Liniște

Povestea 'Liniște' - Povesti de Barbu Stefanescu Delavrancea 💤
O aventură de 28 - 30 minute in lumea magică a povestilor

De trei ori l-am văzut în viața mea și rămăsese neschimbat: aceeași față, aceeași barbă căruntă, același mers oblu și capul plecat tot pe umărul drept.

Aceeași liniște adâncă. Și l-am văzut în mijlocul unei naturi așa de mândre, că s-ar fi mișcat sufletul celui din urmă ticălos. Pieptul uriaș al Ceahlăului și Dâmbovicioara, despicând în două creierii munților, pentru ca să-și deșire trâmba apelor sale reci și albăstrii, au descrețit fruntea veștezită a atâtor cartofori, au scăpărat în inima a atâtor zgârciți o veselie străină de sunetul banului ș-au desfătat atâți nerozi de negustori câți brazi și câți mesteceni sunt pe ceafa de piatră a acestor ținuturi fericite.

Apele se bat, rostogolesc bolovanii, umplu vultorile și sar peste stâncile lustruite; șipotele țâșnesc și-și azvârlă sulul apelor reci ca niște arcuri de sticlă străvezie; munții se încalecă grumaz peste grumaz, până în slava cerului; călătorii admiră, râd, petrec, beau pe mușchiul moale și blând ca o catifea verde. Numai el privește așa de risipit, că parcă nu vede; ascultă zgomotul cascadelor și glumele celorlalți așa de nepăsător, că parcă n-aude; și se mișcă așa de ușurel și de încet, că parcă ar sta pe loc.

De trei ori l-am văzut și de trei ori mi s-a părut că văd o mașină perfectă, alcătuită în chip de om, a cărei mișcare dinlăuntru ar fi taina vreunui mecanic de geniu, care ar fi voit să-și bată joc de oameni și de Dumnezeu: pe oameni înșelându-i și pe Dumnezeu imitându-l.

II
La ora mâncării m-am așezat la o masă din apropierea lui. Întotdeauna o liniște adâncă îl înghite ca într-un coșciug de plumb. Respirația nu i se simte. Privirea îi e pironită în farfurie. Mâinile i se mișcă c-o îndemânare și c-o precizie de spaimă. Furculița, cuțitul și lingura nu i se simt. Când poruncește servitorului, glasul nu i s-aude. Mănâncă și te îndoiești dacă mestecă. E cald. Sudoarea îi brobonează fruntea, îi picură pe veșminte; el nu se șterge; vântul răscolește praful și gunoaiele — căci lumea mănâncă în curtea birtului — vârtejul trece peste dânsul; lumea zărvăie; mulți se supără că nu sunt bine serviți; el tace. Și de-o lună de zile de când stă la băi n-a vorbit cu nimeni, n-a salutat pe nimeni, n-a întins mâna nimănui.

Dar o fi trist, o fi nefericit, o fi bolnav, o fi nebun… nimeni nu știe. E liniștit ca un obosit care doarme, nepăsător ca un mort și nepătruns ca o peșteră fără fund. Ceilalți îl privesc nemulțumiți, căci liniștea lui le insultă zgomotul și ușurința lor. Și mulți îl arată cu degetul, șoptindu-și:

— Cine o fi acest domn care trăiește cu dușii de pe lume?
— Nu știu… Mi se pare că e un străin.
— Ce limbă vorbește?
— Aș! nici una!
— Ia privește la el: o țuică, o sticlă de vin, trei feluri de bucate, pe care le înghite fără să le mestece… Încolo: nu vorbește, nu râde, nu se supără… Ce ciudat om!

— Vezi, zicea o doamnă frumușică către un căpitan de tunari, ce galbenă și ce întinsă piele are pe obraji mutul care mănâncă singur, care tace fără a se gândi, care mănâncă fără a mesteca, care mișcă buzele și nu i se aude glasul? Nu-ți poți închipui, dragă Pol, cum îmi năsprește nervii cu muțenia lui. L-aș săruta o dată dacă i-aș auzi glasul, i-aș da în genunchi dacă mi-ar spune cum îl cheamă și, dacă ar face o beție, aș fi în stare…

— Ce? răspunse căpitanul, dând ochii peste cap și râzând un râs guturăit și gros. Ce-ai face dacă s-ar îmbăta? Spune-mi, Mimi, c-aș vrea să știe și maiorul când o veni. Maiorul o să râdă când și-o cunoaște bine giuvaierul de nevastă.

Și înghițiră câteva pahare de vin. Doamna se scobi în dinți; râse pe nas; deschise ochii mari și galeși și îl bătu pe picior. Căpitanul își rezemase capul în mâna dreaptă, privind alene la masa acelui domn tăcut și liniștit.

— Vrei tu, Mimi, să-i auzi glasul?
— Vreau, vreau, răspunse ea repede și trânti un pahar cu fundul pe masă.

— Ce-mi dai?
— Ceva mai mult decât i-aș da mutului dacă ar vorbi.
— Bine, răspunse căpitanul. Făcu semn unui chelner să vină și, când se apropie de dânsul, îi șopti ceva la ureche, îi bătu din picior, îi zâmbi și îi zise:

— Nu fi prost, mă, îți dau un bacșiș bun.
— Și eu, îngână Mimi, fără să știe despre ce este vorba.
— Ce ți-a cerut acum? întrebă căpitanul pe chelner.
— Tocană.
— Tocană? Foarte bine… O să vorbească… Chelnerul plecă, iar căpitanul făcu mâna copăiță și prinse o duzină de muște. La unele le rupse aripile, la altele le strivi capetele și, când chelnerul sosi cu tocana, le presără în sosul ei galben și cleios, șoptindu-i :

— Du-i-o; e numa bună; acum o să vorbească. Doamna pufni de râs, îngânând:

— Ce nebun ești, Pol! Ce haz ai când te cam cherchelești! Eram mâhnit de această cruzime, și totuși abia îmi stăpâneam râsul privind la scârboasa tocană, care începuse să alerge.

Necunoscutul privi lung în farfurie și nu arătă nici scârbă, nici supărare. Luă furculița, scoase liniștit, una după alta, toate muștele, tăcu și începu să mănânce, fără a se sinchisi de vecinii care râdeau cu hohote.

— Ce gugumănie rea! mormăii eu, revoltat de veselia căpitanului ș-a doamnei de lângă dânsul, dar așa de încet, încât socotii că nimeni nu mă auzise.

Dar acel domn, singur și închis ca printr-un blestem la orice impresie tristă ori veselă, ridică capul din farfurie, zâmbi o clipă ușurel și nepăsător. Se uită țintă la mine și tresării când îi auzii glasul:

— De ce te superi, domnule, ar trebui eu să mă supăr. Eu însă am un câine cam hârbar: de câteva ori mi-a murdărit ghetele și niciodată nu l-am bătut. Și oamenii, ca și dobitoacele, sunt mai adeseori murdari și proști, iar nu răi. Toată deosebirea e că oamenii, când sunt proști, murdari și răi, sunt mai proști, mai murdari și mai răi decât orice dobitoc.

Căpitanul îl auzi și tăcu. Vroi să fumeze și-și băgă țigareta cu focul în gură. Eu vrusei să răspund necunoscutului, dar el băuse cel din urmă pahar de vin, își luase pălăria și bastonul și, într-o clipă, se făcu nevăzut.

Fără voia mea, ca și când m-aș fi sculat în mijlocul nopții după un vis care te zăpăcește, mă sculai de la masă, fără să-mi plătesc mâncarea, și mă repezii după acel domn ciudat, fantastic, al cărui glas rece, desprețuitor și totuși blând și bun îmi ațâțase atâta curiozitate, că nimeni și nimic nu m-ar mai fi stăpânit locului. Răsturnai scaunul, mă izbii de o cucoană bătrână, care trânti în urma mea un “Hei! ce, ești chior, domnule?”, și-o rupsei la fugă, simțindu-mă fatal atras de acel necunoscut bizar.

Cu toată graba mea și tâcâiala inimii, îl vedeam lămurit în minte: galben, cărunt, tăcut, desprețuitor, singur în mijlocul lumii ca într-un pustiu, și glasul lui, care mă tăiase adânc, ca o limbă de oțel rece, îl auzeam necontenit bănănăindu-mi în creier. În acest om simțeam o fatalitate care te amețește. O prăpastie adâncă care te țintuiește pe buzele ei și-i privești fundul adânc și înecat în negură. O melancolie frumoasă și înfiorătoare, ce te înduioșează, te zguduie și îți risipește orce idee de viață, înfigând în tine numai patima oarbă a necunoscutului.

L-am ajuns. Cu bastonul, cu mâinile în buzunar, cu capul plecat în jos, adus de spete, tresărind din vreme în vreme, el mergea încetinel, fără să i se-audă pașii și fără a arunca privirea în lături. Dar cum dete de șoseaua ce mână, suind cotiș, către Nămăești și Rucăr, iuți pașii, scoțând mâinile din buzunarele bluzei. Ridică capul în sus, ca și cum ar fi fost furat de blânda frumusețe a caselor mici, albe, curate și înconjurate cu ogrăzi de pruni și cu porumbiști verzi și fâșâitoare; își plimbă în neștire privirea uimită din platoul Bughii în albia largă și pietroasă a Râu-Târgului.

În dreptul unei case mici, pusă cam sub șosea, îngrădită cu lațe și ocolită cu măturică, cu crăițe, cu fasolică și cu flori-domnești, abătu din drum, coborî pe-o potecă, deschise poarta și, fără a se uita îndărăt, intră în curte, se urcă în pridvor și se făcu nevăzut în casă, trântind ușa după el.

Firește, mă hotărâi să pândesc în șosea. Dădui târcoale în jurul casei, până când văzui ieșind din curte o țărancă voinică și frumoasă; mă luai după ea; intrai în vorbă: “Ba un’ te duci, ba ce-ți pasă; ba ce să iei de la cârciumă; ba o fărâmă de untdelemn, că mâine e Sfânta duminică”. La cârciumă, mai dă-i o țuică, mai dă-i alta, mai dă-i și pe-a treia, și vorba se dezleagă.

— Leliță, îi zisei eu, cum cheamă pe boierul găzduit de d-ta?
— Că zău, să mă crezi, domnișorule, nici eu nu știu. Unde te-apropii de dânsul… toată ziua tace; noaptea doar ce-l mai auzi bolborosind, singur în odaie, cu perdelele lăsate și cu ușa încuiată. Da’, de, n-am ce zice, e om bun și plătește bine. Ce nu mă împacă sunt niște cărți ale lui cu capete de oameni morți, cu picioare jupuite… Doamne ferește!

Țăranca veselă, vorbă lungă și hazlie, căzu la învoială că-mi închiriază odaia de alături de acel domn, pă “nu mai jos de doi poli, că la ea e curat, că e odihnă bună, că sunt țoale să te îngropi în ele până în gât; și, unde mai pui, umbră deasă și prune de tot felul; mă rog, la câte rămnește inima omului”.

A doua zi, pe vremea prânzului, luai geamantanul și mă așezai la noua gazdă.

III
În prima noapte nu putui dormi. Vecinul meu se plimbă în lungul odăii până la miezul nopții, apoi îl auzii cum se încerca să puie zăvorul încet-încet, și către unu-două din noapte oftă așa de lung ca și cum ar fi scăpat din mâinile cuiva care s-ar fi încercat să-l năbușească. Mărturisesc că frica m-a apucat când l-am auzit că începe să vorbească: la început câte-o vorbă nedeslușită, apoi fraze întregi, la urmă mi se păru că citește și, în sfârșit, această scenă tainică se încheie cu un mare zgomot, făcându-mă să sar din plapumă. Desigur, trântise niște cărți.

Mă lungii din nou în pat, cu ochii deschiși în întunericul odăii. Câtva timp nu mai auzii nimic afară de șuietul jalnic al râului.

Nu trecu mult, și zgomotul de-alături se auzi iarăși, dar de astă dată vecinul meu mi se păru apucat de furii. Se răstea, ofta, înșira cuvinte fără înțeles, rupea și mototolea la hârtie, ca și cum ar fi smuls foi din vreo carte, îl auzii bine cum râcăi de mai multe ori niște chibrituri și dete foc la ceva care ardea repede. Se deslușea bine pălălăile supte de coșul sobei.

După acest foc, ce nu ținu decât câteva minute, el începu să se plimbe în lungul odăii, zicând cu nespusă mânie:

— Da, da, foarte bine! încă unul! încă unul! încă un dobitoc care nu știe ce vorbește! Așa le trebuie. Șarlatani! Oamenii sunt proști!

Niciodată n-am înțeles ca în noaptea aceea cum un om poate muri de frică. Vecinul meu plângea. Eu nu puteam închide ochii. Desigur, vecinul meu e nebun. Dacă zăvorul de la ușa lui ar fi crâcnit, în neștire, atins de el din greșeală, eu aș fi înghețat în acea clipă, așa cum mă aflam, c-un pumn încleștat și c-o mână pe frunte. Toate lucrurile în casă, masa, perdelele, scaunele și soba se clătinau din loc, îmbrăcau forme de monștri, de câte dihănii toate pot să treacă printr-o închipuire smintită de spaimă, și dănțuiau, și săreau, și se strâmbau la mine, ca și cum nebunia de-alături le-ar fi dat suflet și plan de-a mă cuprinde în vârtejul ei fantastic.

Inima începu să mi se bată; răsuflarea mi se împiedică de câteva ori și, fără să știu de unde mai aveam putere, mă răsturnai cu fața în jos. La ziua albă, somnul, bunul somn, mă fură cu odihna lui mângâietoare.

M-am deșteptat după amiază. Nu-mi mai era frică. Mă întremasem. Odată închipuirea liniștită, mă simțeam, ca și în ziua de mai înainte, legat de pașii acelui necunoscut.

— Nu se poate, nu e nebun. Un nebun așa de cuminte e cu neputință… Mi-e rușine mie de mine… Ce laș am fost!

Nu sfârșisem bine de mormăit aceste cuvinte, și luai niște foarfece de pe masa mea, intrai binișor în casă la vecin și, măsurându-mi depărtarea ochilor pe-o perdea de la fereastra lui, tăiai două rotocoale prin care puteam privi de-afară înăuntrul odăii ca prin două sticle de ochelari.

Toată ziua am umblat încotro m-au dus picioarele. Am jucat popice la Crasan, m-am suit pe platoul Bughii, m-am dus până la Mățău. Toate câte le admiram cu două zile mai înainte nu mai însemnau nimica. Natura mi se părea o secătură și așteptam cu nerăbdare ca noaptea să înghită farmecele priveliștilor, absorbit de aceste întrebări:

“Cine o fi acest om? De unde o fi venind? Ce fel de viață duce? Ziua liniștit și noaptea în prada atâtor chinuri… Ce om este acest nefericit?”

Pe la miezul nopții, văzând că și-a aprins lumânarea, am intrat binișor în curte.

Luna mi-era nesuferită, căci lumina din creștetul cerului să fi zis că este ziuă.

În vârful picioarelor m-am apropiat de fereastra odăii lui. Mă suii pe prispa care ocolea de jur împrejur casele și, abia respirând de emoție, îmi potrivii ochii pe cele două rotocoale tăiate în perdeaua de la fereastră.

Vedeam bine în odaia lui. Ca la un minut închisei ochii. Era o crimă purtarea mea. Spionam un om atât de bun și de liniștit. Despecetluiam o scrisoare plină de taine, care nu-mi era adresată mie. Intram hoțește într-o conștiință închisă și nefericită.

Dar când deschisei ochii, toate grijile și gândurile omenești, curate și înalte, se risipiră. O putere mai mare decât voința și cinstea mea mă țintui la fereastră.

El își lepădase bluza și vesta. Deschisese pe-o masă mare de brad două volume groase, cu figuri negre și tablouri colorate. Deslușit nu vedeam cam ce reprezentau.

La gura sobei era un morman de scrum de hârtie. Se uită puțin pe una din cărți. Citi liniștit o pagină, apoi începu să se plimbe în lungul odăii, cu niște pași din ce în ce mai largi și mai apăsați. Obrajii lui, galbeni și fără pic de viață, se deschiseră, se luminară, se rumeniră puțin, dar așa de repede, încât înțelesei că acea căldură nu le era firească, ci, ca și cum l-ar fi dogorit un foc străin de sângele lui, o gură de sobă încinsă, o izbire de soare în creștetul capului. Ochii lui, stinși și adormiți în orbitele întunecoase de sub fruntea lată și albă, se deschiseră mari, aprinși, scânteietori și începură a-i juca în toate părțile. Buzele i se dezlipiră, tremurară, apoi îndrugară câteva vorbe pe care nu le auzii.

Mersu-i închis între cele două ziduri era o goană furioasă; și nu se întorcea din mers decât numai când era aproape să se izbească cu capul de pereți.

Se opri în mijlocul casei, se frecă pe frunte. Când ridică ochii în sus, erau încărcați cu lacrimi. Dădu din mâini, ca și cum ar fi vorbit cu cineva, și zise cu dezgust și cu revoltă:

— Of! of! să nu crezi în Dumnezeu, bine, dar să nu crezi în noroc? Idiot și ateu e acela care nu crede în soartă, în soarta care te încinge cu cercuri de fier de la naștere, în soarta pe care ți-o fată oamenii și împrejurările, lumea și moravurile ei. Viața nu e liberă; viața e o sclavie și un joc de cărți; o carte fatală te prigonește zece generații întregi, dacă vitalitatea bestiei dintr-un neam nu se curmă mai degrabă!

După aceste cuvinte făcu de câteva ori pe nas “hî-hî” și se așeză pe un scaun de lângă masă, își cuprinse tâmplele în mâini, plecându-se pe-o carte.

Înmărmurisem privind și ascultând fără să înțeleg nimic din câte vedeam și auzeam.

După ce întoarse câteva foi, o mână îi căzu moleșit și greu pe tomul de alături și începu să plângă ca un copil. Lacrimile îi picurau una după alta, repede ca o ploaie caldă, pe foile cărții, până când, nemaivăzând, desigur, rândurile, se sculă de la masă, oftă adânc, ca și în noaptea trecută, și îngână cu ochii în sus, ca și cum ar fi fost o femeie care se roagă la icoană:

— Dar eu tocmai așa am făcut, tocmai… Tuburile n-au răsuflat. Sângele a avut tocmai căldura unui om pe deplin sănătos… și sânge mai curat ca al meu era cu greu de găsit… Nici-o boală n-am avut care să-și fi vărsat și plămădit în el elementele morții, acele milioane de atomi vii care se revoltă și tulbură și înfrâng tainica goană și primenire a vieții… Aș vrea să-mi dovedesc mie însumi că am greșit, numai astfel poate mi-aș birui lașitatea și mi-aș zdrobi viața ca pe-un pahar din care ai băut până te-ai îmbătat și nu mai ai ce bea…

Și începu iarăși să se plimbe. De astă dată obrajii lui erau un amestec de galben, alb și vânăt. Mi se păru că tremură. După câteva învârtituri prin odaie, se repezi la cartea pe care citise, o zvârli cu scârbă de pe masă, o mototoli, îi smulse foile, răsuflând pe nas așa de puternic încât îl auzii cum auzi din depărtare un cal speriat.

Adună toate foile, le îndesă în gura sobei, aprinse un chibrit și le dădu foc. Casa se lumină de vâlvătăi. El, după ce arseră cele din urmă petice, se întoarse la masa de lucru și zise cu mulțumire rea:

— Da, așa le trebuie! încă unul care nu știe ce spune! Încă unul care nu se mulțumește pe ce știe și scrie volume întregi despre ce nu știe și nu-i este dat să știe !

Poate că erau trei ceasuri după miezul nopții. Luna scăpătase mult la vale. Mi-era răcoare, dar nu-mi venea să părăsesc locul de pândă.

Era obosit; sta adus de mijloc, întors cu spatele la mine și rezemat în mâini de masa albă. După câteva minute de gândire se duse la un geamantan; îl deschise; scoase o cutie; se așeză pe un scaun; aruncă un picior peste celălalt; puse cutia pe masă; o deschise; luă din ea o lupă și un cuțitaș de oțel; își sumese mâneca stângă până-n cot; își rezemă vârful cuțitului de pulpa mâinii și zise liniștit:

— Desigur, sângele meu n-a fost bun. O moștenire de la moși, de la strămoși, un faliment de sânge pe care l-am primit în vinele mele fără să știu, fără să vreau și fără ca ei să fi știut și să fi vrut.

Cum sfârși aceste cuvinte, apăsă cu mâna dreaptă pe plăselele negre ale cuțitului, a cărui limbă subțire și sclipitoare îi pătrunse carnea. Când îl trase în sus, sângele țâșni, îi alunecă la vale înroșindu-i cămașa strânsă ca un covrig în jurul cotului.

Și privea liniștit. Pe mine m-apucară niște fiori reci de-a lungul spinării. Văzând cum picura sângele de la cot la pământ, îmi simții ochii calzi de lacrimi. De osteneală și de spaimă îmi veni amețeală. Închisei ochii și zguduii puțin cele două vergele de fier, de care mă înhățasem să nu cad.

Când mă desmeticii, dădui să privesc prin rotocoalele din perdea, dar nu mai văzui nimic. Clipii din ochi. Mă frecai bine pe frunte, în casă era lumină și totuși nu mai văzui nimic.

Deodată, începui să tremur. Două fâșii de ger mi se strecurară prin amândoi ochii. Tocmai în dreptul lor întâlnisem o altă pereche de ochi care scânteiau ca doi ochi de pisică, uitându-se adânc într-ai mei. Eram prins. Mă simțise. Și îl auzii că râde, zicându-mi:

— Nu e așa, vecine, că sângele meu e roșu și bun? Nu e așa? Un mort, dacă, printr-o minune, ar fi râs și ar fi vorbit, n-ar fi râs și n-ar fi vorbit mai rece, mai uscat și mai sinistru ca acea fantomă neagră care-mi bătu în geam.

Am rupt-o la fugă. Pe la poartă mi s-au tăiat picioarele și abia m-am târât, câțiva pași, pe malul șanțului de la șosea.

Răsăritul bătea în profir. Cocoșii cântau, lipăind din aripi. Brâiele de mușcele se zăreau într-o lumină leșioasă. Râul Târgului venea cu șuietul său din depărtare. Iarba era udă.

Poate că de frig, ori de frică, adormii și nu mă deșteptai decât numai la scârțâitul asurzitor al unui car încărcat cu scânduri, coborând de la herăstraiele din Rucăr. Soarele era sus.

Vegheasem toată noaptea în picioare; nu mâncasem; mă dureau coastele; mi-era frig; răcisem; amețeam. Mă prinseră frigurile.

Intrai în odaia mea. Mă tolănii pe pat. Unde picai, acolo adormii. Cât oi fi dormit nu știu, dar visam că se făcea că un prieten, cum arar se mai găsesc pe lume, mă mângâia pe frunte și pe mâinile mele înghețate.

Mă deșteptai. Deschisei ochii și rămăsei încremenit cu ochii țaglă, așa cum eram, trântit de-a curmezișul patului, cu gâtul strâmb și cu vinele de la gât supuse. Vroii să strig. Căscai gura, dar n-auzii nimic, în fața mea sta nemișcat acel om necunoscut. Privirea lui mi se părea că mă judecă, mă osândește și mă execută.

— Nu fi copil, n-ai de ce să te sperii, îmi zise el blajin și mă potoli. Ai dormit în șosea; ai răcit; o să-ți treacă; nu e nimic; de tot te poți lecui, afară de dezgust și de îndoială.

Și văzând că dau să vorbesc fără a izbuti, îmi luă o mână într-ale sale, mă mângâie, apoi începu să-mi vorbească, zâmbind:

— Am să-ți dau o sticlă de vin; s-o bei toată, să mănânci bine ș-o să-ți treacă. Sunt doctor, adică am învățat medicina și nu mai cerc să vindec pe nimeni. Deseară ai să afli tot ce ai vrut să afli. La toate am fost osândit pe lume, dar să mă creadă oamenii și nebun, după ce sunt nefericit, ar fi mai mult decât mi-este dat să rabd și să tac.

Mi-aduse o sticlă de vin, pe fundul căreia se vedeau mănunchiuri de țintaură.

Și plecă. Am băut tot vinul. M-am dus la birt; am mâncat zdravăn, m-am rătăcit de-a lungul râului până la podul care taie aproape pe la jumătate calea dintre Câmpu-Lung și Nămăești. Țărancele, cu fotele roșii și cu cămășile albe, sumese într-un șold, nălbeau pânzele, copii desculți și numai în cămăși groase și ridicate până la burta lor, doldora de prune și de mere, bălăceau prin șuvițele de apă ce se coteau din matca râului iarăși în matca lui.

Eu băteam cu bastonul pietricelele și mă gândeam cum, fără de voie, furam tainele unui suflet atât de bun ca al vecinului meu.

Morile vuiau de-a lungul apei, vânturând prin spițele lor late talazurile limpezi și clăbucite de spumă. Pivele își bocăneau cracii groși și grei, bătând, ghemuind și strivind abalele.

IV
Pe înnoptate m-am dus acasă. Toate câte îmi treceau prin minte despre acel om ciudat mi se păreau prostii și nu-mi lămureau acea noapte fantastică.

Pe la zece ore ușa se deschise. El apăru în prag; îmi ticăi inima și abia putui crede urechilor când îl auzii chemându-mă:

— Poftim la mine dacă vrei. Am ceai și tutun bun. Și-o să vorbim, mai ales că n-ai știut să-ți stăpânești curiozitatea. Nu e bine să furi cu coada ochiului, nici să tragi cu urechea pe la geamurile oamenilor. Dacă te-ar plăti cineva pentru aceleași fapte, ți-ar fi rușine, ți-ar suna în minte cuvântul de spion… deși nu plata, ci faptul înjosește.

Mă luă de mână și mă duse în odaia lui. Pe masa de brad erau două cărți, două ceaiuri care-și afumau aburii căldicei și mirositori, și cuțitașul de chirurg pătat cu sânge închegat.

Cu frica în sân, m-așezai pe-un scaun. El era în fața mea. Aprinserăm câte o țigară. Sorbi de două-trei ori din ceai și începu să vorbească, ca un om zăpăcit de gânduri, care nu știe cum să și le adune.

— Ei, ei, îmi zise el, oftând ușurel, omul de când se naște vine cu jumătate de soartă în el. Când un copil rămâne nepăsător la zgomote, la ocări, la bătăi, și nu se gândește decât la mâncare; când nu simte milă de cerșetori; când se îndoapă cu dumicatul din urmă, fiind sătul până în gât, mai bine decât să-l dea cuiva; când chinuiește pisicile și câinii; când strânge lucru peste lucru, jucărie peste jucărie, acest copil a sosit cu jumătate de noroc în lume. Dacă împrejurările nu l-ar suci din calea lui firească, el, desigur, va fi, la mare, un calic, un nemilos, un necinstit, un egoist. Nu-i mai trebuie nimic ca să fie fericit, afară poate de puținică deșteptăciune, pentru ca să-și aleagă frizura bine, să-și scuture hainele bine, să-și lustruiască ghetele și să mintă întotdeauna. Ai putea, aproape cu siguranță, de la un mic semn, să deosebești, cu douăzeci de ani înainte, care copil va ajunge un om procopsit și fericit și care va muri cum a și trăit: sărac și nefericit. Dacă pe la vârsta de cinci-șase ani deschide niște ochi blegi și reci, nepăsători, mari și uscați, nu mai rămâne îndoială că prostia simțurilor la el e în strânsă legătură cu prostia creierului, și aceste două prostii sunt de ajuns ca să-l fericească o viață întreagă. Dacă, din contra, ochii lui se măresc și se micșorează; dacă se strâng nervos în pleoape și se desfac repede până la frunte; dacă clipesc fără ordine și dacă mânia, ca și bucuria lui i se aprind în luminile lor, e de ajuns ca să te încredințezi că această viață care-i scapără în priviri pornește dintr-un foc de viață din aluatul aprins al creierului, și aceste două vieți sunt de ajuns pentru ca să-l chinuiască întreaga lui viață, mai ales în lumea noastră, șireată și proastă, lustruită și ignorantă până la sălbăticie. Eu, neajungând nimic și necunoscându-mă nimeni, pot, fără să crezi că mă laud, să-ți spun că din întâmplare am sosit pe lume un copil viu, neastâmpărat, milos, necumpătat în toate, amestecând râsul cu plânsul într-o clipă, simțitor, dureros de simțitor, căci de mic nu deosebeam între o palmă ș-o vorbă rea sau urâtă. Un singur cusur aveam: eram sărac. Ș-a fost de ajuns…

Aci se opri din vorbă. Sorbi din ceai. Ridică din umărul drept și făcu pe nas de câteva ori “hî-hî”, ca și cum ar fi râs. Apoi începu, clipind des:

— Nu știu dacă d-ta înțelegi pe deplin cuvântul să-ră-ci-e?
— Îmi pare rău că-l înțeleg…
— Nu e vorba de sărăcia-lipsă, ci de sărăcia care te alungă să-ți slugărnicești viața în casele bogate ale parveniților. Pâinea ți se pare amară, vinul acru, hainele te ard, salteaua — umplută cu pietre, și perna pe care-ți pleci capul — înțesată cu mărăcini. Toți acești îmbogățiți prin șărlătănii și furturi sunt convinși că plătindu-ți un serviciu îți cumpără și viața. O, Doamne, dar te uiți cu scârbă și cu milă la ei… Nu știu cum să-și îndulcească viața măcar de-ar avea vistieriile împărățiilor toate. Cu mult mai bine trăiesc câinii și slugile la vatra lor bogată și toantă. Sfârșisem bine liceul. Urmam la medicină. Dam lecții la copiii unui falit milionar; copii răi, rău nărăviți, leneși și gugumani. După trei săptămâni vorbeam despre progresele copiilor. Eram la masă. El, un om gros în pântece și în ceafă, închis și ciupit în obraji, ținea întruna că să-și facă copiii militari; milităria e carieră sigură mai ales când ai cevașilea cheag. Ea, o femeie uscată și naltă, înfiptă la vorbă, încăpățânată și necăjicioasă, nu lăsa deloc cu deputăția. Deputăția este o meserie care duce departe. M-am amestecat în discuție, căci mi-era silă să-i ascult. Le-am spus cât de multe lipsesc copiilor și cât de multe le mai trebuiesc.

— D-ta prea observi multe, prea știi multe și prea vorbești mult, îmi răspunse el, zuruindu-și inconștient banii din buzunar.

Pentru prima oară vorbeam cu ei. Pentru prima oară vorbeau ei cu mine.

A doua zi, bineînțeles, mi-am luat cărțile ș-am plecat în voia întâmplării. La douăzeci de ani, pe pământ și sub cer, lesne se încăputează un culcuș de trai.

După câtăva vreme mă pripășisem la un mare funcționar. Dam lecții la o fetiță de șapte ani, destul de frumușică, destul de deșteaptă, și destul de leneșă, și destul de răsfățată. Era primul și singurul copil la părinți. Acești oameni mi se păreau mai buni, mai de omenie.

El, om liniștit, nici prost, nici deștept, și nu învățase multă carte ca să-și vatăme inteligența sa mediocră. Ea era frumoasă, tânără, vie, îi plăceau discuțiile; nebună după Rolla , recita binișor Le Saule și Steluța lui Alecsandri, mai ales acel singur vers ge Vast poem al lui Alfred de Musset, publicat în 1833. Una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Alfred de Musset, publicată în 1830.

nial și simplu: “Pe când eram în lume tu singură și eu”, îl spunea minunat, cu toată melancolia, cu toată părerea de rău adâncă și omenească ce i se cuvine.

Aci iar își tăie cuvântul. De astă dată surâse iar amestecat cu acel “hî-hî” trist și obișnuit. Răsuci o țigaretă, o aprinse la lumânare; mă îndemnă să-mi beau ceaiul și începu să-mi povestească cu o ironie așa de ciudată, că parc-ar fi rânjit la cineva.

— Doamna era foarte bună cu mine. Vorbea, râdea, discuta ceasuri întregi. Vroia să afle ce-mi place și ce nu. Ne certam mai pe toți poeții mari și, după ce mă ațâța la discuție, mă asculta privindu-mă lung și nemișcat, sfârșind mai întotdeauna prin a-mi da dreptate și a-mi mărturisi că-i place grozav cum vorbeam și cum citesc.

Eu mă înroșeam și ea râdea. Ne făcusem destul de prieteni, doar nu ne ziceam pe nume și nu ne ziceam nici într-un fel.

Într-o zi discutam împreună dacă un vestit poet al nostru a iubit ori ba, ca un adevărat artist și poet, și dacă poeziile lui de iubire răspund la porniri adevărate și profunde. Ea zicea că da, eu susțineam contrariul.

— Ce vrei, acele versuri ușoare, limpezi, bogate, acele comparații fericite, acea credință în dragostea lui sunt niște dovezi puternice că poetul a simțit și a știut să spuie ce simte.

— Nu, eu nu sunt de părerea d-tale, îi răspunsei eu. Versurile lui sunt ușoare pentru că nu spun nimic. O muzică de silabe nu poate fi decât ușoară. Limpezimea lor le vine nu din profunditate, ci din indiferență. Când spui lucruri pe care orice om de bun-simt, tolănit fără grijă pe o sofa moale, le poate spune, ar fi și păcat să nu fii limpede, mai ales când toată viața ai ciripit în versuri. Comparațiile lui, în genere, ca toate celelalte figuri, sunt, după formă și după cum tind să lumineze și să invieze o idee, nefirești și școlărește căutate. Bogăția la el e lipsită de mișcarea și de căldura vieții. Tocmai felul acestei bogății dovedește că scriitorul nu vede, nu simte și nu înțelege deodată. Când vede și simte, nu înțelege; când vede și înțelege, nu simte. Și când vede, simte și înțelege, atunci desigur că este vorba despre ceea ce omului ordinar de tot nu i-ar trece prin minte. Atâtea diminutive, atâtea figuri căutate și moarte, atâta nepătrundere în inima omenească, atâta cumpătare în vers, atâta blândețe de simțire, atâta duioșie de cuvinte, toate acestea ți-arată pe omul cu temperament molâu și fericit. Aș putea zice că numai când descrie ce vede și înseamnă ce umblă în gura poporului, numai în aceste cazuri e destul de bine, este chiar un artist desăvârșit. Iubirea, ca și toate celelalte patimi ce nu se pot vedea, pentru el au rămas comori ascunse, pe care niciodată nu le-a putut găsi. Cine iubește are căldura logică și retorica temperamentului lui, nu se încurcă în imagini și în cuvinte ce trec prin mintea oricărui școlar bun și moșier deștept.

Ea mă luă de braț și eu tresării. Mi-era cald. Mi-era silă. Nu înțelegeam bine. Mi-era frică. Toată vitejia de cuvinte pieri. Amuții, fără să-mi dau seama bine de ce. Și nici acum nu-mi aduc aminte dacă, plimbându-ne prin odăi și iarăși întorcândune pe urmele noastre, am scos vreo vorbă.

Pentru prima oară prietenia ei mă umilea. Dacă ar fi fost o femeie de pe drumuri, dacă nu m-ar fi plătit și nu mi-ar fi dat să mănânc, mi-ar fi făcut plăcere căldura brațului ei rotund apăsat într-al meu; aș fi iubit-o… dacă n-aș fi apucat să cred că este cinstită.

Mă surprinsese. Mă uimise. Îmi răsturna toate credințele mele. Și mai ales când a auzit clopoțelul de la ușă, și-a tresărit la brațul meu, și-a alergat veselă și mângâietoare înaintea bărbatului său, îți mărturisesc că am înghețat în picioare.

Și mi-a făcut un rău nespus când mi-am simțit naivitatea sângerată și când curățenia iluziilor mele mi s-a părut că este o curată prostie. Nu este simțire nobilă care să nu se zguduie când vrăjmașul ei ți-o surprinde dormitând și ți-o izbește repede.

Toată noaptea, un singur gând am tors în creier. Dacă a cercat să mă iubească, desigur că mâine mă va urî. Am fost atât de neghiob și de rușinos cu dânsa, am văzut-o atât de înjosit prefăcută între mine și bărbatul său, încât ea o să vadă în mine un frate nesuferit, care surprinde păcatele unei surori mai mari.

O săptămână nu mi-a vorbit. Ea tăcea, eu tăceam. Altă greșeală de care vedeam bine că-i pare rău. Nevorbindu-mi, ea simțea că se acuză de o vină care poate că nu fusese decât un capriciu ușor și trecător, o pompare mai repede a sângelui spre creier, o amețeală a închipuirii, o iluzie ce arunca pentru o clipă drepturile bărbatului asupra unui tânăr necunoscut…

După o săptămână, într-o sărbătoare, ea veni spre mine. Eram singuri. Zâmbi, dar trist și răutăcios. Și, ca și cum și-ar fi adus aminte de ieri, îmi zise:

— Vasăzică, d-ta susții că ce admiră o lume toată sunt niște copilării rimate, că lumea se înșeală și că numai d-ta ai dreptate… Nu știu cum — parcă nu mi s-ar fi întâmplat nimica -prinsei la vorbă, și învârtește la foi, și despică la versuri, și înhață figurile care mi se păreau mai ordinare și mai nepotrivite și, când socoteam, după vechiul și prietenosul obicei, că ea o să mă aprobe, o auzii că-mi zice c-o mânie ascunsă cu mult meșteșug:

— D-ta prea citești multe, prea știi multe, prea observi multe și prea vorbești multe…

În acel minut, ca printr-o minune, mi se păru că văd sub pielea ei tot organismul brut al falitului. Aceeași frază, aceleași cuvinte, aceeași mânie și același dispreț.

Aș fi dorit să-i spun: “Puteai să mă dai pe ușă afară ceva mai puțin crud”. Curajul mă părăsi. Cine crede că dreptatea are și îndrăzneală nu știe ce spune.

A doua zi am plecat și de la înaltul funcționar. De astă dată trist, cu un început de îndoială, de dezgust și de nu știu ce boală, ale cărei efecte fizice le simțeam pretutindeni, dar mai ales în creier.

Neput