La răscruci

Povestea 'La răscruci' - Povesti de Ioan Slavici 💤
O aventură de 28 - 30 minute in lumea magică a povestilor

I – SPRE CASĂ
– O fi, cum zici, purtarea de grijă a lui Dumnezeu, n-o fi?! nu știu! grăi Tănase urrnându-și pe-ndelete drumul; știu, însă, că vrednicia omului multe poate să-nfrunte.

Andrei se opri pe o clipă și se uită cuprins oarecum de grijă la dânsul.

– Mi-e, parcă, frică să te ascult de câte ori te aud vorbind așa, îi zise. Nu-i a bine când îndoiala se furișează în inima omului.

– Se vede că și după trei ani petrecuți în oaste tu tot popă ai rămas, întâmpină Tănase așa, mai în glumă.

– Nu e popia, ci copilăria, răspunse Andrei, și dânșii își urmară iar câtva timp drumul în tăcere.

Se întorceau de la oaste acasă, după ce-și făcuseră Tănase anul de voluntar, iar Andrei cei trei ani rânduiți de lege pentru oamenii de rând. Veniseră pe calea ferată până la acea mai apropiată stațiune și mai aveau până la Răscruci, unde ședeau părinții lui Tănase, cale de vreo trei ceasuri, pe care acum toamna o făceau cu plăcere pe jos. Deși cu vreo patru ani mai mare, Andrei îi fusese încă în seminar bun prieten lui Tănase, și-n timpul petrecut la oaste, unde Tănase îl găsise sergent-major, prietenia aceasta se mai strânsese.

– Tu știi – urmă Andrei – că în seminar nu prea am fost îndrumați spre credință și cei mai mulți dintre noi vorbeau ca tine, iar după ce am ieșit din seminar, am dat prea adeseori de preoți sfătoși, care nu cred ceea ce zic în biserică și afară din biserică își mărturisesc cu un fel de fală îndoielile. Nu! – stărui el – popia nu e! Am primit dimpreună cu întocmirile apusene prea multe din păcatele apusenilor. Dezbrăcându-ne hainele părintești, ne-am lăpădat și de slăbiciunile lor și ne temem că nu cumva să nu mai fim socotiți în rând cu oamenii luminați dacă ne vom mărturisi credința rămasă din timpul copilăriei în inimile noastre.

– Nu putem s-o mărturisim dacă n-o mai avem, întâmpină iar Tănase.

Andrei iar se opri puțin din drum.

– Aș! – îi zise – nu puteți să n-o aveți! Nu se perde credința atât de ușor cum ți se pare ție, căci ea e temelia vieții din copilărie. Mi-e drag – urmă el mergând înainte – satul meu, mi-e dragă casa parintească, îmi sunt dragi văile și dealurile, dragi îmi sunt oamenii de la noi, fiindcă cea mai fericită parte din viața mea e copilăria, în care mi s-a croit sufletul, și o dulceață nespusă se revarsă în toată ființa mea când îmi reamintesc zilele copilăriei. E peste putință să uit zilele acestea, care dau farmec întregii mele vieți, și când mi le reamintesc, trebuie neapărat să se reivească în sufletul meu și simțămintele de care eram stăpânit atunci. Ar trebui să mă-nstrăinez de toți ai mei, să uit pe mama și să mă lepăd de ea pentru ca să piară din mine simțămintele în care ea m-a crescut. Nu, Tănase! ceea ce tu zici e peste putință. Fără credință, cu adevărat necredincioși nu pot să fie decât oameni cărora soarele nu le-a luminat anii copilăriei, care n-au avut parte de iubire, copii horopsiți, munciți, chinuiți, iar aceștia se fac suflete înhăinite, cari nu iubesc, ci își petrec zilele în vrajbă cu semenii lor. Tu și eu și toți oamenii ca noi trebuie neapărat să credem și să nădăjduim!

Drumul lor trecea printr-un stejăriș amestecat pe ici, pe colo cu tei, cu ulmi, cu plopi, cu carpeni și cu frasini, al căror frunziș, pișcat de brumă, își pierduse verdeața și se făcuse ici galben, colo roșiatic și iar mai departe portocaliu ori roșu ca sângele de bou, iar sub pașii lor fâșiau frunze scuturate înainte de timp. Ieșind ei în luminișul din culmea dealului, li se deschide deodată o vedere largă peste valea Teleajenului care se întindea în fața lor tăcută până la munții pierduți în ceața albăstrie a depărtării, unde ei vedeau în gândul lor Suzana și Cheia.

– Vom fi iubind – grăi Tănase — și locurile. Uite, urmă, arătând spre fundul văii. E oare cu putință să nu iubești acest cuib de viețuire neturburată! ?

Andrei dete din cap.

– Numai locurile de care se leagă reamintiri plăcute Ie iubim, răspunse el. Ceea ce ne dă mulțumirea iubirii sunt oamenii cari ne-au făcut viața plăcută.

-Ai dreptate Andrei, grăi Tănase. Mi-e, precum știi, mai dragă decât orișicine soră-mea Ileana, și de câte ori mă gândesc la dânsa îmi aduc aminte și de locurile în cari mi-am petrecut copilăria. Ai multă dreptate. Acasă mă văd mai rar, și când mă văd acasă, mi-l aduc aminte pe tata, gospodarul neobosit, care lucrează fără de răgaz ca să adune pentru copiii lui și să-și întemeieze starea. Îl știu om sărac și 1-am văzut cum s-a ridicat în cele din urmă cel mai de frunte la Răscruci, fruntaș între fruntașii din Valea Teleajenului. Bucuriile copilăriei mele au fost clăi de grâu și coșare pline de porumb, zăcătoare de prune și butoaie cu țuică, care de poame și cules de vie, și nu pot să-mi aduc aminte de copilăria mea fără ca să văd în fața hanului carele drumeților, pe cari tata atât de bine știa să-i îndulcească cu vorba lui nesecată, încât nu erau în stare să treacă fără de a se opri puțin la casa lui.

– Da! îl întrerupse Andrei. Dumnezeu i-a binecuvântat lucrarea-fiindcă era pornită din îndemn curat. El nu împarte mila ca noi oamenii făcând cu mâna largă dar din puțin, ci-i luminează pe cei iubiți de dânsul, ca să apuce totdeauna calea ce-i duce la izbândă și le întărește inima umplând-o de nădejde, ca să meargă cu hărnicie înainte. N-a fost nenea Ghiță numai gospodar vrednic, ci totodată și om deștept, care a știut cum să-și apuce treaba și cum s-o scoată la capăt, un chivernisitor cumpănit, care le potrivește toate bine, iar aceasta nu se-nvață, ci vine de la voia lui Dumnezeu.

– Eu te fericesc — îi zise Tănase – uitându-se la el cu un fel de mirare, în care era amestecată și oarecare milă.

– Nu știu dacă mă vei fi fericind ori nu în adevăr, răspunse Andrei; te-ncredințez, însă, că eu însumi mă simt fericit. Câte nevoi mari au căzut pe capul meu, prin toate numai neclintita mea credință în purtarea de grijă a lui Dumnezeu m-a ajutat să trec cu inima liniștită. Am fost, precum știi, nevoit să rămân acasă după ce tata, fie iertat, a murit și ne-a lăsat rău încurcați: n-aș fi crezut niciodată că n-o să mă mai întorc la seminar, ca să-mi urmez studiile. Când însă, toamna viitoare, era să mă întorc, a venit vorba despre măritișul surorii mele. Ai și tu soră și o să vezi odată ce lucru mare e să ți-o ceară un om la care ții și să nu i-o poți da. Îl știam pe Vasile din seminar, și nu mă-ndoiam că nu e zestrea ce-l ține în loc, dar avea nevoie neapărată de vreo 2. 000 lei ca să-și ia parohia și să-și întemeieze casa, și-mi sângera inima când o găseam pe soră-mea plângând pe-nfundate prin unghere. Aș fi fost în stare să mă vând pe ani de zile înainte ca să-i pot ajuta: am mai stat dar un an acasă, iar după trecerea acestui an am fost luat în oaste. Ce făceam eu dacă nu era în sufletul meu credința că așa vrea Dumnezeu, care știe mai bine decât mine ce mi se cuvine și-mi pune pedeci ca să mă îndrumeze pe calea ce mi-a croit?! Nu-i, Tănase, trai binecuvintat fără de credință, și sufletește mort mi se pare omul care și-a perdut credința.

El se opri deodată cu privirea îndreptată spre vale.

Cotind la dreapta, zărise casele mari și frumoase pe cari Băltac și le zidise în timpul celor doi ani de când ei nu mai fuseseră pe acasă.

– Să fie oare ale lui Băltac?! zise el.

– Adecă de ce nu? grăi Tănase. Nu degeaba a învârtit mă-sa atâta timp treburile la curtea boierească. Nu știe nimeni cine i-a fost tată; chiar însă dacă nu i-ar fi, cum se zice, bătrânul, a știut Rada să se folosească de neputințele lui ca să adune ceva pentru băiatul ei. A luat apoi și zestre cu slăbănoaga lui și e om zgârcit și fără de inimă.

– Om al zilei de astăzi, care știe că lumea nu te prețuiește după ceea ce ești prin tine însuți, adăugă Andrei, ci se întreabă ce ai și cu cine te însoțești. Și dacă-i vorba – urmă Andrei – cam așa și trebuie să fie. Nu se poate vedea ceea ce e în sufletul tău, și nici deșteptăciunea, nici știința nu-ți sunt de vreun folos dacă ești nevoit, ca să poți trăi, a le pune în serviciul celui ce are și poate să-ți dea.

Vorbind așa și cotind iar la stânga în mersul lor la vale, ei se apropiară de casele cele mari și frumoase, un han încăpător, în partea de jos cârciumă și băcănie, iar sus o mai largă încăpere, cu cerdac mare pentru drumeții mai aleși, la dreapta „pavilionul” obicinuit în partea locului pentru horă, iar în fundul curții grajdurile, șopronul și un pătul.

Din cerdac se uita de-a lungul drumului ce șerpuia la deal un om îmbrăcat nemțește, mărunt și slab, cu fața lată, suptă și veștedă, dar cu ochii vii și neastâmpărați, nu tânăr, dar mai mult sleit de puteri decât bătrân de zile.

Îi zărise încă la cotitură pe cei doi călători și nu putea să-și dea seamă cine sunt și ce rost vor fi având.

Tănase, tânăr înalt și mlădios, mai mult bălan decât oacheș, i se părea după umbletul lui legănat un coconaș, care numai pentru perdere de vreme umblă pe jos, iar Andrei, om mai scurt și spătos, cu fața cam colțuroasă și cu mustața mare, deși îmbrăcat țărănește, avea în cap o șapcă militară, și nici după umblet, nici mai ales după gesturi nu semăna deloc a țăran de rând.

– Da, grăi Andrei după ce se apropiară de han. El e!

Îl cunoșteau amândoi bine pe Băltac. Era vad vestit la hanul lui, și nu o dată făcuseră și ei popas aici.

– Pare însă că s-a mai spălat, adăugă Tănase.

Așa și era.

Rămas de vreun an și jumătate văduv, zgârcitul de mai înainte se făcuse om cu mâna largă.

„Abia de aici înainte am să trăiesc și eu! ” și-a zis și și-a zidit casele, s-a mobilat boierește, și-a cumpărat trăsură ușoară, ținea cai frumoși și iuți, se îmbrăca totdeauna ca de sărbătoare, își da în toate împrejurările silința să arate că nu degeaba și-a ținut până acum strânsă punga și că-i dă mâna să-i facă trai bun fericitei care-i va fi soție. De ce folos i-ar fi fost averea dacă nu și-ar fi îndulcit viața din ea?! Împlinise vârsta de patruzeci de ani și voia să-și trăiască pe plac zilele ce-i mai rămâneau.

El tresări puțin când îl recunoscu pe Tănase, feciorul bunului său prieten Ghiță Chelaru și fratele Ilenei celei frumoase.

– Ce-mi văzură ochii! strigă el scoborând treptele cerdacului. Bun sosit din cale lungă! Mă vei și uitat de când nu ne-am mai văzut!

Nu-l uitase nici Tănase, nici Andrei, căci nu se uită și totdeauna plăcuți sunt oamenii pe cari-i știi din timpul copilăriei.

Era neprefăcută bucuria revederii, și peste puțin Tănase, Andrei și Băltac ședeau la masa din cerdac ca trei vechi și buni prieteni, și pe când Tănsae și Andrei își spuneau pățaniile,

Băl tac îi dumirea asupra celor petrecute pe acasă în timpul cât au lipsit dânșii.

Așa află Tănase că tatăl său, Chelarul, trecuse ca ieri pe înserate spre Tohani, ca să cumpere vinuri de la Lina Văduva.

Nu i-a spus Băltac și că tot în cerdacul în care se aflau a petrecut cu lăutari, nici că era în voie bună când a plecat mai departe, nici mai ales că umblă des și stă mult pe la Lina, care e o femeie voioasă și are pivniță vestită; tot îl mâhnea însă pe Tănase gândul că n-o să-l găsească acasă pe tatăl său, la care ținea mult.

Sunt însă trecătoare mâhnirile când se întâlnesc oamenii ce nu s-au văzut de mult. Vorba trece de-a valma de la un lucru la altul și nu prea ai timp să te gândești la ceea ce ai aflat până ce iar alta ți se spune.

Mai erau apoi și la han, unde unul iese, altul intră.

Nu-și încălziră încă bine locurile, când la colț se ivi, coborând despre vii, cocoana Paula, cu Viorel, băiatul ei.

Era nevasta subprefectului cocoana Paula și venise numai așa, în treacăt, la Băltac; ca să-i facă însă plăcere, a mai rămas și făcea de vreo trei săptămâni acum cură de struguri la aer curat.

Cei doi tineri o știau bine ca cocoană foarte simandicoasă și se simțeau strâmtorați gândindu-se că au să stea așa plini de praful drumului în fața ei.

Erau, nu-i vorba, prin partea locului și oameni cari o știau și din timpul când o chema Păuna și umbla desculță ca celelalte fete din satul ei, precum și din timpul când Naie Văleanu, prefectul, o luase la casa lui, ca să-i dea oarecare spoială; tocmai de aceea însă cea mai neadormită grijă a ei era să nu-și dea de gol începuturile, vorbea mereu despre nenea Naie, prefectul, ori nenea Naie, deputatul, unchiul ei, și în vorbă, în îmbrăcăminte, în apucături, până chiar și în mers se arăta cucoană mare, ca nimeni să nu-și mai aducă aminte ce a fost ea odinioară.

Numai acasă la ea, când nimeni n-o vedea, se lăsa să fie cum în adevăr era, și singur d. Moină, soțul ei, știa cine 1-a luat de bărbat.

Viorel, băiat plin de viață, nu putea suferi pasul domol al mamei sale. Mai ales când văzu în cerdac șapca militară, el o porni înainte și urcă pe săltate treptele cerdacului.

Era om făcut Viorel.

Mai avea, ce-i drept, câteva săptămâni până la vârsta de unsprezece ani, dar era fiul mamei sale, trecea în clasa a doua, le știa toate și ținea să se vâre pretutindeni, un adevărat copil al timpului, căruia nu-i lipseau decât anii pentru ca să fie om mare.

Nu înțelegea Băltac cum adecă Tănase și Andrei, pe cari îi știa seminariști, au ajuns să-și facă rândul la oaste.

— Nimic mai deslușit! îi zise Tănase. Eu am luat bacalaureatul ca să trec la Facultatea de Drept și mi-am făcut anul de voluntar ca să scap de taxă, iar pe Andrei nu 1-a găsit asentarea în seminar, de unde plecase cu un an mai înainte, ci acasă.

— Foarte cuminte! strigă Viorel, copilul deștept. Nu se poate prostie mai mare decât să te faci preot după ce ți-ai ros timp de doisprezece ani coatele pe băncile școlilor. Eu, ce-i drept, n-aș fi ales ca d-ta: azi nu mai prețuiește nimic licența în drept. Dar asta e chestiune de gust! D-ta însă, – urmă el îndreptându-se spre Andrei -, d-ta cu ce te-ai ales dacă ai plecat din seminar? de ce folos îți este învățătura dacă nici măcar popă nu mai poți să fii?

Andrei îl măsură lung și din sus în jos, și de jos în sus. Mirat nu era, căci sunt mulți azi copiii deștepți ca Viorel, dar îi era greu să-l ia în serios și nu-l ierta firea să-și bată joc de un copil nevinovat.

— Mi-am făcut – îi zise – și eu gustul și am ajuns, precum vezi, sergent-major în oastea României. Și – adăugă peste puțin, mai mult pentru ceilalți decât pentru copil – nu stă nicăiri scris că nu pot să fac și de aici înainte cei doi ani de seminar ce-mi mai lipsesc.

– Ai fi în stare să mai umbli și de aci înaitne la școală? întrebă hangiul.

– Cu multă plăcere! – îi răspunse Andrei – și mulți au mai făcut așa. Vorba e numai să am din ce trăi.

Cucoana Paula trecu prin fața cerdacului, dar nu urcă treptele, ci trecu prin curte, ca să urce scara din dos.

Nu-i ședea ei bine să stea de vorbă cu orișice trecător care face popas la han.

II – NEVOI ȘI IAR NEVOI
Scăpătase soarele în dosul munților când Tănase și Andrei au sosit la Răscruci, dar prin amurgul prelungit al văii tot mai putea Tănase să vadă că nu sunt la casa părinților săi lucrurile cum le lăsase el.

Șindrila din acoperișul caselor era învechită, neagră aproape, iar de pe pereți căzuse pe ici, pe colo tencuiala. Stâlpii ulucilor de împrejmuire începuseră să putrezească și se culcaseră în bătaia crivățului. Gunoiul lăsat de carele drumeților nu mai fusese de mult rânit și sta mormane prin curte și prin fața casei. Zăcătoarele de prune de sub șopron și butoaiele scoase din pivniță pentru culesul viei erau hodorogite. Via cea frumoasă ce se întindea din sus de case nu fusese stropită, și mana-i uscase toată frunza, iar vestita lor pruniște fusese mâncată de omizi și era plină de uscătură.

Le vedea Tănase toate și nu-i venea să-și crează ochilor. Era, parcă, în fața unei averi rămase fără stăpân, și o jale nelămurită îi cuprindea sufletul.

Ce s-a întâmplat aici? Unde era Chelarul cel vrednic și priceput la toate? Neadormitul purtător de grijă ce s-a făcut el?

Cu inima din ce în ce mai grea se apropia de casa părintească: simțea că dureroase lucruri o să afle și-i venea să se întoarcă înapoi, ca să rămâie în neștiință.

Nu tot așa și Andrei.

Privindu-le pe toate cu ochii sufletului său, el nu le vedea cum erau acum, ci cum le știa de odinioară, și inima i se umplea de bucurie. Petrecuse ani de zile de-a rândul câte o săptămână, două la casa aceasta, unde toți îl iubeau ca pe un bun povățuitor al mai tânărului său prieten și unde avea s-o revadă acum pe Ileana, femeie în toată puterea. Nu-i făgăduise ea, ce-i drept, niciodată c-o să-l aștepte, dar a lăsat-o fată mare, și acum, după trei ani, tot fată mare o găsea, deși mulți o vor fi pețit. Ce-i pasă lui de șindrila din acoperiș, de tencuiala căzută din pereți, de stâlpii culcați de crivăț ori de mormanele de gunoi, când știa că peste puțin va sta față în față cu ea! Vedea numai ce-i doreau ochii.

Și așa și trebuia să fie.

Tănase nu le mai vedea nici el celelalte după ce mumă-sa se ivi în cerdac, iar Ileana, zărindu-i, porni în fuga mare spre dânșii. Bucuria curată și viuă le covârșește toate, și cel ce e vesel în sufletul lui își păstrează veselia și în mijlocul celor mai grele nevoi.

Nu mai știau Elena și Maria, mama ei, ce să le facă și ce să le zică în clipa neașteptatei revederi. Îi întrebau pe sărite de toate nimicurile, le întrebau și ei tot așa și nu mai ajungeau nici ele, nici dânșii să dea răspuns.

Întocmai însă precum valurile se domolesc după ce încetul cu încetul se așează vântul, s-au potolit în cele din urmă și ei, și pe când Tănase s-a retras într-un colț, vorbind mai pe șoptite cu mamă-sa, Ileana și Andrei au rămas în cerdac stând față în față și nemaiștiind nici el, nici ea ce să mai întrebe.

Nu mai întreba Maria, ci spunea, spunea mereu și-și vărsa tot focul, iar Tănase asculta și dedea mereu din cap. „Nu se poate! zicea el! Minciuni! Nu crede! Câtă răutate?! Nu lăsa să te prostească! Nu! ” Nu-l ierta pe el firea să creadă ceea ce mama lui îi spunea, și sângele îi năvălea în obraji când vedea că din când în când câte o lacrămă se ivea în ochii mamei sale.

– Și te-ai gândit așa câteodată și la mine? întrebă în cele din urmă Andrei.

– Ba bine că nu! îi răspunse Ileana cu inima deschisă. N-a trecut zi dată de Dumnezeu fără ca mama și eu să ne fi întrebat ce vei mai fi făcând și cum ți-o fi mergând. Nu ești d-ta în stare să-ți închipuiești cât de mult ține mama la d-ta și ce mult s-a bucurat când a aflat că sunteți cu Tănase în același batalion.

Andrei se simțea foarte strâmtorat.

– Totdeauna – îngână el – lelea Maria a fost cu inimă bună și duioasă față de toți.

– Nu tocmai față de toți, întâmpină Ileana; sunt și oameni pe cari nu poate să-i sufere: ne iubește însă pe Tănase și pe mine și știe că ne ești bun din toată inima.

– Cu cei buni nu poți să fii decât bun – răspunse Andrei și mai strâmtorat – și cu cât mai mult trăiești cu dânșii, cu atât mai mult ți se lipesc de inimă.

Peste fața Ilenei trecu un fel de suflare dureroasă.

– Uite! – zise ea vorbind rar și cam în silă – tata nu e așa. De’la un timp încoace el pare a-și fi schimbat gândul.

– Care gând? – întrebă Andrei – și cum și 1-a schimbat?

– Să vezi, răspunse ea căutând oarecum vorbele. Mai-nainte vorbea și el ca noi. În urmă râdea de vorbele noastre, iar acum se supără când ne aude vorbind.

Andrei rămase câtva timp nemișcat și cu răsuflarea oprită, ca omul prins fără de veste asupra unei fapte rele. Înțelegea parcă de ce anume se supără tatăl fetei și-l vedea în gândul lui pe Viorel cel deștept. El făcu un pas spre Ileana, îi luă mâna și se uită stăruitor în ochii ei.

– Ce-l face să se supere? întrebă vorbind mai încet.

Ileana nu știa încă să-și ascundă gândurile.

– Zice că ești om fără de rost, răspunse ea. Dar ce-mi pasă mie de asta?!

Andrei începu să tremure. Îi venea să intre în pământ de rușine și-ar fi voit să fugă și să nu se mai uite înapoi.

– El are dreptate! grăi dânsul cu hotărâre.

– Ba nu are, răspunse ea cu-ndărătnicie. Iarba crește la plointe și se usucă în timp de secetă: ceea ce e-n inima omului e fiindcă trebuie să fie, și n-ai nici să te miri, nici să te superi că este.

Andrei se uită lung la ea. O știa de când era copilă mică și totdeauna i-a fost dragă, niciodată nu și-a gândit-o însă atât de limpede la cap.

– Așa e – zise – cum zici, dar e păcat să te pui împotriva voinței tatălui tău.

Ea dete din cap.

– Nu! răspunse. Păcat ar fi dac-aș face ceea ce el nu vrea; nu poate însă să fie păcat ceea ce simt numai, căci asta vine de la sine și fără de voia mea.

– Faci, când stai de vorbă cu mine, căci el n-o vrea nici asta, întâmpină Andrei întorcându-se spre Tănase, care-n clipa aceea se depărta de mumă-sa stăpânindu-și firea.

– Aș! zise ea-n pripă. Asta nu mi-o poate cere nimeni.

Vorba fusese ca vechii și bunii prieteni să petreacă câteva zile împreună; dacă n-ar fi fost însă pe-nserate, ei s-ar fi despărțit fără de întârziere.

Le era amândurora parcă li se prăbușește casa-n cap.

Tănase ținea să rămâie singur cu ai săi, ca să se dumirească pe deplin, și-i eră nesuferit gândul că Andrei, mai stând, ar putea să afle și el câte ceva despre cele petrecute.

Andrei nu mai putea să stea într-o casă al căreia stăpân nu-l vedea bucuros. Nu-l ierta firea să mai stea de vorbă cu Ileana când știa că aceasta-l supără pe tatăl ei. Nu mai avea el ce să caute-n casa aceasta. O nenorocire era slăbiciunea lui pentru Ileana, cu cât mai mare slăbiciunea, cu atât mai cumplită nenorocirea.

Sărmana mama lui! Cum avea el să i-o spună aceasta?!

– M-a răzbit foamea și oboseala, grăi Tănase.

Dacă nu putea Tănase să plece, ei trebuiau să îmbuce în pripă ceva și apoi să se despartă, culcându-se unul într-o pane, altul în alta.

– Și pe mine, răspunse Andrei, care ținea să rămâie și el singur cu gândurile lui.

Ileana se duse dar în grabă la bucătărie, ca să spargă câteva ouă și să le facă jumări, apoi le așternu masa și le mai aduse și câteva bucăți de brânză, și nu se înnoptase încă când Andrei se zbătea în culcușul lui, în vreme ce Tănase o ispitea pe Ileana, care era în toate mai dumirită decât mama ei.

– Rar îl mai pomenești treaz – așa zisese bătrâna – își petrece tot timpul la văduva aceea și e rău încurcat.

– Așa și le-nchipuiește mama, grăi Ileana. E adevărat că e mereu în voie bună, dar beat nu 1-am văzut niciodată. Îi place să stea de vorbă mai cu unul, mai cu altul, îi plac și lăutarii, și stă la Lina fiindcă acolo își găsește totdeauna tovarăși de petrecere; să nu crezi însă, Tănase, că are, cum zice mama, vreo legătură cu văduva aceea. Și, dacă-i vorba, adăugă ea, a muncit destul și destul a agonisit în viața lui: nu noi avem să-l judecăm dacă acum din al lui își mai îndulcește viața.

– Da, i se cuvine! zise Tănase mai liniștit. Acum ne vine nouă rândul să muncim. Mama îmi spune însă că e rău încurcat.

– Multe va fi zicând mama, răspunse fata. Ea se gândește mai mult la noi decât la el și-ar vrea să meargă toate ca mai-nainte, ceea ce nu e cu putință. Îl știi pe tata, urmă ea punându-i o condică pe masă. Fiindcă nu știe să scrie, nu uită nimic și mi le spune mie toate, ca să le trec aici. Iată – urmă ea deschizând iar condica – vezi tu însuți, ca să te încredințezi.

Are mulți datornici și stă bine după ce-i vor fi plătit aceștia, și tu știi bine că oamenii plătesc, mai curând, mai târziu, dar plătesc când pot.

Tănase frunzări câtva timp, ca să vadă cam ce fel de oameni îi sunt tatălui său datornici, apoi o luă de la început și făcu față cu față, foaie cu foaie adunarea, în vreme ce soră-sa sta-n picioare la spatele lui și-i îndrepta greșelile făcute în pripă.

Urmând cu adunarea, el se făcea din ce în ce mai voios. Trecuse peste treizeci de mii de lei, o întreagă avere, și tot mai erau foi de adunat.

– Nu mi-aș fi închipuit niciodată că are atât de mult, zise el oprindu-se pe o clipă în lucrarea lui.

– Nici nu are, grăi dânsa. Nu toți banii aceștia sunt ai lui. La vreme de nevoie s-a mai și-mprumutat, ca să-i poată ajuta pe oameni.

– S-a-mprumutat?! strigă Tănase, cuprins iar de grijă. Cu cât?

– Asta numai el ar putea să ți-o spună, răspunse Ileana. Eu scriu numai ceea ce are să ia. Ceea ce are să dea, zice dânsul, au să scrie cei ce au să ia.

– Dar dacă scriu prea mult?! strigă iar Tănase. Va fi luat fără îndoială cu camătă: oamenii îi plătesc și ei camătă?

– Tot numai el ar putea să ți-o spună!

– Nu știi nici cam de la cine se împrumută și cui îi este dator?

Ileana dete din umăr.

– Mie îmi spune numai pe aceia cărora le plătește când ia de la oameni, grăi dânsa. E văduva, e o cocoană, cine-o fi, e Băltac…

– Destul! o întrerupse el. Le știu acum și celelalte!

Care va să zică tatăl său a ajuns mijlocitor al unor cămătari nemiloși, cari trebuiau neapărat să-l ducă în cele din urmă la ruină.

Un singur simțământ îl stăpânea în clipa aceasta: că cineva trebuie să moară dacă e vorba să scape cei despuiați.

– Dar oamenii aceștia sunt ajunși la sapă de lemn – strigă el ieșit din sărite – nu mai au nimic, nu mai pot să plătească: cine poartă greul carnetelor dacă ei nu plătesc!

– Plătesc, Tănase, grăi dânsa zâmbind a liniște sufletească. Eu știu cât au plătit în timpul de când le port socotelile: muncesc, rabdă la foame și la frig și plătesc, mereu plătesc.

– Dar dacă nu găsesc de lucru?!

– N-ai decât să le cauți, răspunse ea. 1-am spus-o și tatei de câte ori, ajuns în strâmtorare, se supăra, dar nu vrea să mă înțeleagă. Nu e sărac cel ce e sănătos și are două brațe: dă-i de lucru, căci ai ce să iei de la el.

Nu se poate ceva mai apropiat de mintea omenească decât acest gând al Ileanei; Tănase se uita, cu toate aceste, cu un fel de mirare la ea.

Da! dânsa avea multă dreptate. N-ai decât să le dai oamenilor de lucru pentru ca să te salți tu și să-i scapi și pe ei de nevoi. Dacă e vorba, toată bogăția omenească din munca brațelor omenești s-a adunat, și sunt puțin pentru cele câteva sute de oameni câteva zeci de mii de lei: li-e destul o vară ca să scape pe nesimțite și să nu mai aibă nevoie de a se împrumuta.

– Așa e – zise el -, n-ai decât să le cauți de lucru.

Trecuse miezul nopții fără ca el să se fi simțit, cum zisese, răzbit de oboseală. Acum, când i se arătase calea de scăpare, deodată îi încetă și încordarea sufletească și el se ridică obosit, ca să se așeze la odihnă.

Chiar mai înainte decât dânsul se liniștise Andrei.

S-a zbătut, ce-i drept, timp îndelungat în culcușul lui, nemaiștiind încotro s-o apuce și ce să facă, și i se părea că nu mai poate să trăiască în lumea aceasta: a căzut însă în cele din urmă în genunchi și s-a rugat lui Dumnezeu să-i potolească patimile și să-i lumineze mintea, ca să nimerească calea ce-i este croită și să-i înarmeze inima cu răbdare, ca să poată stărui în ea. S-a rezemat pe Dumnezeu și a fost cuprins de un somn liniștit și adânc, care i-a întărit trupul și i-a lămurit sufletul.

Dimineața zilei următoare erau schimbați cu desăvârșire la fire amândoi, și Tănase ar fi voit să-l mai oprească pe prietenul său, dar îi era neapropiat, scurt la vorbă, hotărât și gata chiar în clipa deșteptării sale de plecare.

– E – zicea și Ileana – firească dorința lui de a vedea, după trei ani, cât mai curând pe ai săi, dar nu era departe de acasă de la el până la Răscruci.

Și-a plecat Andrei ca omul care a avut comori nemăsurate și le părăsește de bunăvoie, liniștit și fără ca să se mai uite înapoi.

III – ICOANA VREMII
„Înainte, băieți! ” le strigă Ghiță lăutarilor când află că feciorul său a trecut spre Răscruci și că era însoțit de Andrei al preotesei.

Se bucura că după doi ani o să-l vadă iar și-i ardea să afle cum s-a făcut de când nu 1-a mai văzut; nu mai avea însă până acasă decât cale de vreun ceas și-i venea mai bine să meargă pe îndelete, ducându-și buiestrașul de căpăstru, și cu lăutarii după el, ca toată lumea să vadă că-i voios și n-are de ce să fie mâhnit.

Numai din când în când îi venea să pună piciorul în scară și să se salte în șea. Îi dedea zor gândul că Tănase era însoțit de Andrei, care n-avea, nu mai avea ce să caute la Răscruci. În zadar! S-au schimbat vremurile. De ce să-și facă omul inimă rea, când poate să nu și-o facă?!

Era însă om de fire vârtoasă Ghiță și nu s-a săltat în șea: așa – ducându-și calul de căpăstru și cu lăutarii după el – a sosit acasă.

Îi și ședea bine.

Înalt, spătos, cu fața curată, rumenă și totdeauna zâmbitoare, cu sprâncenele dese și subțiri și cu ochii vioi, el mergea mlădiindu-se la tot pasul, purtându-și sus capul și răsucindu-și din când în când lunga mustață neagră, un om de rară frumusețe, asupra căruia ochii tuturora se opresc și căruia toate îi ședeau bine. Îi era și lelei Măriei destul să-l vadă ca să i le treacă toate cu vederea, și curată a fost bucuria casei când el s-a ivit în depărtare, curată a rămas și după ce el a sosit la ai săi.

Avea Ghiță Chelarul ca numai puțini oameni darul de a face ca toți să intre în voile lui și de a nu lăsa pe nimeni să-l ducă unde el nu vrea să meargă.

S-a uitat o dată împrejur și s-a încredințat că Andrei plecase, n-a mai cercetat apoi de ce și cum a plecat, și i-ar fi tăiat orișicui vorba dacă ar fi voit să-i spună.

Abia după-prânz, când a rămas singur cu Tănase, a adus vorba asupra lui Andrei.

– Bun băiat și cuminte – grăi dânsul – și mult m-aș fi bucurat dacă aș fi putut să-l am între ai casei mele.

– Și de ce n-ai fi putând să-l ai? întrebă Tănase, oarecum speriat.

– Pentru că și-a stricat tot rostul, îi răspunse tatăl său. Ce-ar mai putea să iasă din el? Știe multă carte și e vrednic ca numai puțini: azi însă lumea nu mai cercetează ce știi și la ce te pricepi, ci-ți cere răvaș de drum.

– N-are decât să mai facă și cei doi ani de seminar ce-i mai lipsesc, întâmpină Tănase, și popă ca dânsul rar ai mai putea să găsești.

Ghiță se uită lung la dânsul.

Era amărât în sufletul lui, iar omul amărât trece cu vederea partea bună a lucrurilor și vede în toate numai ceea ce i se pare rău.

– Dac-aș mai fi eu tot cel ce am fost – zise – ca să-i dau zestre și să-l pot ține doi ani la București. Nu-i însă, băiete, cu putință. Au trecut – urmă uitându-se cu un fel de jale la fiul său, ajuns om acum în toată firea – s-au dus timpurile noastre, și vremuri grele au dat peste noi: nu cel mai vrednic, ci cel mai stăruitor apucă azi înainte.

– Vrednicia în toate timpurile iese biruitoare! întâmpină Tănase, care, om cu știință de carte, se socotea mai cu minte decât tatăl său.

Chelarul își răsuci mustața măsurându-l de sus până jos.

Una din marile mulțumiri ale vieții e să stai de vorbă cu fiul tău și să-l poți socoti mai presus de tine, un pas înainte în desfășurarea neamului tău. Și ar fi putut Ghiță să-și socotească feciorul mai presus decât sine. Înalt și el și bine făcut, mai semăna cu mama lui, care era bălană, și era încă mai frumos. Numai zâmbetul necontenit al tatălui său îi lipsea. Știa apoi multă carte, și nu o dată își zicea Chelarul: „Ce nu pot eu, o să poată el; ce nu mi-e dat mie, o să-i fie lui”. Orișicât de multe ar fi avut însă Tănase, era un lucru care-l punea pe tată mai presus de fecior: trăise mai mult, se frecase mult prin lume, învârtise multe daraveri, descurcase fel de fel de treburi cu fel de fel de oameni și le judeca toate după cum știa din pățăniile lui.

– În toate timpurile iese – grăi el – biruitoare vrednicia; vorba e numai că aceea ce azi e vrednicie nu e și mâne. Voi, cari le știți toate din cărți, vă deprindeți încetul cu încetul a vedea lumea nu cum ea în aievea e, ci cum vi-o arată cărțile. Nu-i așa lumea adevărată! Vrednic era odată omul cinstit și cu inima curată care muncea întins și cu pricepere și știa să-și chivernisească avutul, ca să-l sporească pentru copiii săi și pentru zilele bâtrânețelor sale; azi vrednic e cel ce știe să adune bogății, orișicum le-ar fi adunând.

– Nu-i așa, tată, îi răspunse Tănase; și azi lumea hulește pe cei ce se folosesc de mijloace urâte ca să se îmbogățească.

– În cărțile voastre îi hulește – întâmpină Ghiță – dar în lumea cea adevărată nu mai cercetează nimeni cum te-ai înstărit, ci te saltă dacă ai stare și te socotește nemernic dacă n-ai știut să te folosești de împrejurări ca să ți-o faci. Da, de când cu telegraful și cu calea ferată, nici nu mai e chip să-ți faci prin muncă cinstită vreo stare mai însemnată, și noi cei ce mai-nainte învârteam treburile tânjim muncind în sec. Ce treabă mai pot să fac eu cu cele două-trei miișoare ale mele, când mișună prin sate agenții străinilor cu sute de mii și le adună toate, ca să le ducă cu calea ferată?! Acolo unde eu trebuie să caut ca să-mi găsesc socoteala, un câștig de zece bani, ei se mulțumesc cu două parale, fiindcă la sutele lui de mii două parale fac mult. Îmi urcă dar prețurile și mă dă la o parte.

– Tocmai acesta e folosul noilor întocmiri, grăi Tănase. Căile ferate au ridicat prețul avuțiilor noastre și au scos la iveală bogății cari mai înainte zăceau ascunse ori se prăpădeau, fiindcă nimeni nu se folosea de ele. Ce era odată și ce e azi în țara noastră?!

Ghiță iar se uită lung la el.

– Acesta e – îi zise – un lucru despre care tu nu ești încă în stare să-ți dai seamă. Noile întocmi