Această asigurare prin strîngerea într’un singur mănunchiu a tuturor puterilor țerii era cu atît mai folositoare, cu cît din toate părțile ape tulburi de primejdie băteau pămîntul Moldovei. Prietenul, ocrotitorul, «părintele» muntean se pierdea din ce în ce mai mult în visuri sîngeroase de măceluri mari și neobișnuite, care-l făcură în scurt timp groaza lumii. Gustul puterii i se părea atunci mai dulce cînd vîrful ascuțit al țepii străbătea măruntaiele vinovaților sau nevinovaților, cari se zvîrcoliau, crescîndu-și chinurile și grăbindu-și moartea, în jurul parului strașnic. În cugetul lui de bolnav nu scăpăra nici-o mustrare care să-i arăte mărimea păcatelor ce săvîrșia aproape zilnic; la spasmele feții celor ce muriau de o înfiorătoare moarte, Domnul tînăr și frumos răspundea cu bucuria drăcească ce-i scînteia din ochii mari și limpezi. În adevăr părea că Dracul, de la care-și luase numele părintelui său, întorcea spre rău însușirile de vitejie, de agerime și îndrăzneală care împodobiau pe Vlad, zis de acum înnainte Țepeș, ca pe puțini alții din vremea sa. Un blestem tiran părea că apasă asupra lui, asupra țerii și vecinilor lui.
Sașii din Ardeal, dintre cari unii adăpostiau pe Dan cel Tînăr, iar alții pe Vlad Călugărul, văzură prefăcîndu-se în fapte amenințările neomenosului Domn. Întăiu o pățiră Brașovenii, al căror Domnișor — adecă vînător de Domnie românească — era mai neastîmpărat și mai în stare să-și capete Domnia luptînd. În 1459, Dan se dădu de partea Împăratului din Germania, Frederic, pe care unii puternici din Ungaria îl alesese Craiu în locul lui Matiaș Corvinul, care li se părea și prea tînăr; de la «Chesarul-Craiul», om cu nume mare, dar altfel cu inimă puțină și puteri slabe, își aștepta el Domnia. Sașii țineau firește cu stăpînitorul nemțesc, care era de un neam cu dînșii. Din potrivă, Vlad era tot în legătură cu partidul Craiului Matiaș, care poruncise în 1458 Brașovenilor să nu mai supere pe Domnul muntean, care poate să se răzbune așa de crud.
El prigoni întăiu, după obiceiul său, cu țapa, pe negustorii și spionii Brașovenilor, pe cînd Dan se afla nu departe de cetatea acestora, în Feldioara. În anul următor, Craiul Matiaș stătea ceva mai șigur în Scaunul său de stăpînire; și Dan socoti că poate vorbi în numele acestui nou cîrmuitor. Ca omul lui Matiaș el ceru sprijin de la Sași, și, unind cu simbriașii lor pribegii lui, mulți la număr, el năvăli în țară, călcîndu-i bucuros hotarul ca un prag de Domnie sigură.
Vlad nu era dintre aceia pe cari-i răstoarnă o adiere a poftelor altuia. Dușmanul fu bătut și prins. A fi în mînile lui era să fie cineva în ghiarele morții, și Dan peri. Vlad, respectînd într’însul neamul său însuși, nu-l înfipse totuși în țepile aurite pe care le gătia osîndiților de cinste. Țepile stăteau înnălțate în cîmp pentru ceilalți prinși, chiar pentru femei; pe Dan îl aștepta, lîngă groapa căscată, călăul cu toporul. Bietul tînăr își ascultă întăiu prohodul, slujit de preoți înspăimîntați; apoi capul său se rostogoli în mormîntul care primi în clipă și trupul ciuntit.
Acum Vlad, scăpat de o grijă, ceru Brașovenilor pe fugarii ce se putuse strecura pănă la dînșii. Ei se codiră, căci Dan fusese bun pentru dînșii și li dăduse tot felul de răsplătiri. Atunci el întoarse răul ce i se făcuse, cu o dobindă potrivită cu strașnicile lui porniri. Spre sfirșitul lui August, el intră în Țara Bîrsei, a cărei capitală e Brașovul, arse satele, călcă sămănăturile în picioarele cailor, tăie, fripse, spîrcui și mai ales trase în țapă pe cine-i iesia înnainte, necrutînd nici-o vrîstă, nici-o slăbiciune, nici-o frumuseță, împlîntîndu-și, rînjind, mînile și în sîngele neamului său, al Romînilor din Ardeal. El însuși, sau o altă ceată de ostași, care va fi trecut prin pasul oltean al Turnului Roșu, merse spre Sibiiu ca să dea o pedeapsă tot așa de neomenoasă celor ce dăruise locuință și hrană lui Vlad Călugărul. Voevodul Ardealului era dus prin alte locuri, în frămîntările ce zguduiau Ungaria, și grozăviile acestea se săvîrșiră în toată siguranța.
Cînd însă Matiaș Corvinul ajunse în adevăr Domn al țerii pe care o apărase așa de stăruitor și cu atîta strălucire tatăl său, cînd din Roma Papei, care era pe atunci vestitul învățat și scriitor Piu al II-lea, un cunoscător bun al afacerilor Răsăritului, veni știrea că Apusul își sumete brațele pentru o mare luptă împotriva Turcilor, cari aveau de lucru în Asia, să dărîme Împărăția grecească a Trapezuntului, la Marea Neagră, și să înfrîngă puterea amenințătoare a Caramanului, alt stăpînitor păgîn,—Vlad se făcu Țepeș pentru alți nenorociți, și cruzimea lui nepotolită ajută măcar gîndului mare de a scăpa, de a întregi, de a asigura Creștinătatea. El se făcu un chinuitor de Turci, și capetele pe care le socoti de acum înnainte, cu o răbdare potrivită cu bucuria sa năprasnică în a stînge viețile, fură capetele supușilor lui Mohammed al II-lea. De furtuna pe care o chema astfel asupra capului său, nu-i păsa unui om ca dînsul. Căci, va fi judecat el, și învinșii, pănă-i atinge sabia, au încă plăcerea de a ucide.
De așa ceva însă nu se bucura Ștefan, Domnul Moldovei, cumintele și cumpănitul în toate faptele sale. În vrajba ungurească, el a fost de sigur pentru «Chesarul-Craiul», ca și Dan, —căci cine putea să prevadă biruința copilandrului Matiaș, căruia atîția îi ziceau numai comite al Bistritei? Si mai tîrziu, cînd se luptară pentru stăpînirea Ungariei un «Chesar» german și un prinț vecin, Ștefan a fost pentru «Chesarul», pentru depărtatul Împărat creștin.
În cei d’intăiu doi ani de Domnie, deci de la 1456 la 1458, Vlad și-a plătit după cuviință birul turcesc la care de mult era supusă Țara-Romănească. Nici Ștefan nu va fi uitat — și era marele Sultan Mohammed al II-lea omul care să lase a se uita o îndatorire bănească luată față de dînsul? — că toată boierimea Moldovei împreună cu Petru Aron făgăduise Împăratului păgîn cele două mii de galbeni, care erau o sumă foarte mică față de liniștea ce se asigura printr’însa, față de ușurințile de negoț pe care le chizășluia. Închinarea către cineva mai puternic, răscumpărarea prin bir ca să nu fii prădat de cine putea lesne să te prade, — nu erau privite de nimeni pe acea vreme ca o înjosire.
Și iată acum că nebunul de Vlad aprinde de jur împrejurul Moldovei flăcări zădarnice, în care nu se poate făuri nici un viitor. Așa va fi gîndit despre viteazul nesocotit viteazul cel cu socoteală.
Vlad nu plăti birul; în 1461 Sultanul i-l ceru printr’un sol anume, Grecul Katabolinos, care-și lepădase legea pentru o slujbă. I se mai ceru să se înfățișeze la Poartă, cum se cuvine unui birnic al Împărăției și cum făcuse mulți înnainte de dînsul, să-și îndrepte hotarul țerii de către cetățile dunărene, care se aflau de vre-o treizeci de ani în mînile Turcilor, și să mai dea pe fiecare an cincizeci de copii, cari să se turcească și să intre în vestita oaste a Ienicerilor, și cincizeci de frumoși cai de războiu.
De o parte și de alta se întinseră curse, se făgădui turcește: doar își petrecuse Vlad atîția ani din tinereță la Curtea Sultanului, unde stătea încă, avînd o menire rușinoasă, frumosul Radu, fratele lui! Vlad petrecu pănă în margenea raielei — adecă pămîntului turcesc — de la Giurgiu pe diacul împărătesc, căruia-i dăduse asigurarea că va îndeplini fără zăbavă tot ce se cerea de la dînsul; aici trimesul era așteptat de subașa, de căpitanul de Nicopol și de Vidin, păzitorul graniții de la rîu, Hamza-beg, unul din ofițerii cei mari ai Ienicerilor între cari era Șaingi-bașa, căpetenia șoimilor. Pe ascuns, și Romînul și Turcul adusese cîte o ceată de luptători siguri: cel d’intăiu voia să prindă, să ucidă pe oaspetele și vecinul său; celui de-al doilea îi trebuia să puie mîna pe Vlad cel înțeles cu Ungurii, cel supus Craiului Matiaș, cel logodit cu o înnaltă Doamnă din sîngele Corvinilor. Dracul sări mai iute asupra prăzii, în avîntul său flămînd, de tigru: Hamza căzu în capcană, și peste trei zile el poruncia lîngă Tîrgoviște, din țapă, asupra unei mici oștiri străpunse de țepe. În învălmășală, cînd Turcii îngroziți se răpeziră spre porțile Giurgiului, de unde ieșiseră, Romînii lui Vlad pătrunseră odată cu dînșii. Cetatea, pe care tatăl lui Țepeș o luase cu ajutorul tunurilor burgunde în 1445, se prefăcu prin dogoarea flăcărilor în ziduri înnegrite, crăpate, care nu mai puteau sluji deocamdată la nimic.
Se făcuse iarnă acum, între anii 1461 și 1462. Dunărea era rău păzită, căci toate puterile turcești fusese grămădite în Asia, unde ele dărîmau o Împărăție creștină. Odată ce Hamza, stăpînul hotarului întreg, stătea in țapă la Tîrgoviște, supt corbii ce se rotiau de-asupra înnălțimii sale, subașii ceilalți nu știau ce să facă. Prin mai multe vaduri de-odată izbucniră pe malul stîng, călcînd pe apa încremenită de ger. cetele boierilor și țeranilor lui Vlad: ei aveau poruncă să nimicească tot fără a mai întreba de neam sau de lege, să dea foc satelor și cetăților, să măcelărească pe bărbați, să aducă pe ceilalți locuitori în turme pentru a hrăni țepile de lîngă Capitală, să adune pentru răsplata lor și faima lui capete, urechi și nasuri, după deprinderea sălbatecă a Turcilor.
Se făcu așa: lipsa de vitejie se pedepsia la Vlad cu țapa; lipsa de cruzime era la dînsul de o potrivă cu mișelia. Prin mînile multora ucise deci acest singur mare ucigător de oameni. Pe rînd se prefăcură într’un pustiu grozav, unde bălți de sînge înghețau lîngă ruinele negre, Oblucița, pe unde se trecea din Dobrogea în Moldova, satele de lingă Chilia, unde păziau Unguri de-ai Corvinilor, cu tunuri pecetluite cu stema lui Iancu-Vodă, așezările bulgărești și romănești de la gurile Dunării, Cartalul, Rasova, Turtucaia din fața Olteniței noastre, Nicopolul, unde se tăie capul subașei, fiul vestitului Pasă Firuz, acel Mehmed fiul lui Firuz care apărase bine la 1445 linia Dunării împotriva lui Vlad Dracul; apoi Șiștovul, Samovitul, Ghighiul la gura Oltului, Turnul, cetatea turcească așezată în fața Nicopolei, pe pămîntul nostru, Rahova, unde se cuceri și castelul, așa încît Vlad putu să-și așeze acolo un căpitan, pe Neagoe. Pașii vecini fugiră, și groaza pătrunse, se zice, pănă în Constantinopol. Socoteala rămășițelor sîngeroase din desagii războinicilor, făcută cu de-amănuntul, ca socoteala banilor la Vistierie — poate chiar supt ochii crîncenului Voevod —, dădu suma de 23.783 de morți, și, dînd samă despre această ispravă Craiului prieten, Vlad amintește încă, suspinînd că nu-i poate număra și pe aceia, de «oamenii ce au fost arși în casele lor sau ale căror capeten’au fost înfățișate dregătorilor noștri».
La 11 Februar 1462 fapta de sînge prin care Domnul muntean rupsese lanțurile turcești ale Dunării străbune, era încheiată. Vlad stătea încă în Giurgiu, și de aici el cere ajutor Craiului unguresc în cuvinte puternice și hotărîte, cum de mult nu le mai spusese un Domn romîn. Biruințile lui viitoare, spune Vlad, vor fi doar pentru cinstea întreg ei Creștinătăți, iar, «dacă vom izbîndi rău și această țerișoară a noastră va peri, nici Măriei Tare nu-ți va ieși un folos din aceasta și nici-un ajutor, căci ar fi spre paguba tuturor creștinilor». Cît despre dînsul, ori ce ar fi, se va lupta: « căci nu voim a fugi de cruzimea Turcilor, ci în tot chipul voim să avem războiu cu dînșii».
Nu e sigur că Vlad a spus aceleași cuvinte Domnului moldovean, «fiul» său din alte vremuri. Aici nu era nici bucurie de făcut cu astfel de știri, și de aici nu se putea aștepta nici-un ajutor. Moldovei îi trebuia încă liniște, ca să-și adune puterile pentru silințile ce o așteptau în viitor, și Ștefan nu înțelegea să împiedece închegarea țerii sale pentru deșertăciunea unui nume mare sau pentru plăcerea omorurilor. Prădăciunile Munteanului erau pentru dînsul o mare pagubă, căci legăturile de negoț ale Moldovei pănă la poarta de spre Mare a Cetății-Albe erau acum întrerupte pe mult timp. Ici și colo tăciunarii lui Vlad vor fi nemerit și pe pămînturile moldovenești apropiate. În sfîrșit, primejdia turcească, ce trebuia să se abată fără întărziere asupra «țerișoarei» lui Țepeș, nu putea să nu prindă în bulboana ei și Moldova.
Ba încă, pe încetul, receala dintre cei doi Domni romîni se prefăcu într’o dușmănie fățișă. Vlad era omul, ruda lui Matiaș Corvinul; Ungurii acestuia făceau pază bună în Chilia, puternic întărită încă de la începutul Domniei lui Țepeș, acea Chilie pe care Dan cel de-al doilea o ceruse cu armele de la Alexandru-cel-Bun, pe care Petru, unchiul lui Ștefan, o dăruise numai de nevoie lui Iancu-Vodă, pe care Bogdan, tatăl lui Ștefan, se învoise numai cu inima strînsă să nu încerce a o lua îndărăt pe care Petru însuși o ceruse de la Poloni. Ștefan avuse, din potrivă, pace bună cu Sașii, cari ajutase pe «Chesarul», ce-și părăsia tocmai pe această vreme drepturile asupra Ungariei. Prin pacea lui de la 1459 și făgăduielile cuprinse în ea, el putea trece drept omul celuilalt Craiu, al Leșilor, care-i ceruse și ajutor în războiul ce se prevedea cu Boemii, în 1460. În sfîrșit, orice putință de înțelegere cu Ungurii peri cînd, în 1461, anul prădăciunilor lui Vlad, Petru Aron își luă rămas bun de la dregătorii Podoliei și Rusiei, căci un mai bun culcuș i se pregătise în Ardealul supus acum lui Matiaș. Ștefan răspunse îndată, cum făcuse și cu Polonii, pentru același cuvînt, printr’o năvălire în țara Secuilor, începută în ziua de 5 Iulie, precum mărturisește însemnarea mai veche a isprăvilor sale.
Se deschisese acum primăvara, lăsînd drum oștilor celor mari. Am văzut cum Vlad chemase într’ajutor pe Unguri, și la 4 Mart Craiul cetia solului venețian, Petru de Tommasi, scrisoarea Domnului muntean și-l asigura că «se va cobori în Ardeal cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca, la nevoie, să se poată uni cu acel Voevod și face ce se cuvine să facă un principe creștin»; solul scria acasă, îndemnînd să se dea un sprijin acestui războiu pentru Cruce. Porunci se trimeteau în Ardeal ca Vlad să nu fie lăsat singur la o astfel de încercare.
Cu două zile înnainte, la 2 Mart, Ștefan al Moldovei se înțelegea în Suceava cu solii Craiului celuilalt, vechiul cunoscut Muzilo, care fusese în anul trecut și la Vlad, de bună samă însă numai pentru afaceri de negoț, și Stanislav, căpitanul de Haliciu. El făcea înnaintea lor jurămîntul pe cruce. Se îndatoria să nu aibă alt Domn decît pe Casimir, căruia, cînd i se va cere, e gata a i se închina și de față; să ajute însuși, ori-unde și împotriva ori-cui, pe același rege, să nu primească pe fugarii poloni, sau să-i dea îndărăt dacă vor pătrunde în țară; în sfîrșit, să nu trimeată pe fiii fostului Han Seid-Ahmed, pe cari-i găsise “prinși în Moldova încă de pe vremea lui Petru Aron, nici Litvanilor, nici Muntenilor, nici Hanului de acum, nici Turcilor și nici Ungurilor. Mitropolitul, în numele tuturor boierilor, adăugea încă o chezășie învoielii, făgăduind ca, după moartea chiar a lui Ștefan, să nu se primească Domn decît de la Leși.
Îndată după aceasta, Domnul Moldovei și acela al Țerii-Romănești începură lupta între dînșii, și, de vreme ce se știa despre această luptă la începutul lui April într’un loc așa de depărtat cum e orașul Caffa, în Crimeia, trebuie să ne închipuim că ciocnirile pornise încă din Mart. Pare să fi început Ștefan, care află în curînd că, trei zile după Sfîntul Gheorghe, data cînd Turcii își încep războaiele, Mohammed al II-lea a pornit spre Dunăre cu o nesfîrșită oaste.
Astfel veniau de la Adrianopol gloatele turcești, Ienicerii credincioși și răbdători, legiune sfîntă a împăratului păgîn, înnaintînd buluciți în jurul calului pe care călărià stăpînul, frumoși ostași cu haine lungi, iatagane și pălării de pîslă albă cu surguciuri de pene ce unduiau în mers; timargiil călări, stăpîni de moșii cari plătiau acest dar al Sultanului prin slujba ostășească a frumoasei lor călărimi, strălucitoare de stofe bogate și podoabe de aur; achingiii, cei mai îndrăzneți dintre luptătorii tuturor neamurilor, a căror simbrie li se găsia în vîrful săgeților; beșliii, cari primiau plată încincită și erau socotiți în stare a secera atîția dusmani cît cinci ostași de rînd; gemliii, cari învîrtiau mai bine decît orice tovarăși de steaguri și sulița și sabia, fiind și minunați arcași; muselmii, cari întăriau tabăra la popasuri; saialele, cari se luptau ca să nu plătească biruri și erau întrebuințați mai mult la deschiderea drumurilor; salahorii, țerani cari duceau greul muncii celei mai puțin aducătoare de laude; ceaușii, cari țineau buna rînduială lovind umerii răzvrătiților cu măciucile lor de fier. Se zice că numărul tuturora întrecea o sută de mii, dintre cari însă adevărați ostași puteau să fie socotiți numai spahiii (timargiii), la 40—50.000 și cei vre-o 20.000 de Ieniceri.
La începutul lui Maiu flota turcească își întinse pînzele în bătaia vîntului de miazăzi care o ducea spre gurile Dunării, pe cînd luntri se ridicau spre vărsarea rîului Morava, în număr de trei sute. Ele trebuiau să treacă mulțimile pe pămîntul romănesc și să li aducă hrană.
Ștefan trebuia să se hotărească. O împăcare cu Vlad i-ar fi dat prilejul de a-și dovedi vitejia în luptă cu dușmanul firesc; ea ar fi adus poate răspingerea de la hotar sau o mare înfrîngere a năvălitorilor, căci Domnul Moldovei știuse a-și face o oaste gata oricînd de luptă, supt pedeapsă de moarte pentru boierul ce ar rămînea în urmă, pentru țeranul ce n’ar avea gata arcurile, săgețile și săbiile, și Vlad, din partea lui, strînsese sub steagul său vre-o 20.000 de apărători ai pămîntului țerii. Dar, făcînd această unire cu fostul prieten, cu ajutătorul de la început, cu cellalt Voevod al Romînilor, el ar fi trebuit să uite pagubele îndurate, să părăsească gîndul, așa de ispititor, de a smulge acum Chilia din mîna obosită a lui Vlad, și ar fi trebuit iarăși să lase pe Poloni și să sprijine interesele răsăritene ale Craiului Matiaș.
Poate că ar fi făcut și aceasta, dacă ar fi văzut pe Matiaș alergînd spre Ardeal, gata de a se încăiera cu Mohammed Sultanul; dar, pe de o parte, Regele n’avea banii cari îi veniră mai tîrziu numai, de la Venețieni; apoi, grija lui cea mare era împăcarea cu Împăratul Frederic, pentru care se deschise o dietă tocmai în Maiu, la Buda, cîștigarea lui Giskra, stăpînul mercenarilor prădalnici cari țineau atîtea castele ale Coroanei sale, și găsirea mijloacelor trebuitoare pentru a face față îndatoririlor ce se luase în aceste învoieli, prin care singure Matiaș ajungea adevărat Craiu unguresc. Cu toate poruncile ce se dădură în Ardeal Voevodului, acesta nu putu să miște pe Sași ca să scape de peire pe acela ce li făcuse atîta rău.
Ștefan va fi chibzuit toate aceste lucruri. El nu era un om pornit, nu era un suflet dorit de faimă, nu era un poet al războaielor, ci un om de cîrmuire care cîntărește puterile, prevede sfîrșitul încăierărilor, și, rece între prieten și dușman, între creștin și păgîn, se îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare țerii sale. El porni deci spre Ținutul Putnei, care se afla în mîna Moldovenilor și la sfîrșitul Domniei lui Alexandru-cel-Bun: la 15 Maiu îl vedem la Bacău. Pe atunci, pîrcălabil ungurești al cetății Severinului scriau Craiului că luntrile din Serbia intrase acum în Dunăre și se aflau lîngă Vidin și că Vlad trimesese pe cei ce nu puteau să se apere în munte, la Poienari, și prin alte cetăți, în ostrovul întărit al Snagovului și în adîncimile codrilor; el luase cu dînsul și cel mal tineri dintre flăcăii satelor și stătea gata cu ochii la Dunăre, lnprejurările îl înnălțase: el nu mai era un schingiuitor de oameni pentru plăcerea sa nebună; duhul sfînt al bunilor strămoși, adormiți în lupte pentru țară, se coborîse asupra frunții sale îndrăznețe; el îi scînteia acum din ochii strașnici.
În cele d’intăiu zile ale lui Iunie, Mohammed întindea corturile pe malul apei largi. Îi venise luntrile din sus și cele din jos, după ce arsese așezările romănești ce găsise în cale, între altele și bogata Brăilă. Vizirul cel mare trecu întăiu la Nicopol, spre Turnu, cu cîteva mii de oameni, mai ales Ieniceri, a căror îndărătnicie putea face drum celorlalți. Trecerea se săvîrși noaptea, pe șeptezeci de bărci, care duceau și o sută douăzeci de tunuri, și malul stins: fu atins în cea mai mare tăcere, ceva mai jos de locul de unde porniau îndelungul zilei săgețile și chiotele Romînilor. Vlad văzu cu bucurie a doua zi că i-au sosit în sfîrsit oaspeții, și-i primi așa de călduros, așternînd pămîntul cu dînșii, încît Mohammed se temu că i se nimicesc «mielușeii» cu totul. Dar tunurile nu erau cunoscute teranilor noștri — și în 1445 ei se mirase mult și chiuise tare văzînd cum se descarcă de zgomotos minunata unealtă de peire —; cînd ghiulelele de piatră prinseră a cădea, ucigătoare, asupra lor, ei se dădură în lături, și norul de săgeți ce străbătea Dunărea, încetă. Atunci Sultanul trecu, și Vlad se făcu nevăzut, înghițit de codrii apropiați.
Pe la vre-o 7 Iunie gloata turcească porni în sus printre movilele Teleormanului, care erau pe atunci o singură pădure mare, de la care se trage și numele Ținutului. Sultanul voia să prefacă Țara-Romănească într’o provincie a Împărăției sale, așa cum căutase și izbutise une ori să facă prin deosebite unghiuri ale peninsulei balcanice și ale Asiei-Mici de peste mare. Alt Domn nu avea de gînd să puie, și, dacă luase cu dînsul pe frumosul Radu, fratele lui Vlad, aceasta n’o făcuse pentru a-i da un steag de stăpînire, ci pentru că păcatele urîte ale marelui Împărat erau legate de acest nenorocit tînăr. Mohammed căuta cu ochii în depărtări cetățile, cuiburile de boieri, reședințele domnești ale țerii, pentru a-și îndrepta tunurile asupra lor, pentru a li ucide sau robi apărătorii și a așeza în ele ostași de-ai lui și subași, căpitani, ca în orașele dunărene, ca ei să cîrmuiască din ele și prin ele toată întinderea pașalîcului celui nou. Pentru ca locuitorii să se împace cu această orînduire, el poruncise aspru să nu se prade nici un capăt de ață.
Dar acest pămînt nu era ca altele pe care le călcase, supuindu-le în același timp, piciorul Împăratului păgîn. În drum nu se ivia nimic decît sate arse, fîntîni din care nimeni nu cuteza să scoată apă, lanuri secerate fără de vreme, pășuni dogorite și, din toate părțile, înnainte, în urmă, la dreapta, la stînga, uriașa pădure de sălcii și fagi.
Prin aceasta se strecura un însoțitor tăcut, pe care năvălitorii nu erau lăsați să-l uite, căci, de cîte ori o ceată care plecase în căutarea hranei, în descoperirea turmelor și cirezilor, nu se mai întorcea înnapoi, se știa că ea a rămas la tovarășul de cale din codri, și prietenii celor pierduți se rugau pentru dînșii la Allah care deschide porțile raiului celor morți pentru credință.
În aceste părți joase, zilele erau de foc și căderea nopții toropia in corturi pe ostașii opriți la popasuri, cari nu se mai gîndiau la paza bună a taberii lor, la șanțurile largi, apărate cu pari legați prin șanțuri, la închiderea cămilelor ce purtau poverile între acest lanț d’intăiu și un al doilea întărit cu un gard de suliți împlîntate, lîngă care apoi veghiau neadormiți pănă’n ziuă străjerii dintre salahori, saiale și muselmi. Toți se lăsau în voia Domnului și adormiau supt singura strajă a stelelor, ochii de foc ai lui Allah, care a hotărît fiecăruia numărul zilelor. De zgomotele nopții, de freamătul pădurii ei nu se îngrijiau.
Dar iată că într’o noapte nouroasă oameni mlădioși ca fiarele ieșiră, învăluiți în prietenosul întunerec, de supt bolțile frunzelor negre: cete-cete, pănă se făcură vre-o zece mii. Erau țerani cu opinci, cu o sabie aspră la coapsă, cu ciomege pe umeri; nici încălțămintea, nici armele lor nu făceau cel mai mic zgomot; nemărgenita groază față de stăpîn, care era în mijlocul lor, dorința strașnică de a-și răzbuna pe acei ce venise pentru a li prăda și risipi avutul, li amuțise gurile. Cînd ajunseră numai la margenea lagărului, unde se odihniau cămilele și catîrii ușurați de greutățile ce purtau, un chiot sălbatec cutremură văzduhul fără lumină și secerătorii începură, după poruncă, să taie un drum drept spre cortul Sultanului. Căci gîndul nebun al lui Vlad fiul Dracului nu era altul decît să scape de dușmani ucigîndu-li Împăratul în mijlocul taberei întregi.
Cortul împărătesc, încunjurat de miile de cor- turi ale Ienicerilor, avea la dreapta pe călăreții Asiei, cu beglerbegul lor, iar la stînga pe beglerbegul și călăreții Europei. Cele două mai mari căpetenii ale oștirii erau acești beglerbegi, cari se chemau atunci Mahmud și Isac. Din locul unde se găsia, tocmai în fund departe, acolo unde era inima, viața taberei, Mohammed se deșteptă în strigătul de luptă al țerănimii romănești, pe care-l urmară urlete de spaimă, țipete de durere, tropotul dobitoacelor înspăimîntate, fuga zgomotoasă a spahiilor cari sărise pe cai și se împrăștiase pe drumurile necunoscute unde-i aștepta adese ori altă moarte. Nemărgenitul furnicar vuia de un zgomot îndrăcit în noaptea greoaie, pe care o despicau numai faclele lui Vlad care-și căuta drumul spre cortul Sultanului.
Pănă să nu ajungă secerătorii morții și răzbunării, crainici împărătești călări sunară din trîmbiți în toate unghiurile cetății adînci care încunjura de aproape pe Sultan, poruncind tuturora supt pedeapsă de moarte să nu se clintească din corturi, rămîind, orice s’ar întîmpla, pe loc ca să apere pe «părintele» lor, Padișahul. Ienicerii făcură zidul lor de diamant în jurul lui Mohammed, și valurile înnebunite ale călăreților, lovindu-se de acest zid, fură despicate cu săbiile ca niște dușmani. Aripile beglerbegilor se închiseră apoi înnaintea Ienicerimii, așteptînd.
Un ceas de noapte trecea după cellalt, și dușmani noi răsăriau înnaintea luptătorilor noștri, cari se obosiau culcînd lanurile vii. Se mîntui în sfîrșit cu spahiii; și pe dînșii îi înghiți noaptea în fugă. Atunci șirul strîns al Ienicerilor, gata să moară pănă la unul, numai să-și scape mărețul Domn, răsări negru, mut, în raza roșie a faclelor de rășină. În fund se înroșiau zorile, ca din prisosul sîngelui ce se vărsase. Era ziua, care număra prin lumina ei destăinuitoare puterile fiecăruia. Romînii cotiră, ei pătrunseră în tîrgul cel mare din mijlocul taberei, în bazar, îl prădară, și vîntul iute al dimineții îi fură în codrul de unde veniseră.
Cine putea să se gîndească a-i urmări, cînd se văzu în sfîrșit cu groază ce lăsaseră în urmă, cînd Ienicerimea singură stătea supt arme în mijlocul cîmpului sămănat cu movile de trupuri, pe cînd din zare se întorceau sfioși fugarii pe caii lor obosiți? Ali-beg, fiul vestitului Mihaloglu, sosia tocmai dintr’o raită de pradă și aducea cu dînsul cîteva sute de țerani, «mai mult femei și copii», pe cari-i strînsese pentru că aveau preț în tîrgurile de robi ale Răsăritului; se zvoni dintr’aceasta, ca o mîngîiere, că Ali a întîlnit pe hoții nopții, că s’a luptat cu dînșii, i-a bătut și a putut aduce acești voinici. Bieții oameni fură uciși în chinuri, unii tăiați în două cu fierăstraiele, ca trunchiurile nesimțitoare. Din gura nimărui însă nu ieși un cuvînt de destăinuire: știau unde se află Domnul,— mărturisiră ei în ceasul morții, — dar nu voiau să spuie. Pentru întăia oară Mohammed al II-lea, neobositul războinic, găsise, în sfîrșit, suflete care-l uimiau prin puterea lor tăcută și fără trufie.
Turcii știau însă drumul spre Tîrgoviște. Aici măcar ei se vor fi așteptat la o adevărată luptă, dînd un folos sigur și trainic. Cetatea stătea însă moartă și pustie: nici guri de tun, nici apărători, nici locuitori măcar. Vlad nu era aici. Dar fapta lui se văzu îndată, cînd în apropiere de oraș se deschise înnaintea Turcilor întinsa cîmpie a țepelor. Mii de oameni — acum oase negre, în care, după ce corbii rupsese cu pliscurile de fier, paseri mărunte ciupiau din cuiburi verzi, ca de supt strașina unei căsuțe fericite — stăteau în șiruri lungi, luptători învinși împotriva morții; erau între ei ostași ai Islamului, țerani de la Dunăre, femei, copii și, mai presus de toți, Hamza, subașa mort al Giurgiului ars, purtînd încă pe ciolanele sale mucede zdrențe de catifea roșie. Sultanul trecu înnainte, turburat de gînduri rele.
Unde era Vlad? Pe un trist drum, la capătul căruia nu era nici-o cinste pentru dînsul, nici-un folos pentru neamul întreg!
El aflase, prin ștafete răpezi, că Ștefan Moldoveanul, care părea că și-a oprit drumul pe malul drept al Siretiului, a trecut apa la vadul cel mai apropiat, a răsărit îndată peste Prut și s’a oprit înnaintea Chiliei, înnaintea cetătii celei nouă făcută de Ungurii lui Iancu-Vodă pe uscat, în fața ostrovului pe care se înnălțau încă ruinele negre ale vechii Chilii sau Licostomului Genovesilor. Pe apa Dunării se oprise în același loc, aruncînd greoaiele ghiulele de piatră, stolul corăbiilor și luntrilor turcești.
Vlad știa că Sultanul nu-i va putea stăpîni țara, care nu era, nici ca locuri, nici ca oameni, dintre acelea ce se pot stăpîni. Dar Chilia putea să fie cucerită, și atunci țerii sale i se închidea drumul spre Marea care aducea bogăție. I se păru că Ștefan e în această clipă o mai mare primejdie pentru dînsul decît Mohammed. Lăsă deci în mînile unui boier cîteva mii de oameni ca să facă și mai departe áripa de amenințare pentru oastea Sultanului, ca să culeagă pe fugari, pe prădători, pe bolnavi și să-i dea morții. Iar el însuși, luînd ce avea mai bun cu sine, se răpezi spre cetatea sa de la Dunăre.
Întîmplarea cruță amintirii noastre povestea unei mari lupte între acești doi puternici și viteji ai neamului nostru, cari erau chemați mai tîrziu să lucreze împreună. Dacă Turcii aveau tunuri, Ungurii din Chilia puteau să li răspundă cu ghiulele măcar tot așa de bune, și de sigur mai bine țintite. Azapii de pe luntri și corăbii, plătiți cu cinci aspri de argint pe zi ca să fie viteji, hrăniră peștii apelor. Atunci Ștefan va fi încercat un asalt împotriva zidurilor înnalte, pe care le ridicase, pentru alți vrăjmași, bunicul său Alexandru-cel-Bun. Dar n’avu noroc. El fu lovit la glesnă de o ghiulea, în ziua de 22 Iunie, și oastea se întoarse îndată înnapoi, spre Suceava, ducînd cu dînsa pe Domnul rînit, care suferi mult timp de această rană și numără pățania de la Chilia ca întăia din înfrîngerile sale,— numai două. Prin suferințile sale, prin rușinea sa, el scăpă poate Moldova de o mare nenorocire. În adevăr, dacă ar fi căzut Chilia, în ce chip ar fi putut-o păstra pentru sine, cînd luntrile, tunurile, Azapii Turcilor ar fi stat înnaintea cetății învinse?
Vlad n’avea răgazul să urmărească și să-și răzbune. El se răpezi înnapoi spre țara sa, crezînd că poate să-i ajute încă, să încheie mai repede rătăcirea fără folos a Sultanului.
În lipsa lui, căpitanii înnoiseră încercarea de a sfărîma tabăra. Dar străjile, care păziau acum mai bine, aflară din vreme, și Pașa Iusuf porni împotriva dușmanilor. El fugi însă înnaintea lor. Numai Omar, fiul lui Turakhan, al cărui frate fusese prins la Giurgiu de Vlad Dracul în 1445, izbuti să aducă în vîrful suliților capete de Romîni. Dacă a fost o adevărată luptă, rămîne însă îndoielnic: ca și Vlad însuși, oamenii lui nu căutau un războiu frumos, ci zdrobirea prin vicleșug, uciderea cu deamăruntul a năvălitorilor.
Fără să facă nimic, Sultanul mîntuise tot, căci în Ardeal nu-i dădea mîna să pătrundă, în halul în care i se afla oastea, ruptă de oboseli, chinuită de sete, slăbită de o hrană puțină și rea. Caii flămînzi erau duși de căpăstru. În dogoarea cea mai mare a verii un vînt de ciumă bătea asupra nesfîrșitei mulțimi pe drumurile sămănate de leșuri putrede. Oastea porni înnapoi spre Dunăre, și așa de răpede, încît la 11 Iulie Sultanul era în Adrianopol.
El lăsase în urmă, într’un noroc și fără multă nădejde, pe frumosul său tovarăș, Radu, căruia-i dăduse caftanul de catifea tesută cu aur, calul și steagul roșu ale Domniei nouă, pe care rămînea să și-o cucerească. În lipsa lui Vlad, el găsi ajutoare în tară. Într’unul din adăposturi, poate la Snagov, o ceată de Turci, trimeasă de dînsul, prinse, zăloage scumpe, o sumă de rude, femei și copii ale boierilor. Nu li făcu de alminteri nici un rău, și vorbi tuturora, de-a dreptul sau prin ștafete, de o stăpînire bună, fără călău și iără țepe. Se auzi în zădar la Constantinopol, pe la jumătatea lui Iulie, că și el s’a înnălțat într’o țapă; Radu se urcase numai în Scaunul lui Vlad, unde-i stătea, ce-i dreptul, tot așa de bine. Strașnicul frate încercă în zădar să înceapă o luptă. Toți îl trădase; Sașii din Ardeal făcură pace bună cu Radu încă în luna lui August; Ștefan din Moldova era un dușman. O singură scăpare rămînea lui Vlad: să meargă la Craiul Matias.
Acesta se urnia foarte greu. Ca să se suie pe calul său de războiu, el aștepta vestea sigură că Mohammed, cu care nu ținea de loc să se lupte, a și trecut Dunărea îndărăt. Încă la 15 Iulie, cînd nu se știa de întorsul Turcilor, el era tot la Buda, de unde se lăuda că vine îndată. La 10 August, îl vedem la Seghedin pe Tisa, unde fusese