Povestea 'Los Angeles' - Povesti de Nicolae Iorga 💤
O aventură de 3 - 5 minute in lumea magică a povestilor
Pe margenea mării, tăind pe alocurea tunele, calea ferată duce spre Los Angeles, cetatea Arhanghelilor. Nume spaniol, precum aici totul arată pe cei înlocuiți în stăpânire, izgoniți. Toți sfinții calendarului catolic figurează în răsunător veșmânt spaniol, din sus de cetatea bunului Sfânt Francisc pănă la „îngerii” aceștia de aici.
Dimineața, aceiași munți aspri, clădiți în bolovani, și în margenea lor. aceiași dulce verdeață, aceleași șiruri de nuci, aceleași vechi trunchiuri învârtite, aceiași viță și, ca așezare omenească, aceiași tristă înjghebare de lemn. Pe alocuri lespezi uriașe, ca niște monstruoase broaște țestoase, mănâncă ogorul proaspăt lucrat și îngrijită livadă.
Acum tăiem de-a dreptul prin piatra seacă, supt palatele giganților. Dincolo, aceiași vegetație nouă, sprințară, ca de ieri, supt dreapta strajă a înalților eucalipți. Și portocalul apare în aceleași rânduri chibzuite: fructul roșu râde dimineața. In cutare loc, lângă un raiu al persicilor, imense sere de flori. Ca și lângă San Francisco anunciuri chiamă la cumpărare de terenuri capabile de a da astfel de rendement. In unele din aceste „ranch”-uri (de la spaniolul rancho) găini cu miile acopăr pământul cu o zăpadă de pene. Și unde nu e decât nisipul gol și sec fabrica vine, își sapă gropile și-și înalță mașinile. Los Angeles nu e un oraș decât în centrul suprapopulat, în care cât e ziua de mare se încurcă automobilele și se îmbulzesc trecătorii între înaltele clădiri, lipsite, din fericire, afară de casuri isolate, de masa mesopotamică și egipteană a sky-scraperelor. Încolo, localitatea de un milion două sute de mii de locuitori se desface în grupe ori se înșiră în nesfârșite alei.
Iată de-o parte clădirile Universității, cu turnul venețian și înaltele ziduri de cărămidă în același stil de convento italian din secolul al XIV-lea. Iată imposanta masă a Museului, cu păreții roșii lucrați în losange, cu săpăturile în piatra intrării, cu întregul complex de palat spaniol din epoca iesuită, bogat în terase, acoperit cu olane foarte coșcove. Inuntru desemnuri și schițe frumoase, și de Degas, de Lucien Simon, un grup important de lucrări americane, hotărât foarte bune, ca ale lui Child Hassam, ale lui Henri, cu simțul peisagiului de aici, cu efecte puternice de colori șterse și de colori triumfante. Se adaugă o foarte bogată colecție de artă chinesă —multe pânze mari—, una de ceramică europeană. Pentru moment și o exposiție particulară de covoare persane înflorite și de altele în care naturalismul se înfrățește cu stilul geometric al Mongoliei (deci Mongolia servește și azi ca element de legătură în arta lineară între Asia Mică și America; lucru important de reținut).
Liniile de case cu vârful rătezat, cu deschizături capricioase pentru uși și ferești, a mormanelor galbene după datina strămutată a Spaniei și, iarăși, după amintirea, neașteptată, a zidirilor mexicane, urmează zeci de mile fără sfârșit. Te simți strămutat în această lume de livezi, dintr’o comună în alta, purtând numele iberice de odinioară ori nouă nume simbolice pentru frumuseța acestei admirabile naturi. Prăvălii în care se resfață cele mai splendide fructe, unele necunoscute, ca para avogado, cu carnea bogată și un singur sâmbure, întrerup șirul de căsuțe; reclama îmbracă toate formele închipuirii: una se termină printr’o moară de vânt. Dar ceia ce farmecă e livada, proaspătă livada generoasă în fructe: roșiile portocale, atârnând din frunzișul întunecat, pe care le încălzesc grădinarii cu sobițe de fier, le culeg bronzații Mexicani cu aspect de Indieni războinici și le așează în cutiile în care vor călători de-a lungul Americei în trenuri speciale (este și a douăzecea „exposiție națională de portocale”), piperul cu frunza pieptene, care-și lasă pe stradă roșele boabe abia înjghebate; trandafirii se acață de toți păreții. In margenea acestui raiu făcut de omul singur, de mintea și de mâna lui în locuri unde adesea nu plouă odată în zece luni, muntele adânc albastru, scrijelat de brazdele care apără de focurile dese pădurile pitice.
Astfel ajungem la Pomona, numita după zeița care dăruiește oamenilor poamele. Largă stradă, vaste livezi, câteva clădiri frumoase, toate interesante în varietatea succesiunii lor. O biserică baptistă e clădită, se pare, din marmură curată și are o impunătoare fațadă.
Aici trebuie să fie colegiile universitare la care mă chiamă prietenia unui American inițiat în toate limbile romanice, inclusiv a noastră, pe care o cetește cu ușurință și o pronunță corect, d. Maro Jones. Dar, cum pentru zidirile de acum douăzeci de ani se alesese cel mai binecuvântat colț de grădină drept în fața muntelui, o dumbravă a Armidei, cu vechi stejari, sprinteni eucalipți, piperi, atârnând în plete de salcie, platani pletoși, portocali și lămâi, boschete de măcieși în toate colorile, acuma orașul care dă numele său așezământului universitar pe de o parte, iar înalta școală de alta. Adecă într’un grațios orășel care s’a format de la sine și căruia i s’a dat sonorul nume frances, așa de potrivit pentru această claritate submontană, de Claremont (Clermont).
Am din nou prilejul de a vedea o Universitate americană.