o oră liberă pe săptămână putea să se socotească fericit. Locuința și hrana erau îndeobște o ticăloșie. Cât despre lucru, se muncea de la șase dimineața până la miezul nopții. O astfel de viață nu poate să facă dintr-un om normal decât o vită. Dintr-un vagabond, ea face un răzvrătit.
Nu fu, însă, cazul blândului Mihail, gânditor sentimental, iubitor de literarură superioară, istoric aproape erudit, om bun, fire sfioasă, conștiință de o cinste desăvârșită. Dar, nu trebuia să-i pui prea mult răbdarea la încercare. Dacă se întâmpla aceasta, nu te mai puteai bizui pe el.
E ceea ce se și întâmplă la „Hotel Royal“. Mihail plecă fără multă vorbă, plătind cele opt zile pe care le datorezi obligatoriu. (Acele faimoase „opt zile“, ale neorocitului servitor, sunt și ele o poveste întreagă, o tragedie, dar cine are vreme să asculte povestea, tragedia unei biete slugi?) Într-o seară, venind de la lucru, îl găsii pe Mihail la cafeneaua Goldenberg, din Darb-el-Barabra, cartierul general româno-evreu și spaniol-evreu al tuturor nespălaților din Cairo. Mă opream acolo în fiecare seară, un ceas sau două, înainte de a mă duce într-o ulicioară vecină, unde reluam, în fiecare noapte, lupta cu nebiruitele ploșnițe. Acolo se opreau toți aceia care dădeau aceeași luptă: oameni cu fețe scofâlcite, cu ochi șireți, cu brațele de prisos, cu mersul dezlânat de suferințe și vinovați numai de a se fi lăsat învinși de aproapele lor, omul de ordine. Figura luminoasă a lui Mihail nu era la locul ei între fețele chinuite ale acestor jalnici învinși. Așezat la o masă în fundul tavernei, își pironea cu stăruință privirea lui vioaie în acest amestec de mizerie, părând să-și consulte astfel propria lui soartă, pentru zilele ce vor veni.
Înțelesei numaidecât ce se petrecea cu el. Mihail făcea pace cu sine însuși. Ursita vagabondului este cu totul deosebită de aceea pe care cerul o hărăzește celorlalți muritori. Acestora, o lege imperioasă le dezvoltă într-atât instinctul de conservare, încât îi face să renunțe la orice contemplare a existenței. Ei nu trăiesc decât cu grija zilei de mâine, gata să sacrifice pe nimicuri ziua de azi. De-aci, această luptă aprigă cari nu se sfârșește decât odată cu moartea. E falimentul ființei umane, Dumnezeu știe în ce scop.
Pe de altă parte, o lege, tot atât de imperioasă, slăbește vagabondului instinctul de autoconservare într-atât, încât îl face să i se pară acceptabilă cea mai cumplită nesiguranță a zilei de mâine, să privească cu sânge rece amenințarea propriei lui nimiciri, dar îi acordă în schimb putința de-a gusta toate bucuriile clipelor care îi umplu zilele. Și aceasta îl silește să părăsească orice luptă egoistă cu el însuși: de-aci o viață pe deplin trăită, dacă prin viață se înțelege cultul dorințelor noastre.
Mihail, jertfindu-și tot timpul pentru a economisi douăzeci de lei pe lună, era un om sfârșit. Altă înfățișare, altă fire, alt fel de a gândi, care nu erau ale lui. Sfidând mizeria, Mihail era o individualitate rară. Toate valorile existenței vibrau în el. Fiecare ceas petrecut în tovărășia lui era un prilej de desfătare a minții. Foamea, lipsa de adăpost, lipsa oricărei igiene trupești nu micșorau cu nimic bogăția vitalității lui. Certurile noastre n-aveau niciodată loc în timpul vagabondajului, ci numai atunci când slujeam împreună și când nici el, nici eu nu mai eram oameni, ci niște vite.
De aceea, când îl găsii la Darb-el-Barabra, înțelesei, după liniștea lui luminoasă, că abia de-acum încolo ne vom trăi zilele noastre de libertate în Egipt. Ah, costisitoarea libertate a doi prieteni, singuri pe lume, regăsindu-se pe ulițele unui oraș cosmopolit, frățește uniți de amenințarea aceleiași soarte: cine o va cânta vreodată? Se mai poate nădăjdui că va veni ziua când va fi slăvit și omul care disprețuiește orice avuție, orice bunăstare materială și care prețuiește în așa măsură măreția vieții și frumusețile pământești, încât este gata să moară pentru ele?
Vagabondul este omul civilizat al existenței absolute. Dacă am personifica această existență, înfățișând-o ca pe un somptuos echipaj care galopează nebunește pe drumurile universului, vagabonzii ar fi gonacii care îi fac alai și cad istoviți, cântându-i imnuri de glorie. Iată ce înțeleg prin civilizație. Oamenii de rând se jertfesc și ei acestui somptuos echipaj, dar sunt striviți de el, încurcându-i drumul cu urâtele lor teleguțe. Aceștia sunt perturbatori ai existenței. Voind să se apropie de ea, nu fac decât să-i micșoreze splendoarea și să sfârșească mârșav sub roatele ei, înainte chiar de a o fi zărit.
*
Timp de o săptămână, am fost și noi gonacii plini de însuflețire ai acestui echipaj, care trecea cu fast pe frumoasele meleaguri ale Egiptului. Mai târziu, însă, ni se tăie răsuflarea și îl pierdurăm. Pentru a-l ajunge din urmă, Mihail făcu un plan îndrăzneț:
— Vom pleca în Abisinia, spuse el.
— În Abisinia? am plâns. Să plecăm imediat!
— Vom pleca de îndată ce-ți voi face rost de un pașaport.
Dumnezeule, cum izbutesc oamenii să facă viața prozaică! Ce legătură este oare între o veselă călătorie în Abisinia și un trist pașaport? Iată ce n-am ajuns să înțeleg nici până astăzi.
— Și cum vei putea să-mi faci rost de un pașaport?
— Plătind o liră sterlină!
În mai puțin de o oră devenii plecatul supus al Majestății Sale Țarul tuturor Rușilor, și eram născut la Chișinău. Ca și Mihail Mihailovici Kazansky, mă numeam Alexandru Alexandrovici Bessarabsky. Binevoitorul fabricant de pașapoarte ne preveni că „nu trebuie să ne prezentăm cu acesta în fața nici unei autorități consulare ruse din Egipt; e mai prudent“. Am mulțumit pentru sfat.
Eram curios acum să știu cum socotea Mihail că ne vom câștiga traiul în Abisinia. Foarte simplu: vom fi negustori ambulanți de sticlărie colorată, în anume ținuturi, mai puțin umblate, ale acestei țări, unde se spunea că indigenul îți dă fildeșul său pe un pumn de rubine false. Era perfect. Mă și vedeam copleșit de atâția colți de elefanți, încât eram silit să abandonez o parte în drum.
Începurăm să ne interesăm de prețul acestor pietre false. Pierdurăm trei zile fără să fi cumpărat nimic. Înainte de război, principala producătoare a acestor articole fusese Germania, dar cum ne-a fost imposibil să comandăm direct, fiindcă eram grăbiți, trebuia să luăm ceea ce se găsea pe loc, să plătim scump și să nu ne alegem decât cu câteva ocale de pietrărie urâtă. În fine, după ce am scotocit prin tot Cairo, dădurăm peste un întunecat personaj balzacian, despre care se spunea că este un „bătrân aventurier grec“, astăzi un mizantrop pensionar, pe care reumatismul îl ține închis în odaie, om cumsecade și cinstit pe deasupra. Ne ținu un sfert de ceas la ușă, înainte de-a ne îngădui să intrăm, pe urmă, încetul cu încetul, fața lui ursuză se lumină la flacăra iluziilor noastre abisiniene. Ne rugă să luăm loc, aduse rachiu, ne descusu ca unul care se pricepea și sfârși prin a vedea în noi propria lui imagine de odinioară, adică doi nebuni. Dar, știind, ca nimeni altul, cât era de definitivă și de scumpă inimilor noastre nebunia care ne cuprinsese, nu încercă să ne abată de la planul nostru. Ne dădu stocul lui de pietrărie, vreo zece kilograme de marfă strașnică, a cărei varietate ne ului, și cu toate stăruințele noastre, nu voi să primească niciun ban. Ni-l dădea pe datorie.
— Mi-l veți plăti, ne spuse el ironic, după ce veți fi vândut fildeșul vostru abisinian.
Îl privirăm tulburați și duși pe gânduri. Sub suflrea meșteră a acestui bătrân vabagond, visurile noastre începură să se risipească. Ochii lui, buni și cruzi în același timp, mă urmăreau ca un avertisment înfricoșător. Nu puteam să-i port pică, nu numai din cauza dărniciei lui, dar și fiindcă se vedea că ne compătimește cu o dureroasă sinceritate. Și, totuși, o disperare de neînvins mă împingea să-l blestem. Mi se părea că ne fusese piază rea.
Mihail tăcu tot timpul cât ne trebui ca să coborâm tumultuoasa Mousky. Abia când ajunserăm în bârlogul nostru, mă întrebă:
— Ce crezi despre acest om?
— Cred că ne-a primit și tratat așa cum poate s-o facă un om chinuit de… duioasele lui reumatisme.
— Foarte bine spus! Dar asta e tot?
— Cred că e tot.
— Nu. Mai e ceva: ceva mai adânc și mai general, care ne privește pe amândoi.
Ciulii urechea. La dracu cu mărgele de sticlă, Abisinia și tot fildeșul din lume: chiar acum voi face una din cele mai frumoase călătorii, în sufletul bunului meu Mihail. Căci îl vedeam pe acest unic prieten al zilelor mele cum se lăsa copleșit sub povara gândurilor grele și vesele, ce-i scăldau fața în lumina acelui astru pe care numai iubitorii de viață înverșunată îl cunosc.
Stăteam pe patul nostru sărăcăcios. Mihail, cu coatele rezemate pe genunchi, își răsuci cu voluptate o țigară. Îmi răsucii și eu una. După ce trase primul fum, își ridică fruntea. Era frumos și trist și vesel, așa cum numai el singur putea să fie în același timp.
Ochii lui strălucitori, nările lui care palpitau, colțurile gurii lui bune și dureros de ironice, fruntea mare și liniștită îmi împărtășeau deja, înaintea cuvintelor, o parte din această neîntrecută desfătare care era pentru mine felul său de-a tălmăci eroica noastră viață, așa de plină de aspecte contradictorii.
— Da, începu Mihail, privind în gol. Bătrânul acesta n-are numai reumatisme și duioșie, ci și o experiență a vieții care nu este aceea a tuturor oamenilor, o experiență pe care a prefăcut-o în filozofie personală. Nu este adevărat ceea ce ni s-a spus, că a alergat după aventuri. A fost un vagabond, ceea ce este cu torul altceva. Aventurierul vrea și poate să se căpătuiască. Vagabondul nu vrea și nu poate. Dacă se înfățișează vreun prilej, cel dintâi e în stare să înșele pe om, să-i ia pielea și să săvârșească chiar o ticăloșie. Cel de al doilea este cu desăvârșire incapabil. De asemeni, când vagabondul e înzestrat cu o inteligență rodnică, filozofia pe care o trage din experiența vieții sale este vrednică de stimă. Cu toate acestea, nu trebuie să fie prea încrezători.
Ceea ce numim în mod obișnuit o filozofie se pretinde a servi drept un ghid perspicace în toate circumstanțele vieții noastre. Ca și cum ar fi o regulă comună de viață pentru toate ființele omenești. Dacă există o asemenea regulă de viață, apoi aceasta nu se referă decât la oamenii ce vor să treacă prin viață ca o pisică forțată să sară peste o băltoacă. Astfel, duioșii noștri părinți, luând viața drept o băltoacă, ne iau pe noi drept niște pisoi, iar pe dânșii, fiindcă au sărit băltoaca, drept niște filozofi. Nu sunt totdeauna departe de adevăr, totul depinde însă de ceea ce a ieșit din pisică. Și s-au văzut pisici omenești care au fătat zmei. Cine e de vină? Nimeni, bineînțeles. Cine e de vină, când nu plouă la vreme?
Aceasta este o anarhie divină față de care toți părinții, cu toată dragostea lor, ar trebui să se resemneze filozofic. Dar, n-o fac. Și când pot, taie aripile micului zmeu, îi ciuntesc ghearele, îi pilesc dinții, îl sluțesc cum pot mai bine, pentru a-l readuce la înfățișarea de pisoi. De aci, caricatura umanității pe care o avem înaintea ochilor, în care totul este confecționat gata, de la încălțăminte până la „filozofie“.
Dar, vagabondul, căruia îi lipsește încălțămintea, n-are nici filozofia acelei umanități. Asta să însemne oare că înțelepciunea cu care se împodobește el la bătrânețe trebuie să se întindă la toți frații săi întru vagabondaj? Nu, de o mie de ori nu, chiar dacă este înzestrat cu o inteligență rodnică. Cu toate acestea, faptul că a avut o vastă viziune a vieții și că a plătit supraomenește, cu ființa lui, pentru a o avea, îl face vrednic de prețuirea noastră. Este cazul omului pe care l-am văzut. Și este foarte interesant.
Omul acesta a ajuns la concluzia că existența este o mamă vitregă, chiar pentru cei care se încredințează orbește lavei sale incandescente. Ce fel de mamă vitregă? Iată cum: ea nu ne umple de visuri decât ca să-și îngăduie, apoi, plăcerea de-a ne goli mai bine. Aceasta n-are nicio legătură cu reumatismele, dar are una mare cu duioșia. Or, bietul bătrân asta este: un mare afectuos. Atâta a iubit viața, încât și-a făcut din ea un scop. Și ea este, într-adevăr, sau poate să fie un scop, cu condiția însă ca s-o privești mai întâi ca pe un mijloc.
Oare râsul, plânsul, sunt ele scopuri? Nimeni nu crede aceasta. Sunt mijloace care îți îngăduie să treci la altceva, ca și somnul, ca și veghea. Viața este și dânsa un mijloc foarte lung, care ne îngăduie să trecem la ceva care se cheamă Neant. Dar, ce știm noi despre Neant? Bătrânul vagabond n-a înțeles această lege a existenței. Nici n-a căutat s-o înțeleagă. N-a făcut decât s-o iubească. Este o mare greșeală, care poate duce la moartea sufletului. Cum poți să ceri unui măr să rămână veșnic în pom așa cum este? Și chiar dacă ar rămâne, am fi oare câștigați cu ceva? Totul se năruie. De aceea, cred că ideea raiului și a iadului este cea mai mare neghiobie pe care a născocit-o mintea religioasă. Eternitatea nu există decât în infinitul lucrurilor.
Trebuie deci să ne agățăm de lucrurile acestea trecătoare, să facem din ele hrana sufletului nostru și să nu le cerem socoteală, arunci când băgăm de seamă că ele sunt cele care ne devorează. Orice încetare în această sete de acțiune, înseamnă pieirea noastră.
Să luăm, de pildă, planul nostru abisinian. Cunoscând sfârșitul plin de dezamăgiri al nenumăratelor lui planuri, reușite sau nu, bătrânul suferea de gândul falimentului cu care știa el că se soldează viața cea mai triumfală a unui vagabond. Își spunea, poate, că vom avea noi fildeșul abisinian, când va avea el alte picioare. Și inima lui bună, ne plângea.
Fără îndoială, planul nostru este necugetat. Dar ce însemnează asta: cugetat? Este oare să ai o mie de robi la picioarele tale și o judecată de brută? Pentru a cumpăni răspunsul, trebuie să te uiți la cine răspunde: motanul sau zmeul? Totul se reduce la aceasta.
Astfel, noi fiind niște zmei, vom pleca în Abisinia, încheie Mihail.
*
Nu plecarăm numaidecât. Deși „zmei“, trebuirăm să ne ostenim trei zile de-a rândul, ca să punem în valoare cele șase kilograme de pietriș multicolor pe care se clădeau toate visurile noastre abisiniene. Ronțăind la nuci și fumând țigare după țigare, nu părăsirăm odaia decât după ce am dat acestui morman de pietre forme încântătoare. safire, smaragde, rubine, mărgeane, chihlimbare, ametiste, opale și alte nimicuri se îmbinară cu meșteșug pentru a forma coliere, brățări, broșe, mărțișoare, inele, medalioane, cercei, ale căror accesorii ne ruinară.
Când totul fu terminat și bine orânduit într-o ladă specială, bucuria noastră nu mai cunoscu margini. O viață nouă se deschidea înaintea noastră, o viață de nețărmurită libertate. Mihail întrezărea fericitele ei urmări:
— Cu banii de pe fildeș, ne vom cumpăra două puști și vom trăi din vânătoare, ca doi sălbatici. Știi să vânezi?
— Nu.
— Am să te învăț.
— Sper că n-ai să mă înveți să vânez tigrii, observai eu, speriat și numaidecât propusei viitorului meu tovarăș de vânătoare să mergem să sărbătorim undeva noua noastră viață de oameni liberi.
El încuviință. Vagabonzii sunt totdeauna gata să sărbătorească un vis. Dar, după micul chef pe care ni-l oferirăm la „Berăria familiilor“, Mihail făcu o socoteală aproximativă a cheltuielilor viitoare și descoperi că plănuita noastră călătorie era compromisă. Dar, ce? Trebuie neapărat să iei un bilet întreg când vrei să pleci în Abisinia? Nu poți să călătorești și de contrabandă? Pentru ce mai ești atunci vagabond?
Această îndrăzneață idee ne întări inimile pentru o zi, timp în care alergarăm pe la toți negustorii de fildeș pentru a ne interesa de prețul acestui articol și a strânge adrese. Dar, în momentul în care trebuia să dea semnalul plecării, Mihail îmi împărtăși tulburătoarele lui îndoieli:
— Ce ne vom face la Port-Said, dacă nu ne vom putea angaja pe niciun vas și dacă nu există nicio cale de contrabandă?
Nu găseam niciun răspuns mulțumitor. Și iată-ne pe amândoi dezamăgiți, cu capul între mâini, când deodată, un gând genial mă fulgeră:
— Mihail! Am uitat să-ți spun că am, la Alexandria, un unchi milionar!
Bunul Mihail ridică încet capul și mă privi cu milă.
— Da, da! Poți să mă crezi, chiar mama mi-a spus: „E un frate sau un văr al tatălui tău: a trăit în casa noastră, a fost de față la botezul tău și a părăsit în cele din urmă țara, plecând în Eghipet, la Alexandria, unde s-a îmbogățit. Poți să-l cauți, este foarte cunoscut. Îl cheamă Vanghélis. Tatăl tău l-a ajutat mult. Să te ajute și el pe tine“.
În fața acestor preciziuni, prietenul meu, știind bine cât era de se