Lângă streașina casei își făcuseră cuib o familie de porumbei. Veneau în fiecare an și depuneau mai multe rânduri de ouă din care se nășteau câțiva puiuți drăgălași ce-și așteptau întotdeauna mama cu gura larg căscată și strigăte de bucurie.
În această vară, în timp ce părinții-porumbei erau plecați în căutarea hranei, un uliu uriaș se așeză pe-o creangă înaltă a cireșului din colțul grădinii. Puii de porumbel simțiră pericolul și se ascunseră în tăcere sub dunga cuibului. Uliul adulmecă câteva minute aerul, ș-apoi, c-o viteză de fulger, se aruncă asupra puilor! Din cuib se mai auzi doar un țipăt scurt și ascuțit.
Am tresărit tulburat! Știam sunetul acela! Îl auzisem de nenumărate ori la nepoțica mea de 3 ani când se trezea singură și speriată. Un țipăt scurt și profund pe care nu-l puteai ignora și nici uita: Mama! Aproape că nu se percepeau literele încălecate, dar o ureche formată le înțelegea: Mama!
În clipa aceea am înțeles ce-au strigat cu disperare puii de porumbel în ultimele lor clipe: Mama!
Oare nu e Mama un cuvânt universal? Oare nu acesta este strigătul după ajutor al tuturor ființelor de pe Pământ?