Mihai Viteazul

Povestea 'Mihai Viteazul' - Povesti de Alexandru Vlahuta 💤
O aventură de 26 - 28 minute in lumea magică a povestilor

În anul 1593 Mihai, fiul lui Pătrașcu cel Bun, e Ban al Craiovei. Oltenii îl iubesc pentru vrednicia și dreptatea lui. Bătrânii își zic oftând: „Așa domn să aibă țară…”

Domn e Alexandru cel Rău, care, neliniștit de vâlva marelui Ban, îi hotărăște pieirea. Mihai simte și pleacă la Constantinopol, unde avea sprijin pe fratele mamei lui, pe puternicul Iani Cantacuzino. Dar îl prind pe drum armășeii lui vodă și-l aduc la București, unde hainul domn îl osândește la moarte. Trecând spre locul de osândă, pe lângă Biserica Albă și fiind ceasul de liturghie, se roagă el de păzitori să-l lese o clipă înlăuntru să-și facă cea din urmă cruce, și îngăduindu-i-se aceasta, cu multă credință pășește înaintea altarului, și-ngenunchind se-nchină și făgăduiește-n cugetul lui că, dacă prin vreo minune dumnezeiască va scăpa, să ridice o mănăstire chiar pe locul acela . Minunea s-a făcut. Călăul, când să dea lovitura morții, înfiorat de liniștea măreață și de bărbăteasca frumusețe a osânditului, aruncă iataganul și fuge. Mulțimea vede un semn de sus în această întâmplare. Ea cere, strigă iertarea nevinovatului; și glasul poporului — e glasul lui Dumnezeu.

Biserica Mihai-Vodă din Dealul Spirei, zidită de el în anul 1598.

Scăpat astfel, Mihai trece-n Ardeal, capătă scrisori de la prințul Sigismund Batori, se duce la Stambul unde, cu banii și stăruințele unchiului Iani, se face domn. În ziua de 8 septembrie 1593, un ceauș ridică de pe scaun pe mazilitul Alexandru. În largul mării, poate că se vor fi întâlnit cele două corăbii, care purtau destinele Țării Românești, tot atât de zbuciumate ca și valurile pe care se legănau.

Noul domn era prea mândru pentru a nu simți apăsarea unei coroane împovărate de atâtea datorii și prea mult își iubea neamul și țara, pentru a se lăsa adormit de sclipirea deșartă și spuma de mulțumiri copilărești pe care le poate da o domnie. Pentru el steagul și sabia pe care le primesc din mâna sultanului Amurat al III-lea nu erau încă semne ale puterii; și cum puteau fi, câtă vreme turcii se purtau poruncitori prin satele și târgurile stăpânirii lui, iar el era ținut să apere și să ajute pe dușmani și pe asupritorii poporului lui! Alta era puterea pe care o vroia el. — Răsări-va cândva puterea aceea? — Binecuvânta-va Dumnezeu steagul și sabia acestei domnii?

Toți așteptau. Era în aer liniștea aceea întunecată, apăsătoare, pe care-o trimit înainte furtunile cele mari. O minune, un mântuitor cu mintea sau cu sabia, un făcător de dreptate trebuia să vie. Pentru noi, pentru întreaga lume creștină, pentru noi mai ales, trebuia să vie.

Sultanul se uita peste noroade-ngenuncheate până-n hotarele Împărăției Germane. Unguri aveau în Buda un pașă, cu putere de rege. Ardealul avea pe Sigismund Batori, tânăr fără voință, care domnea-n Alba-Iulia cu întărirea și sub ascultarea sultanului. Polonii păzeau față de turci o pace pe care frica o prefăcuse-n supunere. Românii nu mai aveau acum de dat păgânilor decât viața doar. — Împăratul de la Praga, Rudolf al II-lea, spre careși îndreptau privirea milioane de creștini asupriți, nu era omul așteptării lor. El își visa un tron de aur la Constantinopol, și nu făcea nimic pentru a-și apăra Viena spre care venea ca un zmeu, împrăștiind moarte și pustiu în juru-i, războinicul vremii, îngrozitorul Sinan-Pașa. Anul 1593 se sfârșește-n sânge. Mihai cată-n roșeața acelui asfințit semnele zilei de mâine.

Puterea năvălitoare a turcilor înfricoșase Europa. Iarna s-a petrecut în planuri. Se vorbea de-o nouă cruciadă, la care Papa de la Roma și împăratul Germaniei chemau de zor pe cei trei domni ai Carpaților: Mihai, Aron și Sigismund. Solii Apusului se-ncrucișau cu soli de la Răsărit. Domnul Munteniei, pe tăcutele, își făcea oaste. Al Moldovei, căreia sprijin împotriva tătarilor ce vin asupră-i, — al Ardealului sta la tocmeală, cătând să tragă foloase cât mai mari din grijile și nevoile celorlalți. Polonii, chemați și ei, se temeau să rupă cu turcii. Cazacii, doriți de luptă, și de pradă, așteptau cu șelele pe cai, porunca împăratului Rudolf.

Primăvara dezvălea câmpiile și gândurile oamenilor. Mihai se sfătuise cu țara, fel și chip se socotise, — altă cale nu era decât lupta, lupta desperării, lupta celei din urmă scrâșniri a celui ce-i prins în încleștarea morții și nu vrea să moară.

Vara usca drumurile oardelor pustiitoare. În iulie, Mihai luă înțelegere cu Aron-Vodă, peste capul căruia trecuse-o năvală de tătari, și cu Sigismund, care-și precupețea ajutorul.

Toamna avea s-aducă roadele atâtor frământări. S-apropia vadeaua haraciului, peșcheșurilor, cu mult mai mari decât haraciul, și datoriilor de tot felul, vechi și noi, care erau așa de multe că, după cum se spunea atunci, „de s-ar fi vândut toți copii și toți oamenii din țară, nu le-ar fi putut plăti toate…” strângea funia la steajer. Sigismund ceru lui Mihai închinarea lui ș-a țării. Vreme de stat pe gânduri nu mai încăpea: Mihai se legă — va ști el să se dezlege… când își va vedea țara scăpată de turci. — Și la sfârșitul lui octombrie primul din Ardeal două mii de călăreți. Tocmai atâția primise și celălalt mare viteaz, după închinarea de la Colomeea.

Planul era făcut și toate erau din vreme puse la cale. În dimineața zilei de 3 noiembrie, zi mare în zbuciumata istorie a neamului nostru, toți creditorii veniți de la Constantinopol se-nghesuiau în curtea vistieriei, unde-i chemase domnul ca să le plătească. Erau turci, erau greci, erau jidovi — ochi lacomi, ochi sclipitori de nesațul hanului, era fierbere, și zarvă de limbi amestecate, și tremur de mâini ce se ridicau, fluturând în aer sineturi și socoteli nerăfuite de ani îndelungați, — căci domnii noi plăteau și datoriile rămase de la înaintașii lor. Deodată, la un semn al lui Mihai, cei patru mii de ostași cenconjurau vistieria, se aruncară, cu setea răzbunării — a răzbunării drepte și sfinte — asupra acelei turme de cămătari, care înfățișau cea mai uricioasă și mai cumplită pacoste a țării. Ș-a fost o strașnică răfuială… Așa cum știe răfui norodul, când îl ajunge cuțitul la os. Toată ziua, și noaptea până târziu, a fost o adevărată orgie de sânge. Și nu numai cei prinși în curtea vistieriei, din care n-a scăpat unul, dar toți turcii care se aflau statornici sau întâmplător veniți în București, fură uciși. Spune un povestitor străin că tot în măcelul acela grozav au pierit, în vâltoarea flăcărilor și două mii de ieniceri cu marele lor Emir, ce-și aveau de curând așezarea în casele vistierului Dan. Se mai povestește că întâlnind Mihai în vălmășagul și năpustirea aceea de lume doi cazaci, care duceau în părângă o desagă cu galbeni, cică i-ar fi oprit și i-ar fi pus cu binele să-mpartă și ostașilor lui din atâta pradă ce le picase, căci tot de la ei săracii și de la ai lor erau adunați banii aceia. — Și cum de vânt se lățește pârjolul pe-o miriște uscată, așa s-au întind numaidecât flăcările răscoalei, de-au mistuit ș-au curățit, că parcă n-ar mai fi fost de când lumea turci prin țară. Pretutindeni era înviorare. Se trezea iar în sufletul românilor vechea vitejie din vremea lui Mircea ș-a lui Vlad Țepeș. Puterea asta proaspătă, neașteptată, ieșită-n clipa însetării, ca izvorul lui Moise din stânca pustiului, Mihai o ridicase numai cu dragostea lui de țară și cu adânca încredere pe care-o avea în poporul lui. Și ei știu să arunce-n cumpăna împrejurărilor c-o așa potriveală de năzdrăvan și-n așa clipe hotărâtoare, încât, în cei opt ani de zile cât a domnit, a lămurit cu strălucirea faptelor lui, ș-a ridicat în cea mai largă vedere a lumii dreptul la viață al neamului românesc și voința nestrămutată de a și-l apăra. Era un om voinic și vrednic, făcut să stăpânească, — măreț la înfățișare, larg la suflet, cumpănit la vorbă și scump la râs. Gândea repede, își lămurea numaidecât gândul cel bun, și pășea la fapta cu hotărârea deplinei încrederi în izbândă.

După ce-și curăți capitala, Mihai se grăbi să limpezească malurile Dunării, care erau cuprinse de turci: începu cu Giurgiul. Lovit în zori, până pe la nămezi orașul, în care deun veac flutură flamura verde, fu prefăcut într-un cimitir. Numai doi turci, lepădându-și hainele de pe ei, au scăpat trecând Dunărea înot. Aron-Vodă în vremea asta își plivea și el Moldova lui de pălămidă. Ostașii celor două țări petrecură sărbătorile Crăciunului în vajnicul iuruș al morții ș-al pustiirii, zi și noapte călări, dezmorțindu-și din când în când harnicele brațe la locurile ce mistuiau cuiburile turcești de pe malurile Dunării.

Stambulul era în fierbere. Uimirea, amestecată cu groază și cu mânie, nu mai găsea blesteme pentru numele celor doi voievozi. Porunci strașnice dădu sultanul. Hasan și MustafaPașa porniră cu oști să pună-n locul lui Mihai pe Bogdan, fiul lui Ion Sasul; și în locul lui Aron pe Ștefan Surdul. Dinspre Banat se pogora hanul cu tătarii lui. Mihai repezi, din tabăra de la Hulubești, o frunte de voinici cu frații Buzești și cu Radu Calomfirescu să-ntâmpine pe tătari, care-alergau lacomi, târând după ei legați de carele pline de prăzi mii de creștini luați în robie. Duiumul curgea spre Giurgiu despărțit în trei. Cetele dintâi trimise-nainte ca să deschidă calea biruinței nu s-au mai întors: S-au lovit în dimineața zilei de 14 ianuarie cu străjile lui Mihai la Putinei, ș-acolo au rămas pe veci. Anul 1595 începe bine pentru români. Al doilea rând de tătari fu zdrobit la Stănești, unde nepotul hanului rămase pe câmpul de luptă. Toți robii fură scăpați. Hanul, cu grosul oștirii și cu șase mii de turci, stătu la șerpătești. Punea la cale o bătălie hotărâtoare, când în puterea nopții se pomeni lovit de însuși domnul țării cu toată oastea lui. Un cronicar ungur, uimit și el de repeziciunea acelui atac, scrie „că Mihai a răpus pe tătari acolo, în timp cât ar fierbe un ou de găină”. De fapt nici n-a fost o bătălie, — că turcii într-o clipeală au fost pe cai, și pân’ la Rușciuc trecând Dunărea-nghețată, o fug-au ținut-o. Iar hanul, în vălmășagul acelei nopți grozave, abia putu scăpa cu ceavea pe el. Sute de cai fără stăpân, arme scumpe, care-ncărcate cu prăzi — toată bogăția de haram a tătarilor, rămase-n mâinile românilor. Și numaidecât Mihai se-ntoarse asupra celuilalt dușman. Trecând Dunărea pe la Marotin, îl întâmpină înaintea Rușciucului. Lupta începută din revărsatul zorilor, ținu până noaptea târziu când românii, deplin biruitori, într-un iuruș năprasnic năvăliră-n Rușciuc și, după ce-și împărțiră bogățiile orașului îi dădură foc, în bătălia aceea căzu și Mustafa-Pașa, alături de cei mai buni ostași ai lui. Și pe când flăcările zbuciumate își purtau lumina peste miile de morți, ca și cum ar fi căutat pe cineva, — nevrednicul Bogdan, domnul cel fără domnie al turcilor, fugea îngrozit spre Constantinopol. Celălalt vânător, Ștefan Surdul, mai puțin mișcat, pieri în lupta cu Aron la Vadul-Isaccei. Românii băteau acum pe vrăjmaș nu numai cu armele, dar și cu vâlva puterii lor. — Muntenii coborând, moldovenii urcând lunecușul Dunării înghețate, se-ntâlniră încărcați de plean, sub zidurile Brăilei: După șaisprezece zile de împotrivire orașul își deschise porțile înaintea biruitorilor.

Sigismund în vremea asta se lăuda în Apus cu isprăvile voievozilor lui de la Dunăre, și-și tocmea cu-mpăratul Rudolf îngrădirea unei măriri, pentru care nu făcuse nimic, sau aproape nimic. Din puținul ajutor pe care-i dăduse celor două țări, își trăgea acum un drept de stăpânire asupra lor. Și-mprejurările îl slujeau de minune: Apusul, neștiind ce se petrece pe-aci, îl credea puternic. Românii la strâmtoarea care se găseau își plecară capul cugetând că va veni ea odată și ziua socotelilor, Aron, bănuit c-ar înclina mai mult cu polonii, și cum era înconjurat numai de lefegii unguri, fu ridicat în dimineața zilei de 3 mai, și dus înaintea lui Sigismund, care-l aruncă în închisoarea de la Vinț, unde pieri otrăvit. Iar cel ce-i mâncase pâinea și-i cunoscuse mila, fiul de țigancă Răzvan, ce zicea că-i un fecior din flori al lui Petru șchiopul, și pe care-l înălțase Aron la rangul de hatman, îi luă locul și domni, cu numele de Ștefan-Vodă, sub ascultarea lui Sigismund Batori.

Toată mânia turcilor era acum îndreptată asupra lui Mihai. Se făceau pregătiri mari pentru „stârpirea blestematului ghiaur”, ce stă ne’nfricoșați în propta celei mai temute puteri de pe pământ. Se vorbea în jurul noului sultan Mohamed, dacă n-ar fi mai bune poate să se-ntrupeze odată la crugul musulman țara nesupușilor acelora de la Dunăre, și să se puie pași în loc de domni.

Un război strașnic avea să hotărască-n sfârșit de soarta românilor, și ei, care erau straja de-afară a creștinătății, nici un sprijin n-aveau în cumpăna asta de la apărătorii crucii. Leahul ținea cu turcul; iar împăratul Rudolf lăsă tânărului Sigismund toată grija învăluirilor din Răsărit, ceea ce-i înlesni acestuia să smulgă de la împuterniciții lui Mihai, acum când îl știa la aman, închinarea țării ș-a domnului lor. Cu inima strânsă de durere a trebuit să-și plece fruntea înaintea trufiei deșerte ș-a celei mai vădite nedreptăți, cel mai vrednic și mai viteaz domn și ostaș al vremii aceleia.

La începutul lui iunie veni din partea lui Sigismund, George Palatici. Banul de Lugoj, luă jurământul domnului și-i dete steagul și buzduganul legăturii celei noi, care-ngenunchea pe țăranul Munteniei, alături de iobagul Ardealului, sub stăpânirea aceleiași coroane. Ar fi știut el Mihai cum să-i răspundă acelui cuceritor de pe saltea; dar primejdii mai mari și cercări mai grele chemau aiurea sabia lui.

Pe la mijlocul lui iulie, marele duium al turcilor era în fața Giurgiului, și mii de salahori zoreau încheierea podului peste Dunăre. Mihai își trimisese la Sibiu soția și copiii, iar el cu cei zece mii de ostași trudi s-ație calea potopului, până-i va sosi din Ardeal ajutorul cerut. Dar în Ardeal, era nuntă mare, și mirele Sigismund numai la război nu se gândea în vremea asta. Și doar acum se cheamă că era țara lui aceea pe care-o apăra Mihai.

După vro trei săptămâni de hărțuieli ușoare în preajma Giurgiului, domnul românilor știa lămurit că Sinan-Pașa are cu el peste o sută de mii de ostași, că orice încercare ar mai face, ca să-l ție-n loc, ar fi nu numai zadarnică, dar chiar primejdioasă, și că, nemaiavând ce aștepta din Ardeal, toată nădejdea trebuie să și-o pună în oamenii lui, care de toți cu cei veniți de peste Nistru și de peste munți „pentru vestea marii lui vitejii ș-a dărniciei lui multe”, erau acum vro șaisprezece mii: zece mii pământeni, restul ardeleni și cazaci. Despre o luptă în câmp deschis nici nu putea fi vorba. Dar nici țara nu putea fi lăsată pradă năvălitorilor, fără a se cerca mai întâi tot ce omenește era cu putință pentru mântuirea ei. O minune mare, sau — o jertfă mare. Dumnezeu a vrut și de data asta, să se-mplinească minunea cu cei ce erau gata de jertfă.

Mihai, trăgându-se noaptea din fața vrăjmașului, se așezase cu oastea într-un loc bun, pe care și-l ochise el din vreme cam la jumătatea drumului dintre Giurgiu și București. Acolo avea dealuri, izvoare, mlaștini ascunse, un pod de bârne peste apa Neajlovului, strâmtoare, crivină și codru, — codrul prieten de zile grele și cel mai bun tovarăș de luptă al românului.

Sinan, bătrânul puternic, despre care turcii ziceau că-i vulpe-n pace și leu în războaie, trecuse-acum Dunărea și-nainta spre București, unde i se spusese că s-a închis ghiaurul cu toată oastea și-l așteaptă gata de luptă. — În ziua de 12 august, către scăpătatul soarelui, poposi-n marginea șesului de lângă vadul Călugărenilor. Se vedea înainte codrul posomorât și poarta de-ntuneric pe unde s-adâncea drumul între cele două dealuri. Turcii cătau cu grijă într-acolo. Noaptea curgea încet, încărcată parcă de primejdii. Sinan aștepta vești ce nu-i mai soseau — iscoade după iscoade porneau zorite, și nu se mai întorceau. De mânecate potopul prinse-a se urni greoi înainte. Cele dintâi rânduri se rupseră-n două, apoi în patru, ca să-și facă loc pe valea din ce în ce mai strâmtă. Sinan, călare, privea cu mândrie la fluviul acela de vieți. A lui era toată puterea aceea și cântec de biruință-i cânta hreamătul ei, în aerul proaspăt al acelei dimineți de vară. Dar fața viteazului bătrân se-ntunecă deodată. Ca un vârtej năprasnic învălmășise rândurile dinainte și valea prinse-a vui de strigătele morții. Războiul era început. Tot codrul părea că se prăbușește peste clocotul năvălitorilor înghesuiți la strunga vadului. Sinan, spumegând de mânie, îi îmboldea din urmă ca pe vite, blestemând pe fricoși, strigând vitejilor să-și taie drum cu sabia și să treacă înainte. Încet duiumul răzbătea-nghesuindu-se ca-ntr-o pâlnie între cele două dealuri. Pe la nămezi toată greimea era dincolo de pod, când deodată o nouă vijelie de călăreți o izbi în față — grindină orbitoare purtată de însuși Mihai, ce, cu securea smulsă din mâna unui ostaș, croia pârte largă-n gloata vrăjmașă. Strigăte de trâmbiți, izbucnind din tainițele codrului, sporiră spaima năvălitorilor care, buimăciți lovind în bobote, începură să dea îndărăt. Înviforat, bătându-i cu topuzul, Sinan îi îmbrâncea orbește-nainte peste mormintele de leșuri. Cai și oameni se zvârcoleau în mlaștinile cruntate de sânge. Șiruri proaspete izvorau mereu în fața acelorași viteji neobosiți. Deodată un lung vaiet izbucni din mii de guri. Steagul, steagul cel mare al Profetului căzuse-n mâinile românilor. Vestea străbătu ca un fulger, și cu ea groaza cu mult mai întunecată decât a morții. În deșert mai cerca Sinan să poruncească. Mulțimea, dând busna peste el, în fuga-i nebună, îl trânti de pe pod cu cal cu tot. Doi credincioși l-au scos din mocirlă și l-au dus pe brațe. În urma lor podul se prăbuși trosnind sub greutatea gloatei înghesuite, și-n locu-i crescu numaidecât între cele două maluri ale Neajlovului, un pod de leșuri peste care se-mbrânceau afară în larg turcii goniți din urmă mai mult de spaima lui Mihai decât de oastea lui. Și ce de plean căzu în mâinile românilor!

Noaptea aduse biruiților scăpare, biruitorilor odihnă.

Pân’ a nu se lumina de ziuă, domnul ținu sfat cu ai lui. Turcul putea primi din ceas în ceas oștire nouă: era balaurul căruia-i creșteau capetele tăiate. Șirurile românilor însă nu se mai întregeau. Înc-o bătălie — ar fi fost risipa isprăvii mântuitoare pentru care jertfise atâtea scumpe vieți. Fu hotărâtă retragerea în munți până la sosirea oștii lui Sigismund. Și-n revărsatul zorilor, pe când Sinan își dregea rândurile pentr-o nouă luptă. Mihai, ridicând tabăra, zbura cu vornicii lui la munte. În urma lui, Bucureștii și Târgoviștea, orașe aproape deșerte, se-nchinară fără nici o împotrivire turcilor care, bucuroși c-au ajuns cu bine pân’ aici, nu găsiră cu cale să urmărească pe Mihai mai departe. Biruitorul de la Călugăreni se așezase pe Dâmbovița în sus, la Stănești, în una din acele mărețe întărituri de stânci, care-au fost pururea pavăză celor puțini împotriva celor mulți. De-aici mai da câte-un iuruș prin cârdurile turcești ce roiau pe vale, flămânde de pradă. Dar zilele treceau și oastea din Ardeal nu mai sosea. Ba și din câți avea-n tabără se mai rupseră. Moldovenii care-i erau ca o mână dreaptă, plecară chemați grabnic de învăluirile țării lor: Ștefan Răzvan, ocrotitorul ungurilor, nu mai era domn. Boierii pribegi în Polonia ridicaseră-n locu-i pe Irimia Movilă, cu voia și sprijinul leșilor, — nu era viță de domn, dar avea cele mai frumoase moșii din buna țară a lui Ștefan cel Mare.

Cu el se calcă vechea datină a țării de a nu se da coroana decât celui de neam domnesc. Acest Irimia Movilă se trage din Movileștii ridicați de Ștefan cel Mare, iar de obârșia neamului lor povestește astfel cronicarul Neculce: „Ștefan Vodă cel Bun când s-au bătut cu Hroiot ungurul, precum zic unii la Cașin iară Letopisețul scrie că s-au bătut la șchee pe Siret, au fost căzut calul cu Ștefan-Vodă în războiu; iară un Purice Aprodul i-au dat calul lui; și nu putea în grabă încăleca Ștefan-Vodă, fiind om mic. Și au zis Purice Aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliță, și vino de te suie pe mine și încalecă!” Și s-au suit pe dânsul Ștefan-Vodă și au încălecat pre cal; și au zis atuncea ȘtefanVodă: „Sărace Purice, de-oi scăpa eu, și tu atuncea ți-i schimba numele din Purice Movilă”. Și au dat Dumnezeu ș-au scăpat amândoi și l-au și făcut boier, armaș mare, pre Purice i dintre acel Purice Aprodul s-au tras neamul Movileștilor de au agiuns de-au fost și domni dintre acel neam” (O samă de cuvinte).

De-abia pe la începutul lui octombrie sosi și multașteptatul Sigismund cu oastea lui în tabăra de la Stănești. El se mișcă încet, și se hotăra greu la luptă. Mihai sta pe jăratic. Când, peste-o săptămână, pornir-amândoi spre Târgoviștea, Sinan, bătrân cuminte, se retrăgea spre podu-i de la Giurgiu, lăsând Târgoviștea întărită de el în grija pașalelor și dând foc Bucureștilor mai greu de apărat. Marele vizir plecase la timp. Creștinii după ce trecură prin sabie pe turcii rămași de pază în Târgoviște, grăbiră să-l ajungă din urmă. Apucară dincoace, pe malul Giurgiului, numai coada oștirii și „calabalâcul” lui, vite, cămilencărcate cu tot felul de bogății; mai era și mulțime de robi, peste cinci mii de români, care căzură în genunchi, plângând de bucurie, când văzură steagurile mântuitorului Mihai. Sinan, care scrisese la Constantinopol minuni despre grozavele lui isprăvi, avu durerea de a privi de pe celălalt mal cum se prăbușesc peste apărătorii lor zidurile celor din urmă întărituri ale turcilor, sub vajnica năvală a creștinilor biruitori.

Astfel se sfârși marele război al celui mai puternic și mai temut vrăjmaș al crucii, venit cu strașnică hotărâre de data asta să prefacă pentru totdeauna țările române în pașalâcuri turcești.

Noiembrie începea să fulguiască. Sinan, învins, se grăbi a-și lua drumul spre Constantinopol unde-l aștepta mânia sultanului.

Sigismund, cu cincizeci de tunuri, dăruite de Mihai, și oastea aproape neștirbită, se-ntorcea mândru și foarte bucuros de-o biruință așa de ușoară. Mișcat de vrednicia lui Mihai, pe care acum o văzuse cu ochii, și înțelegând că pe-un asemenea om nu-l va mai putea privi de sus, singur găsi cu cale să desființeze nedreapta învoială din mai. „Atunci Bator Sigmon, zice un martor al vremii, dacă văzu pe Mihai-Vodă cu atâta vitejie și cu-atâta înțelepciune, slobozit-au Țara Românească, cu tot venitul ei, ca să fie iar pre seama lui Mihai-Vodă”. — Îndulcit la biruinți ieftine și mai mult cu vrednicia altora câștigate, Sigismund trimise pe Răzvan cu două mii de secui s-alunge pe omul polonilor din scaunul Moldovei, și să stea iar el domn — domn ascultător de craiul Ardealului, — în țara aceea, pe care ba ungurii, ba leșii, ba, acum în urmă, și tătarii umblau să se facă stăpâni. Dar nada fiind prea mică, peștele-a înghițit-o cu undiță cu tot. În lupta ce s-a dat în preajma Sucevei, oastea lui Movilă s-a ales mai tare. Răzvan, prins și dus înaintea domnului biruitor, fu tras în țeapă. Cu el s-a stins veche viță domnească a Mușatinilor.

Sigismund, amărât de pierderea Moldovei, se plânse împăratului și Papei. Craiul polonilor fu dojenit că lucrează împotriva creștinilor: „Cu pană de durere, zice papa, vă scriu că cele petrecute în Moldova crud m-au întristat…” Dar mortul de la groapă nu se întoarce. Leșii aveau nevoie de prietenia turcilor, și mai ales a tătarilor, care erau mai aproape și-i apărau de cazaci. De Moldova iarăși nu se-ndurau să se despartă, și Movilă rămase domn. Ba încă începură a râvni și la țara lui Mihai, în locul căruia cătau să puie pe Simion Movilă, fratele domnului Moldovei. Pentru locul acela însă iată că se mai înfățișă un doritor. Radu, un fiu al lui Mihnea Turcitul, veni cu oaste și firman de la Constantinopol. Veni prin Moldova. Avea ajutor și de la Movilă, care și-o fi zis în gând: „de nu i-ar fi cu noroc!”, și de la tătari, pe care de data asta, mai mult decât porunca sultanului, îi împingea vechea lor dușmănie împotriva biruitorului de la șerpărești. Avea el bune socoteli de acasă, dar se-ntâlni pe neașteptate cu cel ce știa așa de bine să-și apere tronul. Oastea-i fu sfărâmată și firmanul împărătesc nu-i folosi la nimic. Se-ntoarse umilit la Constantinopol și-n loc de coroană de domn își puse pe cap turbanul turcesc.

Se poate zice de Mihai că el domnea între fulgere, — așa creșteau primejdiile și se grămădeau în juru-i. Polonii îl săpau cu știutele lor șiretlicuri, și Movileștii așijderea. Tătarii îl pândeau cum pândește hoțul pe paznicul neadormit. Iar turcii făgăduiau trei țări pentru pieirea lui.

Știri îngrozitoare veneau din Răsărit cu cele dintâi adieri ale primăverii. Sultanul își chemă sub steag toate puterile Asiei lui. Se vorbea de patru sute de mii de ostași. Împăratul Răsăritului avea să se măsoare cu împăratul Apusului într-un război hotărâtor. Minuni ar fi făcut brațul și mintea lui Mihai în cumpăna asta mare. Dar oastea-i era împuținată, țara istovită, satele de la câmp mai toate pustiite, — și ajutorul așteptat nu mai sosea. Singur alerga de colo-colo, dregând, însuflețind, întărind pe cei slabi cu uimitoarea putere a firii lui, înfățișând astfel, în urletul acelei furtuni, lupta măreață a corăbierului neînfricoșat cu mania uriașă a talazurilor mării. Un an cumplit a fost și anul 1596. În țară jelanie și sărăcie. La hotar hărțuielile cu turcii și cu tătarii nu se mai curmau. Mihai era neadormit. Vrăjmașii lui, văzând că n-au să-l poată răpune altfel, îi uneltiră pieirea pe căi mișelești. Și marele voievod avu durerea de a descoperi că vânzătorii erau chiar dintre sfetnicii lui cei mai de aproape. Cu sabia-și curăți Sfatul de ticăloși, grăbit să-și descurce drumul. Și zile de liniște tot nu s-așezară. Pe toamnă, când gloatele erau duse la câmp, o cumplită năvală de tătari îi bântui țara până aproape de București. Își strânse-n pripă o brumă de oaste, dar când scăpătă cu ea-n limpeziș nu mai găsi decât urmele jafului lor. Stătu câteva zile la Gherghița, lângă Ploiești, de-și mai adună din țărănimea împrăștiată, și, neputând urmări pe tătari în depărtatul lor Buceac, se repezi iar asupra așezărilor turcești de la Dunăre. Începu cu Nicopoli. Orașul fu pustiit în două zile. Cetatea, înspăimântată, flutură de pe metereze flamura păcii. Cu mândre daruri cinsti beiul pe domnul român, și prin tot felul de vorbe bune căuta să-l facă prieten turcilor… Că e păcat, zicea el, ca un viteaz așa de mare și de vestit să stea-n dușmănie cu stăpânul celei mai puternice împărății din lume, care chiar acum zdrobise-n câmpiile Ungariei oastea împăratului creștin: și că, iată, el va ieși înaintea sultanului și-ngenunchind îl va ruga să uite cele petrecute, să uite și să ierte — și toate s-or întoarce spre binele voievodului și spre norocul țării lui… Mihai asculta gânditor. — Cine știe? Nu hotărî însă nimic. Își luă rămas bun și se-nturnă cu cinste-n Târgoviștea, el încărcat de daruri, ostașii de prăzi. Asta a fost pe la începutul lui noiembrie. Pe-aproape de Crăciun îi și sosi un ceauș cu steag de pace de la „prea luminatul” Sultan. Beiul de la Nicopoli se ținuse de vorbă. Mihai aflase acum toate nenorocirile din Apus: un șir de izbânzi ușoare făcură pe creștini să se încreadă prea mult în norocul lor, și-n ziua de 27 octombrie pe când biruitorii, orbiți de lăcomie, jefuiau bogatele corturi ale sultanului învins, deodată se pomeniră izbiți de vajnicii călăreți ai lui CicalaPașa, — și-n mai puțin de-un ceas aproape toată oastea creștină dormea somnul de veci pe câmpul de la Keresztes. „Astfel a fost, încheie cu durere povestitorul, acea bătălie de la Keresztes, pe care creștinii o câștigară prin curajul lor, ș-o pierdură prin lăcomia lor — strașnică pildă, care spune povățuitorilor de oști, cu vitejia poate căpăta izbânzi, dar că numai înțelepciunea le poate păstra”.

Se-ntrebă și Mihai: ce-i de făcut. Cumpănea puterile celor doi împărați, și nu știa încotro va fi aripa sub care se va umbri mai bine țărișoara lui. Cel de la care toate bântuirile-i veneau, îi trimetea steag de pace, — și cel care îl împingea mereu în foc, nu-i da nici un ajutor.

Spuse ceaușului s-aștepte, și plecă-n Ardeal să ia înțelegere cu Sigismund. În ziua de 30 decembrie fu primit cu alai mare în Alba-Iulia. El aducea învinșilor de ieri însuflețirea viteazului, sfatul înțelepciunii — nădejdea izbânzii de mâine. Trebuiau însă hotărâri bărbătești. Trebuia strânsă mănunchi toată puterea odată, într-un război mare, iar nu fărămită în lupte mărunte și de stânjeneală, care mai mult tulbură decât limpezesc tăria și viața popoarelor. Desluși câte greutăți are el acolo, la Dunăre, împresurat de-atâția dușmani, că nu mai știe dincotro să se apere mai degrabă, și câtă nevoie ar avea pentru îngrădirea țării lui, sau de-un ajutor puternic, sau de-o pace bună cu cel mai tare dintre dușmani. Și cum despre toate astea împăratul Rudolf avea să hotărască, rămase ca împreună cu Sigismund să meargă la Praga și Banul Mihalcea, unul din însoțitorii lui Mihai, pentru a se auzi astfel și glasul românilor în dezbaterea soartei lor. Iar domnul, încărcat de daruri și petrecut afară din oraș, cu același alai, se-ntoarse la Târgoviștea, pofti pe ceauș înaintea Sfatului țării, și primi bucuros flamura păcii. Dealtfel, așa mare temei pe împăcarea asta nu punea nici el, cum nu puneau nici turcii. Dar bietei țări, la strâmtoarea-n care se găsea, îi era de mult folos un cât de scurt răgaz, și Domnul știu să i-l dea.

La Praga împuternicitul lui Mihai a stat mai bine de două luni. Se vânturau acolo tot felul de vorbe, de planuri, de socoteli. Erau și vremile pe-atunci din cale-afară de mișcătoare, ș-atâta vicleșug în oameni, ș-atâta nestatornicie în toate hotărârile lor, că nu se mai punea crezare pe nimic. Împăratul umblă să vindece cu vorbe răni făcute cu sabia. Sigismund, fățarnic, și însuși neștiind ce vrea, își schimbă gândurile dintr-o zi în alta. Aci scria sultanului: „Sunt gata să vin pentru a săruta pulpana Măriei voastre și pentru a ne supune, eu și toată țara mea, sub scutul aripilor puterii voastre”, aci hărăzia împăratului Rudolf coroana Ardealului, în schimbul unei pălării de cardinal, -aci zicea să i se trimită lui partea de oaste și de bani, cuvenită lui Mihai pentru paza porților dunărene.

În toiul verii, pe când soli din partea sârbilor și bulgarilor stăruiau de viteazul voievod să ridice spada și să-nceapă lupta mântuitoare, un nou ceauș, sosind de la Țarigrad, aduse domnului sabia și buzduganul, ș-un cal frumos împodobit, din partea sultanului, care-l întărea pentru toată viața la cârma țării pe el și pe fiul său Pătrașcu. Ajunsese la mare preț acum brațul și mintea voievodului român. El primea pacea turcilor și răspundea creștinilor de peste Dunăre să mai aștepte, că nu-i nici el destul de pregătit pentru un război. Dealtfel pretutindeni era pace, o pace surdă, o pace de nevoie, de care se bucurau toți și care nu-nșela pe nimeni. În țară începeau satele să se mai înfiripeze, mai ales de când făcuse domnul așezare ca tot țăranul, pe a cui moșie se va afla, acolo să rămâie „rumân veșnic”, și nici el, nici ai lui să nu se mai poată strămuta vrodată din locul acela, oricât de rău ar fi acolo, oricât bine ar putea afla aiurea. — Era o șerbire cerută de vremi. Cu măsura asta gospodăriile satelor se mai statorniceau, iar dările și oastea se puteau socoti și strânge mai cu îndemânare. Și mare nevoie era la vremea aceea de bani și de oaste.

Mihai cugeta de mult să smulgă Moldova de sub cârmuirea leșească a lui Movilă. Și tocmai se pregătea s-o pornească în fărâma asta de răgaz, când întâmplările neașteptate din Ardeal chemară aiurea grijile lui. Sigismund plecase, părăsindu-și tron și soție, pentru care era deopotrivă de nechemat. Ardealul era dăruit nemților, care nu prea știau să-l apuce, ca să-l poată ținea. Împăratul de la Praga, de această „mură-n gură” se mândrea ca de-o cucerire. Mihai vroia să știe cum rămâneau acum legăturile lui cu Sigismund: Stărui prin două rânduri de soli să aibă o lămurire. Și iată că veniră chiar împuterniciții împărătești ai Ardealului să lege legătura nouă cu viteazul domn.

În ziua de 9 iunie 1598, după lungi dezbateri, se întări la Târgoviștea următoarea învoială: Mihai să-și ție înainte toată stăpânirea țării, cu paza datinilor și îngrădirilor ei, și cu dreptul de moștenire al fiului și urmașilor lui de parte bărbătească, sub ascultarea „Marelui împărat al Austriei și Rege al Ungariei”. Acesta-i va da, pentru luptele ce va avea de purtat împotriva vrăjmașilor împărăției, leafa a cinci mii de ostași, la nevoie îi va trimite și cinci mii de luptători sau, în lipsă de oameni, bani pentru a și-i năimi din altă parte.

Dar iată că Sigismund se răzgândi, și pe la mijlocul lui august, plecând într-ascuns din castelul retragerii lui de la Ratibor, sosi la Cluj, unde la început lumea rămase uimită, apoi numaidecât îl înconjură cu dragostea ce se dă mai întotdeauna celui ce „pierdut era și s-a reîntors”.

Din nou Mihai își văz