Ieșind din Florența pe bariera San-Gallo, primul obiect ce se prezintă vederei este arcul de triumf construit la 1738 de arhitectul francez, Jadot cu ocazia rădicării lui Francesco II de Lorena la demnitatea de mare duce al Toscanei. Acest arc de triumf fu judecat de artiștii moderni ca operă plină de merite și defecte. Pe înălțimea lui se vede sculptat în marmură de Carrara bustul suveranului pentru care fu construit; iar mai jos sunt mai multe bas-reliefe ce reprezintă embleme administrative și militare.
La o mică distanță se vede un parc format din mai multe alee de arbori neroditori, unde florentinii își fac preumblările pe timpul frumos de vară. Tocmai pe lîngă această grădină se află drumul sau șoseaua ce duce pe eminențele colinei Fiesole.
Călătorul, dar, ce voiește a vizita această localitate are a face o călătorie aproape de două ore printre cele mai frumoase grădini și vile și a privi o mulțime de vedute încîntătoare.
Ajungînd pe creștetul colinei, primul obiect care îi lovește privirea este monasterul călugărilor dominicani, clădit tocmai pe acel loc unde odată era monasterul antic în care își fini cariera vieții celebrul pictor Fra Giovanni Angelico.
Esteriorul acestei biserici nu are nimic de admirat pentru călătorul arheolog, dar cînd cineva vizitează interiorul ei, este peste putință a nu se simți transportat în timpii cei mai glorioși ai Italiei artistice. Ici vezi un tablou de Tizian, colo altul de Salvator Rosa, apoi vin cele de pensulă toscană, fără a mai numi magnificele statue de cele mai celebre dalte ale Italiei, picturile în afresco și basoreliefele împănate cu aur, ce uimesc pe vizitator.
Curtea monasterului este înconjurată cu zid de piatră, iar locuințele monahilor sunt clădite în formă de cruce, avînd în centru o sală mare, rotundă, ce servă de refectoriu[1], cu care apoi se leagă patru linii îndoite de locuințe numai cu un rînd și foarte întunecoase, din cauză ca salele sunt prea lungi și n-au nici o fereastră în plafond ca să aducă lumină, ceea ce le face a semăna foarte mult cu închisorile penitențiare din Elveția. Cămările monahilor sunt foarte mici și ornate numai cu mobilile cele mai necesarii: un pat de scînduri, fără alt așternut decît un lințoliu de lînă, un urcior cu apă, o masă mică de brad, pe care se vede mai totdauna depuse ori constituția ordinului sfîntului Domenic, sau breviarul monahic; iar ornamentul păreților se compune din portretele celor mai remarcabili anacoreți catolici.
Privirea acestor locuințe deșteptă în mine ideile cele mai melancolice; simții operîndu-se în inima mea o mare schimbare: pentru prima oară de cînd îmi am existința, reflectai asupra nenorocirilor ce ne înconjoară chiar din leagăn și a falselor promisiuni prin care speranța ne amăgește pînă la mormînt. Priveam cu o mare venerațiune pe bunii părinți, pe carii, dupe sanctitatea ce-mi inspira internul monasterului și austera disciplină a vieții lor, îi crezui de cei mai sfinți călugări din toată lumea. Părea că văd sînul lui Avraam stînd deschis ca să-i primească și doream din inimă să fiu și eu unul dintr-acei aleși ai Domnului.
Dar pe cînd mă ocupam de redempțiunea sufletului, pe cînd spiritul își întinsese aripele către empireul beatitudinei, în momentul chiar cînd credeam că monahii de care eram înconjurat nu se gîndesc decît la mîntuirea sufletului, simții o mînă că mă atinge încetinel pe spinare; era amicul meu Geraldini[2], care îmi arătă un portret ce trăsese foarte mult atențiunea sa; privii și eu acel portret și văzui că era al ponteficelui Sixt V și prezenta pe marele bărbat în anii copilăriii sale, păzind porcii pe văile de la Tivoli[3], dupe cum zice tradițiunea; iar pe marginea de jos era scris cu mîna sentința următoare: „chi dura, vince“, adică „cine vrea poate“ sau prin persistență ambițiosul ajunge la scopul propus. Aceasta fu de ajuns ca să gonească din inima mea religioasele impresiuni de mai nainte. Privii mai cu luare-aminte pe călugări și văzui că acești oameni nu erau deloc aceia ce cu o oră mai nainte păreau că sunt; ei semănau a fi o adunătură de galerieni.
Vizitarăm refectoriul tocmai pe timpul cînd se puneau la masă cuvioșii anacoreți și aceasta ne procură plăcerea de a vedea pe lucrătorii viei Domnului mîncînd. Bucatele, în adevăr, erau prea puțin hrănitoare; ele se compuneau din o supă de boabe de mazăre cu brînză de Parma, salată de fasole verde cu oțet și untdelemn de Luca, ouă fierte și poame; vinul însă nu lipsea după masa robilor lui Dumnezeu.
Ceea ce mi se păru foarte bizar era disciplina cu care cuvioșii părinți sugeau sîngele Domnului. Deodată vedeai o sută de drepte puind mîna pe ulcioare și turnînd vin în pahare; apoi iarăși o sută de stînge ridicînd o sută de pahare pline cu vin la o sută de guri uscate de sete, iar dupe aceea, ca printr-un semn de înțelegere, vedeai o sută de capete plecîndu-se îndărăt, ca să poată suge mai cu comoditate acel nectar ce se scoate din viile sădite pe colinele Apeninului.
— Via da bravi![4]… zise amicul meu, entuziast de acele manipulări militare ale călugărilor.
— Siete ben venuti, signori![5]răspunseră călugării deodată, dar rămîind unii cam îndărăt, precum fac coriștii de la teatrele de proză.
— Ne priimiți și pe noi la masa cuvioșiilor voastre?
— Bucuros; nu știm însă daca bucatele noastre vă vor plăcea.
—Vinul să fie bun, onorabili părinți, fiindcă avem mare dorință a învăța și noi să mînuim urcioarele, precum o faceți cuvioșia voastră cu mare dibăcie.
La acești din urmă termeni, călugării noștri, ce aveau prea multă inteligență, se simțiră foarte mult atinși la amoarea proprie, dar vestmîntul ce purtau oprindu-i de a da curs mîniei, se mărginiră numai a se scuza cu niște cuvinte umilitoare, dar foarte contradictorii cu agitarea ce se vedea imprimată pe fizionomiile lor.
După ce mîncarăm puțin din acele bucate simple, dar pline de gust și repezirăm pe gît cîteva pahare din celebrul „moscato“ al cuvioșilor domenicani, ne scularăm de la masă. Pînă a nu părăsi refectoriul observarăm mobilierul său, care se compunea din masa cea mare de mîncare și cîteva lavițe și scaune; pe păreți nu văzurăm decît efigiul Madonei adolorate, portretul pontifului actual și acela al lui Sixt al V-lea.
Acest portret, care mă deșteptase atît de repede din frumoasele mele gîndiri, văzîndu-l și prin alte chilii, îmi ațîță curiozitatea de a ști care era cauza ce făcea pe bunii părinți a-i da preferința pe lîngă ale altor pontefici ce au lucrat mai mult decît acela pentru prosperitatea ordinelor monahicești.
Sub pretext dar că voiesc a vedea grădina, luai pe unul dintre călugări cu mine ca sa-mi serve de ghidă; intrai cu dînsul în grădina monasterului, o privii cu băgare de seamă și mi se păru foarte frumoasă.
Din esplicările ce-mi dete asupra unor plante și altor particularități ale grădinii, mă încredințai că avea inimă acel călugăr; mă pusei, dar, a specula asupra nevinovățiii lui și începui astfel:
— Sunt prea încîntat, omule al lui Dumnezeu, de felul vieții monahicești; departe de valurile lumei, adăpostiți sub scutul cel neînvins al religiei, voi petreceți cea mai frumoasă viață dată muritorilor. Cât aș dori să fiu și eu prenumărat între oile cele cuvântătoare ale acestui staul! Cît de lin aș trece orele zilei contemplînd în singurătate aceste bele coline încoronate de arbori! De cîtă poezie religioasă nu s-ar umplea sufletul meu la privirea cerului Toscanei, senin și semănat cu stele! M-aș dedica cu totul la acea viață contemplativă și aș gusta fericirea aceea pe care o inspiră lipsa mustrării de conștiință! Dimineața m-aș duce în casa Domnului și, unind debila mea voce cu a aleșilor săi, aș intona imne de mulțumire pentru toate bunurile ce ne-au dat; celelalte ore ale zilei le-aș petrece cultivînd frumoasele flori ale acestei grădini sau făcînd lectura cărților religioase; iar noaptea, ah! noaptea m-aș pune pe această piatră și aș contempla miraculile creațiunei pe acest cer frumos.
— Nu știi ce ceri, îmi răspunse călugărul, oftînd din profunditatea inimei. Viața monahală, zise el, își are și ea amărăciunele ei, și încă foarte mari. Crede, amice, că eu, de aș fi liber ca tine, în loc să doresc a mă face călugăr și a lua cu aceasta asupră-mi o sarcină foarte anevoie de purtat, aș rămînea mai bine în lumea aceea plină de valuri, de care umbli să fugi!…
Sfînta natură, adaogă călugărul, au creat pe om și l-a dotat cu inteligență și facultăți, ca să împlinească o altă misiune, iar nu să se închiză într-un clostru, jurînd că va păzi în toată viața o aspră abstinare despre niște plăceri pentru care fu creat și abuzînd totdauna, fiindcă omul nu poate să păzească niciodată aceste legături contrarii naturii sale.
Voiești viața călugărească? Dar gînditu-te-ai oare că ai o inimă care bate încă pentru patria ta, pentru amanta ta? Ei bine, amice, află de la mine că haina aceasta neagră nu va putea să aline palpitațiunile ei, nici a șterge din sufletul tău acel amor, pe care sfînta natură l-au pus într-însul. Îți place grădina noastră? Dar știi tu că, plimbîndu-te printr-însa, nu vei simți ideile religioase de care vorbeai? Cînd vei veni cîteodată să te repauzezi pe această piatră și să privești cerul senin și semănat cu stele, această boltă presărată de diamante ți se va părea un ocean de flăcări și din vîrful acestor copaci ce ne înconjoară vor zbura stoluri de demoni; vei vedea împrejurul tău furiile infernului care te vor îndemna să calci în picioare legămintele făcute cu cerul; te vor îndemna să aduni tezaure din sudoarea fraților tăi; te va face atît de ambițios, că îți vei vinde conștiința și chiar patria; vei prostitui femeia aceluia ce-ți va deschide casa și te va priimi în brațele sale; vei avea copii bastarzi, dar spre mai mare tortură a conștiinței tale, nu vei avea dreptul a plînge în public moartea lor sau a te bucura de succesele lor. Vei deveni ipocrit și, în furia acestui morb satanic, te vei munci să amăgești pe fratele tău și chiar pe creatorul tău. Iată ce este călugăria! Spune-mi, te rog, mai voiești acum să te faci călugăr?
— Nu, în adevăr, frate Gerolamo — astfel era numele lui — dar ia spune-mi, amice, tu de ce te-ai călugărit daca cunoști atît de bine această meserie?[6]
— Daca aș fi fost consultat, desigur că nu era să îmbrac această haină a ipocrizei; dar rămăsesem orfan de părinți și alt sosteniment nu aveam decît pe un unchi, ce se afla monah la această monastire; la zece ani ai etății mele fusei adus de dînsul în închisoarea aceasta, iar după patru ani îmbrăcai acest vestmînt, a căruia greutate nu o simții decît atunci cînd începui a raționa. Acum, însă, deși simt foarte mult cît mă apasă, e prea tîrziu. De aceea mă silesc cît poci a deveni mai puțin călugăr și mai mult cetățean.
— Bine faci, Gerolamo; tot omul își are destinul său, de care nu poate fugi; silește-te numai să devii bun cetățean, iubește-ți patria, căci e frumoasă și nenorocită; fă tot ce vei putea pentru binele ei și, cînd împrejurările o vor cere, să te sacrifici pentru fericirea ei. Dar ia spune-mi, așa să trăiești, ce însemna libertinagiul ce văzui la masa cuvioșilor monahi?
— Nimic mai mult nici mai puțin decît o manifestare de libertate.
— Ce-ai zis? De libertate?
— Da, domnul meu, de libertate.
— Eu nu înțeleg nimic!
— Îți voi esplica eu.
— Cum?
— Iată! Monsiniorul abate, împreună cu părintele guardianul și iconomul lipsesc din monaster; ei s-au dus în oraș ca să ia parte la o adunare în care sunt a se regula niște procese ale monasterului și nu se întorc decît pe la opt ore seara; astfel dar monahii, profitînd de lipsa capilor chinoviului, se deteră puțin la o viață mai liberă.
— Dar bine, ei au jurat înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor că vor sacrifica toate pasiunile materiei pentru redempțiunea animei!
— Și acum voiești a zice că-și calcă jurămîntul.
— Tocmai așa, bunule Gerolamo.
— Da bine, amice, ai uitat oare că rasa nu face pe călugăr? Ai uitat că religioșii, înainte de toate, sunt și ei oameni? Spune-mi, te rog, cine ar putea să abuzeze mai mult de libertate, omul liber sau sclavul?
— Sclavul, negreșit!
— Ei bine, călugărul este sclav. Cine ar putea iarăși să dorească mai mult de plăcerile materiale, omul liber sau acela căruia îi este oprită cu mare rigoare chiar cea mai nevinovată plăcere? Ei bine, călugărul este pus în această grozavă interdicțiune. Gîndește, bunul meu amic, că el este om și omul este cea mai curioasă din toate animalele create de Dumnezeu. Dă-i avere și vei vedea că el, în loc să o întrebuințeze spre binele lui și al societății, o va îngropa în pămînt și se va sili, cu pierderea vieții și a onoarei sale, să adune mai mulți bani. Dă-i noblețe, dă-i mărire și fii sigur că el nu va deveni fericit. Cearcă a-i da libertate de gîndire și de acțiune și vei vedea că va face foarte puține eccese și poate că va găsi mai lesne calea ce duce la fericire. Oprește-l iarăși de la aceste bunuri cerești, închide-l într-un clostru și vei vedea cum se va deștepta într-însul teribilul vifor al pasiunelor, care-l va tîrî în prăpastia tutulor crimelor.
— Ești îngrozitor, frate Gerolamo.
— Nicidecum, bunul meu amic, vorbesc adevărul. Lumea întreagă murmură în contra călugărilor; ea însă ar face mult mai bine daca și-ar dirige armele în contra instituțiunei, iar nu a individelor. Călugărul, în adevăr, este ambițios, simțual, avar și de multe ori chiar trădător; dar oare el se naște cu aceste vițiuri? Nu! Nu cutez a zice aceasta, căci aș cădea în scepticism și m-aș pune în contradicțiune cu eternul adevăr! Din contra, el vine în lume plin de sentimente generoase; voiește a iubi, fiindcă Dumnezeu i-au inspirat acel sînt amor; cere să-i ia o consoartă, ca să devie părinte și să palpiteze de amor și fericire cînd va auzi primele vorbe ale întîiului său născut și să învețe lîngă iubita lui consoartă și junii săi fii a iubi pe Creatorul, patria și pe aproapele său. El voiește să depuie pe altarul patriei sale geniul, brațul și viața sa. Vine însă Domenic de Gusman[7]și Ignazio Loyola[8]: cel dintîi voiește a realiza guvernul teocratic prin teroare și ucideri, iar cellalt cearcă a ajunge tot acolo prin infamie, ipocrizie, trădare și venin. Ei îi zice: Călugăre, tu de astăzi înainte nu mai ai patrie, nici familie; lasă pe tatăl tău și pe muma ta și vino la noi; vino să ne punem sub stindardul ipocriziei și, acoperind perversitatea sub masca pietății cristiane, să jefuim pe văduvă și orfani, să ne adăpăm cu sîngele adevăraților fii ai Domnului, să detronăm pe regi și să ne suim pe tronurile lor, țiind în mîinile noastre pline de sînge crucea și Evangheliul. Iată pînă la ce grad de imoralitate a degenerat călugăria, acea instituție menită a servi de azil nenorocirei, bătrîneței și suferinței! Ce ar zice oare sîntul Teodosie[9]cînd ar vedea chinoviile de astăzi convertite în laboratorii ale infernului, din care transpiră acel abur pestifer ce înveninează societatea și unde să făurează lanțurile ce fac să geamă în sclavie fiii lui Dumnezeu, liberați prin sîngele lui Crist!
— Dar astea sunt iperbole, fratele meu, sau cel puțin fapte ce să petreceau în timpii barbarismului. Călugării de astăzi sunt altceva.
— Mă unesc la aceasta. Astăzi în adevăr nu mai avem Inchiziția, dar avem iezuiții.
— Ei! și ce pot ei să facă acum?
— Nimic în aparență, foarte mult în realitate.
— Esplică-mi, cum?
— Ascultă! Cunoști, poate, că scopul înființării Ordinului iezuitic fu acela de a degrada inima popoarelor, de a le abrutiza spiritul și a le aduce apoi la o supunere oarbă către guverne, oricît de rele ar fi. Iar iezuiții, domnind peste regi prin confesiune, să devie mai în urmă stăpîni indirecți ai lumei întregi și să realizeze teocrația. Ca să-și ajungă scopul, ei traseră în compania lor pe cele mai eminente talente din toată lumea, puseră mîna pe instrucțiunea junimei și, prin înveninatele lor doctrine, goniră din inima tinerilor elevi amorul de patrie, abnegarea pentru binele comun și alte virtuți civile, iar în locul lor făcu să răsară, în acele suflete pline de candoare, egoismul, nepăsarea pentru ranele patriei, venalitatea, ambițiunea, scepticismul și trădarea; și, ce e mai rău, ipocrizia, acel morb infernal de care chiar Satan se spăimîntă. Iată cauza care face să vedem în societate atîți tirani scelerați, carii sug sîngele popoarelor și sunt gata a vinde patria la cel mai întîi venit.
— Astea seamănă a povești, frate Gerolamo. Află de la mine că iezuiții în ziua de astăzi sînt persecutați și cuasi desființați.
— Așa se vorbește pîn lume, dar nu este adevărat; ei sunt atît de tari astăzi, precum erau în timpul lui Filip II, regele Spaniei.[10]
— Dar, ia spune-mi, cum au reușit ei să existe încă după atîtea persecuțiuni?
— Foarte lesne! Prin schimbarea numelui.
— Esplică-mi mai bine, că nu înțeleg.
— Ei, văzând că popoarele au aflat întunecoasele lor scopuri și cer desființarea lor, și-au schimbat numele și în loc de iezuiții ce inspirau teroare, astăzi, sub nume de franciscani, bernardini, carmeliți și domenicani[11], fără să mai adaog și pe cei îmbrăcați în vestminte civile, de care e plină Europa[12], fac tot atîta rău societății ca și cînd existau sub numele lor primitiv.
— Dar să lăsăm pe iezuiți la o parte și fii bun de-mi esplică o nedomirire.
— Vorbește și sunt gata a răspunde.
— De ce se vede mai pîn toate locuințele monahilor portretul pontifului Sixt al V-lea?
— Ascultă! Acest mare bărbat, în anii săi de adolescință, nu era decît un păzitor de porci obscur; cu toate astea, prin geniul său, ajutat de o mare doză de ipocrizie, călcă pe toate treptele ierarchiei clerului și ajunse a pune pe cap tiara ponteficală.
— Ei bine?
— Ei bine! Toți călugării cei ambițioși țin portretul acestui pontif în camerile lor și biografia lui în sînurile lor.
— Și ce iese d-aci?
— Nimic mai mult decît că, în loc să se ocupe de redempțiunea sufletului, stau ore întregi contemplînd acel portret și gîndindu-se la mijloacele prin care ar putea să calce și ei pe urmele marelui om.
— Curios, foarte curios.
— Dar este prea adevărat, răspunse călugărul cu un aer plin de întristare. Voiești o dovadă palpabilă despre cîte-ți vorbii? adaogă el. Iată, ți-o dau chiar din monasterul nostru. Abatele acestui monaster, cînd a venit aci nu era demn de nimic, nu știa nici chiar să reciteze un Ave Maria[13]. Cu toate astea el voia să ajungă abate; ce făcu dar? Se înarmă cu ipocrizia și în scurt timp dobîndi confidența tutulor călugărilor; după aceea se puse a-i trăda, acuzîndu-i mai totdauna de faptele cele mai criminale. Superiorul credea pîrile lui și mai pe toată ziua gonea dintre noi pe cîte unul din cei mai buni călugări, iar trădătorul, mergînd din succes în succes, dobîndi atîta încredere, încît fu numit iconom, prior și mai în urmă abate.
Economul actual, acel om corpolent, carnal și senzual, precum l-ați văzut, ca să ajungă la rangul ce poartă, se înjosi pînă a se face Mercurul stăpînului său!… Astăzi însă trăiește ca un satrap[14], are atîtea concubine cîte metoașe are monasterul; în aparență, însă, el seamănă a fi un sfînt. Cînd se află în biserică, nu lasă să treacă nici un period de rugăciune, fără să ofteze din adîncul inimei și să facă cele mai patetice esclamațiuni; la masă, iarăși, nu mănîncă mai nimic; dar ar trebui să fie nerod daca ar mînca din supa noastră, cînd în chilia lui îl așteaptă totdauna un prînz care ar putea să eccite apetitul unui arhiepiscop!… Ai observat bine pe călugărul acela slăbănogul, care ședea lîngă mine la masă? Ai văzut cît e de palid și serios? Observat-ai ochii lui cît sunt de mici, dar vii și ageri ca ai șearpelui sunător? Ce-ai zice oare cînd ți-aș spune că Iuda, care vîndu pe Crist, în comparațiune cu acest călugăr ar trece de omul cel mai onest din lume și sunt sigur că, daca el ar fi trăit pe timpul lui Rafael Sanzio și ar fi fost cunoscut de dînsul, celebrul pictor nu era să pață aceea ce a pățit cu Leon X.
— Dar ce a pățit Rafael? întrebai pe instancabilul meu narator.
— I s-a întîmplat una mare, să vezi: Leon X iubea foarte mult pictura. Într-o zi el chemă pe Rafael la Vatican[15]și îi ordonă să-i facă un tablou care să reprezinte pe Crist împreună cu discepolii săi[16]; îi recomandă însă această operă foarte mult, zicîndu-i că, daca va reeși a imprima în fizionomia fiecăruia personagiu virtuțile și viciile lor cunoscute dupe Testament, îi va plăti opera cu greutatea aurului, iar dupe moarte îi va da loc de îngropare în bazilica sîntului Petru[17]. Rafael, pus în ambițiune prin lingușitoarele promisiuni ale pontifului, începu numaidecît tabloul, lucră cîtva timp la dînsul, iar dupe aceea căzu într-o mare întristare.
Nu trecu mult timp și Leon începu a reclama cadrul ordonat. Rafael răspundea la toate cererile pontifului că îl va aduce și, în loc să grăbească săvîrșirea operei, umbla rătăcind din mănăstire în mănăstire ca un smintit.
Leon, nemaiputînd să sufere impertinența pictorului, îl chemă pentru ultima oară și, plin de furie, îi zise că, daca în termen de trei zile nu-i va aduce cadrul, îl va trimite la inchiziție ca să-l arză de viu. Dar pe cînd pontiful credea pe Rafael constrîns de teroare, pictorul nostru îi zise zîmbind: „Sanctitatea voastră va avea bunătatea de a mai aștepta încă o zi și daca pînă atunci nu va fi gata cadrul, mă va da călăilor inchiziției“.
Ziua destinată sosi. Pontiful adună pe toți cardinalii, arhiepiscopii și prelații ca să le arate cadrul, despre care nu avea nici o îndoială că va fi un cap d-operă. Invitații nu așteptară mult, căci Rafael intră în sală, împreună cu servitorii ce purtau măreața pictură, o luă din mîna lor și o puse la un loc de unde să se poată vedea bine; dar numai ce fu esaminată de adunare, toți privitorii se uitară estaziați cînd la figura papii ce devenise teribilă, cînd la cadru; iară după o pauză de tăcere, toți deodată esclamară: „E curios! Dar e adevărat, priviți pe Iuda, ce miracol! El seamănă cu pontiful ca două picături de apă.“ Ponteficele, observînd și el marea asemănare ce exista între dînsul și Iuda, se înfurie, apoi privind pe Rafael cu un aer feroce, îi zise: „Ticălosule! Mîine, nu mai tîrziu, rugul inchiziției va mistui impertinenta mînă care a avut curagiul să profaneze fața lui Leon al X-lea, suveranul pontif!“ „Iertare, sanctitate! iertare! sunt inocent. Sanctitatea voastră sunteți culpabil, fiindcă ați cerut să reproduc pe discepolii lui Crist întocmai dupe cum îi descrie Testamentul. Am voit să vă împlinesc ordinul, am reeșit a devina trăsăturile fizionomice ale fiecăruia personagiu, nu puteam însă să găsesc pe ale lui Iuda. Am căutat prin toate mănăstirile din Roma, dar nu am găsit nici o figură care să esprime bine infama trădare a lui Iuda. M-am coborît chiar în suteranele inchiziției ș-am privit pe călăii cei mai îngrozitori, dar nimic!… Iată cauza care mă oprea de a săvîrși tabloul; ieri însă, cînd sanctitatea voastră mă amerința cu focul sfîntului oficiu, erați teribil. Erați aceea ce căutam. Erați, în fine, un adevărat Iuda și v-am copiat! Acum ordonați să aprinză rugul și, facă-se voia Celui preaînalt!“
Papa Leon, care era cel mai mare om al timpului acela, văzînd frumoasa figură a lui Rafael, care în momentele acelea luase o espresiune angelică, zise: „Nu, Rafaele! nu, iubitul meu copil! tu nu vei muri! Geniul tău va ilustra Italia și va spune secolilor viitori gloria ei artistică.“[18]
Să ne întoarcem la subiect. Acel călugăr de care vorbeam era odată zbir la poliția din Livorno și au făcut să cază capetele mai multor juni ce promiteau foarte mult sărmanii noastre patrii. Nu voi uita însă cît voi trăi o faptă a mizerabilului aceluia.
— Cată să fie foarte oribilă fapta aceea!
— Fără îndoială.
— Spune-mi-o, așa să trăiești!
— Daca cunoști bine evenimentele de la ‘848, cată să știi că manifestul publicat de ministrul Dinafară al Franciei, acel cap d-operă de proză poetică, electriză inima tutulor popoarelor apăsate. Italia fu cea dintîi care răspunse la invitul făcut pentru salutul ei. Toscana în parte, deși gemea sub un guvern tiranic, deși se afla lănțuită de baionetele străinilor aduse de marele duce, ea însă nu rămase indiferentă la apelul patriei comune. Și daca fiii ei nu reeșiră a rădica stindardul libertății pe față, cel puțin loveau în întunerec pe toți aceia ce reclamaseră intervenția străină.
Nu era zi de la Dumnezeu în care să nu se găsească pe stradele orașului cîte un scelerat scăldat în sîngele său cel negru și cu pumnalul lui Brutus înfipt în inimă.
Poliția străină, voind a pune capăt acestor ucideri, proclamă legea marțială și începu a urmări pe ucigași; dar nu putu să puie mîna pe nici unul. În darn alergă la ajutorul spionilor și al zbirilor, căci acei zbiri, fiind italiani, lăsau pe junii toscani a vărsa în pace sîngele trădătorilor. Se îndoiră lefile, se puseră premii, dar tot nimic.
Atunci veni sceleratul despre care vorbim și ceru un loc între zbirii poliției; locul i se dete numaidecît și din ziua aceea începu a se vedea cei mai bravi și mai patrioți juni conduși la moarte.
Numele noului zbir devenise îngrozitor și nu se pronunța de nimeni fără o mișcare de teroare și indignațiune; dar el trăia și pe toată ziua trimitea noi victime în imperiul umbrelor.
Era în timpul acela, în Livorno, un june ca de douăzeci și cinci de ani, anume Mateo. Acest june ducea o viață foarte modestă; el era foarte dulce în conversare, iar în amicie mergea pînă la sacrificiu. Aceste rare calități îl făcuse atît de iubit, încît era foarte puțini cetățeni în Livorno care să nu-l cunoască și, cunoscîndu-l, să nu-l stime.
Mă aflam pe timpul acela la mănăstirea Dei frati, minori osservanti din Livorno și am avut fericirea de a fi amicul acestui brav copil. Într-o zi mă plimbam pe molul portului celui nou și priveam magica panoramă a mării, cînd auzii o voce de bariton cîntînd „Trema, Steno, tremate, superbi“[19]; era în acea cîntare un ce teribil ce prevestea o nenorocire; îmi aruncai ochii în partea despre care venea sunetul și văzui pe Mateo; îl privii cu băgare de seamă, dar fața lui era teribilă; el semăna cu un tigru flămînd ce-și gonește prada.
— Ce ți s-a întîmplat, iubite Mateo? îi zisei cu oarecare neastîmpăr.
— Au omorît pe amicul meu Giovanni.
— Cine?
— Zbirul acela, infamul.
— Dar zbiri sînt mai mulți.
— Așa este, însă unul este acela de care tremură Livorno.
— Cum se cheamă acel zbir?
— El se cheamă Guido Saliero.
— Iarăși infamul acela de croat.
— El însuși, dar ăsta va fi cel din urmă sînge vărsat de mîna lui; mîine îl voi trimite în infern, ca să gătească loc pentru toți tiranii patriii mele. Da! o voi face aceasta negreșit, chiar cu riscul zilelor mele.
— Dar vei avea curagiul a lăsa pe bătrînul tău părinte? Nu știi că el va muri negreșit cînd va afla că te-a condamnat la moarte?
— Cînd patria este în pericol și cheamă pe fiii ei să o ajute, este de trei ori blasfemat acela care rămîne surd la gemetile ei.
— Dar gîndește-te bine la fapta ce voiești a face; știi tu că ea, în loc să fie de folos pentru nefecirita Toscană, poate să-i mărească mai mult suferințele?
— Uitat-ai oare că Mucius Scaevola liberă Roma de jugul strein și Brutus[20]de tirani? Omul nu poate cunoaște decretele provedinței… De unde știi, frate Gerolamo, că nu este geniul Italiei care mă îndeamnă la fapta aceasta? Tiranii, în adevăr, pedepsesc foarte aspru pe cei ce își espun zilele pentru liberarea patriei lor; dar ei tremură de frică chiar în momentele cînd își dau victimele pe mîna călăului și, neștiind cum să-și asigureze viața și tronul, fac ei aceea ce cu puțin mai nainte condamnau în eroii ce se espun pentru salutul comun.
— Fă cum vei voi, amicul meu, îi zisei; gîndește-te numai că, omorînd pe Guido Saliero, nu vei face alt decît a tăia un cap al idrei și nimic mai mult.
— Hotărîrea mea este nerevocabilă; el e tiranul patriei mele, este ucigătorul scumpului meu Giovanni; îl voi ucide, iată totul.
— Du-te dar, amice, du-te de-ți împlinește destinul.
Atunci el îmi strînse mîna cu convulsiune și dispăru.
Trecură trei zile fără a se vedea esecutări publice ziua, nici asasinări furtive noaptea. Într-o dimineață, însă, se găsi în uliță corpul gonfalonierului cetății, sîngerînd și cu un pumnal înfipt între coasta a cincea și a șasea, pe al căruia mîner era scris: „Viva l’Italia, morte agli assasini“.
Cercetările începuseră deja, cînd zbirul Saliero veni în camera consiliului de rezbel și declară că asasinul gonfalonierului este junele Mateo, comisul de comerciu de la casa A… și compania; mai adaogă încă că acele lovituri erau pregătite pentru dînsul, iar nu pentru acela care le-au priimit.
Se deteră ordine de arestare și junele fu numaidecît adus înaintea judecătorilor; întrebările începură, iar tînărul Mateo mărturisi adevărul, să încheie procesul-verbal, apoi prin vot unanim se osîndi la moarte și se espediară curieri la Florența pentru întărirea sentinței.
Marele duce, numai ce priimi actul ce pronunța moartea amicului meu, îl subscrise, adăogînd mai la vale aceste cuvinte: „Fapta fiind foarte cutezătoare, consiliul nostru din Livorno va face ca esecutarea criminalului să serve de esemplu pentru toți acei ce ar încerca să-l imiteze“.
Se dete numaidecît ordin ca să conducă pe condamnat în capela arzindă[21]și să se citească pîn toate bisericile liturgia morților în sunetul clopotelor și al artileriei de la forturi. Azardul făcu ca monasterul nostru să fie ales pentru tristul oficiu al agoniei și eu! eu, amicul său cel mai intim, să-i fiu confesor și consolator!…
Dupe ce jandarmii îl aduseră în biserică și luară precauțiunile necesarii pentru asigurarea lor, se duseră și îl lăsară îngrijirilor mele. El ședea pe un scaun, încărcat de lanțuri, dar cu fața liniștită; iar eu mă aflam într-o poziție morală mult mai tristă decît a lui, încît, daca cineva ne-ar fi observat bine pe amîndoi, negreșit ar fi zis că eu eram condamnatul; atîta de mult sufeream în acele momente!…
După o mică pauză Mateo, rumpînd tăcerea, îmi zise: — Iubite Gerolamo! Tu suferi, amice; aibi curagiu, tu ești trimis aici ca să mă pregătești pentru trecerea mea la eternitate și suferi mai mult decît mine, încît mă văd silit a te încuraja eu pe tine. De! reia-ți caracterul tău cel alegru care mă făcea odată atît de fericit și vino să vorbim de ale noastre.
Mă apropiai de dînsul, îl privii bine în față și rămăsei uimit de ilaritatea ce domnea în trăsurile sale. Vorbii mult timp cu dînsul, fără a face cea mai mică aluzie la pozițiunea sa.
El mă asculta cu un aer foarte alegru, dar deodată trăsurile feții sale se întunecară, ochii lui pierdură liniștea lor de mai nainte și o convulsiune nervoasă făcu să tremure toate membrele corpului său.
— Ce ai, iubite Mateo? îi zisei, fi-va oare mustrarea conștiinței sau vreo suvenire de amor care te-a turburat atît de mult? Curagiu, amice, depune în sinul meu suferințele tale și te vei liniști.
— Așa, Gerolamo, așa, amicul meu, am un secret… și încă un secret de inimă. Află, iubitul meu amic, că nu este ideea morții care mă făcu să caz în delirul de care sufer! Nu, amice! Cauza este că am o datorie sacră de împlinit și, daca voi muri, va rămînea neîmplinită.
— O voi împlini eu, amice, daca cerul nu va inspira pietatea judecătorilor tăi.
— Juri că vei face aceasta? îmi zise el cu un aer plin de curaj.
— În numele aceluia ce locuiește în sanctuarul în care ne aflăm, jur că voi împlini ad-litteram orice-mi vei ordona.
— Încetează, amice, cu vorba de ordin; cei care au să piară în neantul eternității nu ordonă, ei se roagă. Priimesc generosul serviciu ce voiești a-mi face, dar, ca să-l poți împlini, este de mare necesitate să cunoști istoria existinții mele. Ascultă dar, Gerolamo!
Cine vor fi fost părinții mei și daca ei sunt în viață ori au murit, nu știu. Tot ce cunosc despre origina venirei mele în lume este că bătrînul capelan de la biserica numită Santa Maria della Spina din Pisa[22]m-au găsit espus la ușa chiliii sale, cu un inel legat la gît și un bilet în care se coprindea frazele: „Buni cristiani, aveți pietate de această nenorocită victimă a onoarei“.
El m-a luat lîngă dînsul și m-au crescut cu cea mai caldă îngrijire pînă la etatea de cincisprezece ani. Atunci îmi zise: „Mateo, tu ești acum june, ai destulă instrucțiune în muzică și literatură ca să-ți poți face o carieră. Aide, copilul meu, du-te la Florența sau la Roma și te apucă și tu de ceva.“
La aceste vorbe ale bătrînului, simții inima bătînd în convulsiuni și cu ochii plini de lacrămi îi zisei: „De ce mă gonești, părintele meu? Au doară te-am mîhnit cu ceva? Tu ești bătrîn neputincios și ai necesitate de îngrijirile mele; e datoria mea ca să veghez la capul tău, precum tu ai pierdut nopți întregi la al meu.“ Bătrînul, mișcat pînă la lacrămi, deschise brațele și-mi zise: „Vino, Mateo, în brațele părintelui tău și de astăzi înainte să nu mai vorbim nimic despre aceasta“.
Nu trecu mult timp și el dobîndi de la archiepiscopul de Fl