Mihail

Povestea 'Mihail' - Povesti de Panait Istrati 💤
O aventură de 26 - 28 minute in lumea magică a povestilor

Pe la ora nouă dimineața, bătrânul poștaș al mahalalei bătu cu bastonul în poartă și strigă:

– Adrian Zografi!

– Așteaptă-mă puțin, moș Gavrilă; sunt dezbrăcat! răspunse Adrian.

„Ia, te uită, cugetă poștașul, pasărea călătoare s-a reîntors”. Și pășind în curte, dădu la o parte familiar, cu vârful bastonului, perdeaua de la fereastra deschisă a odăii lui Adrian, încărcată de ghivece cu mușcate, crăițe și busuioc. Moș Gavrilă știa că, ori de câte ori tânărul se brodea să fie acasă, niciodată nu lua o scrisoare din mâna lui, fără să-i dea doi bani, „să.bea o țuică”. Iar dacă se întâmpla să se reîntoarcă dihtr-una din acele hoinăreli ce ridicau mahalaua în picioare, bacșișul era „regesc”.

Ceea ce se întâmpla și acum. Adrian întinse brațul pe fereastră, fără să-și arate chipul, apucă scrisoarea și-i dădu cincizeci de bani (o băncuță de argint din timpurile trecute, căci lui îi erau tare dragi poștașii, socotindu-i „niște năpăstuiți ai instituțiilor noastre democratice, cărora le încredințăm bucuriile și tristețile noastre și pe care statul îi împinge la cerșetorie”.

Moș Gavrilă, deși prea mulțumit de bacșiș, rămase puțin nedumerit: pentru prima oară, Adrian nu-i strângea mâna, nici nu-i povestea la repezeală, cum și pe unde hoinărise, toate câte-i făceau atâta plăcere, mai mult chiar decât bacșișul.

– E supărat pe mine? o întrebă în șoaptă pe mama lui Adrian, care tocmai ieșea, să stea pe prispă, în bătaia soarelui primăvăratic.

– Nu pe matale e supărat, ci pe mine! răspunse bună mamă. Ne-am ciorovăit încă de aseară, când s-a înapoiat acasă. Oh! dracii de copii! Ar fi mai bine să nu-i ai…

Ca să-i dea dreptate mamei Joița, fără să-l audă însă Adrian, moș Gavrilă făcu câteva semne și gesturi, tare complicate, pe care biata femeie le urmărea cu interes și care păreau să-i spună: ,,Da… da… te cred… Ah! copiii… Sunt mâncat de ei… Trece…”

Tocmai atunci apăru Adrian: un ștrengar de optsprezece ani, puțin cam slăbuț, oacheș, păr des, ochii căprui umbriți de sprâncene dese și negre, față prelungă și palidă, gură cărnoasă de flăcău. Purta o vestă gri, cămașă din zefir, guler și cravată fără, cusur, pantaloni în dungi și papuci. O ceșcuță cu cafea turcească într-o mână, iar în cealaltă o țigare pe care o puse în colțul gurii, ca să strângă mâna poștașului.

– Bună ziua, moș Gavrilă!

– Bine ai venit, Adriene! Bre, bre ce chipeș ești! Ai spune, un fecior de bani gata. Asta trebuie să coste scump…

Mama, care știa săraca ceva, aruncă o uitătură poștașului: „Mai încape vorbă.” Și spuse:

– Barem de mi-ar asculta povețele… Dar totdeauna face cum îl taie capul! Și tot el se îmbufnează!

Adrian înlănțui gâtul maicii sale și o îmbrățișă, apoi spuse:

– Eu nu mă îmbufnez, mamă! Mă apăr… Și adresîndu-se poștașului:

– Închipuiește-ți, moș Gavrilă… Mama ține morțiș să mă însoare! Găsești că-i drept asta?

Mama Joița se înfurie:

– De ce nu-l întrebi pe moș Gavrilă dacă e mai drept s-o ștergi întruna de acasă și să te înapoiezi ca un cerșetor?

La care bătrânul găsi că-i mai înțelept să nu-și vâre degetul între ciocan și nicovală, și se îndepărtă, înălțând din umeri.

Ceartă veche între mamă și singurul ei fecior, dureroasă ca o rană nevindecabilă. Adrian, potrivnic la tot ceea ce o mamă săracă așteaptă de la copilul ei, refuza, din instinct, să calce pe drumul obișnuit oricărui tânăr care vrea să-și facă o „situație” în viață. Destoinic, sârguincios și chiar descurcăreț, dădea totuși dovadă unei nestatornicii, care o dispera pe maica-sa, făcând-o de râsul mahalalei, care, departe de-a fi mai brează decât el, îi plăcea să bârfească pe socoteala altora. Trebuie să recunoaștem, însă, că și viața lui Adrian se preta de minune la așa ceva.

De la doisprezece ani, de când intră voinicește la stăpân și până în clipa de față, nu puteai deloc număra slujbele ce le încercase în șase ani. Colac peste pupăză, părăsea regulat orașul – fără voia maicii sale sau a mahalalei, – își pierdea urmă câteva luni și aflai deodată că într-o noapte s-a reîntors, zdrențăros ca un cerșetor. Atunci, gurile rele se simțeau la largul lor.

– E un derbedeu! Se vede cât de colo, că mă-sa l-a adus de contrabandă… Nimic bun n-o să iasă din băiatul ăsta. Și Joița, barem, nu l-a lepădat! E o pedeapsă…

Adrian era cu totul altceva decât un derbedeu. Maică-sa îl „adusese” ca orice femeie, care naște un copil, din mila Domnului, chiar dacă lipsește uneori – ca în cazul lui Adrian – binecuvântarea bisericii. Cât despre prezicerile răutăcioase ale mahalalei sau despre „pedeapsa” ce-o meritase maică-sa, mahalaua așteptând ca cerul să-și rostească voința, izbutea să-și impună spusele. Fapt ce smulgea lacrimi fierbinți sărmanei văduve, care, auzind numai vorbe rele, ajunsese și ea să-și creadă feciorul un derbedeu.

Credea, dar se împotrivea în fața străinilor. Băiatul ei? Spunea adesea:

– Doamne, care-i crima lui? Nu bea, nu se bate, nici nu fură ca ai lor! Afemeiat nu-i câtuși de puțin. Citește. Cu nasul în cărți întruna. Atât! Acum c-o fi nesupus, că-și schimbă stăpânii ca pe cămașă și că hoinărește peste munți și văi, da, e adevărat! Dar de asta sufăr numai eu! De ce oare se amestecă și alții? Fiecare să-și vadă, mai degrabă, de bârna din ochi… Cuvinte drepte… înțelepciune de femeie simplă… Dar ce știe biata lume despre dreptate, despre înțelepciune? Le disprețuiește și se predă, bezmetică, nedreptății ei, ceea ce nu împiedeca deloc pe Adrian să-și urmeze calea.

Care drum? Ar fi tare greu de precizat, cu atât mai mult cu cât feciorul Joiței „spălătoreasa” nu și l-a ales niciodată. El se lăsa, mai de grabă, – condus, împins, aproape azvârlit. Și o pornea pătimaș, neînțeles, singuratic, din această mahala a Brăilei – ca dintr-o Sahară a spiritului omenesc – fără o călăuză, fără un prieten, singur să se tânguiască, singur să se bucure. A da din coate, pentru a-și face un rost bun în viață, i se părea un gând comun, josnic, aproape smintit, o luptă nesăbuită ce preocupă toată puița omenească, dar pe el nu-l putea atinge.

Îi spunea mamei:

– Un rost bun în viață? Adică să nu trăiești decât ca să devii un mare patron, un mare negustor? Oare pe lumea asta numai îmbuibarea și bunăstarea să conteze? Acele sărmane ființe, cu tine la un loc, să nu vreți altceva decât să-mi omor toate orele, toate zilele, toată viața, numai ca să învăț cum se face avere, ba chiar, până la urmă, să și fac una? Atunci m-ați stima… Dar eu țin să vă spun, că prea puțin îmi pasă de stimă voastră și că averea mă lasă rece.

Am în față viața nesuferită a celor înstăriți. Îi văd cum trăiesc, ce iubesc, ce-i pasionează. Ei bine, nu-i invidiez. Pentru nimic în lume, n-aș schimba sentimentele mele cu ale lor. Ăștia sunt viermii omenești. Măreția vieții le scapă pe de-a-ntregul…

Neînțelegîndu-l, mama îi obiectă:

– Ce dracu’ înțelegi tu prin,,măreția vieții”, când ești un pârlit ca și noi? E oare o „măreție” să te spetești muncind pentru doi lei pe zi și mâncare, așa cum mă vezi că fac? Ție, care stai toată ziua cu nasu-n cărți – de parcă ai fi popă – ce-ți aduce citania asta? Ilie băcanul abia știe să se iscălească și e milionar. Fă ca el mai bine. Silește-te mai întâi să nu fi un zilier fără viitor și p-ormă citește cât oi vrea…

– Cu neputință, mamă, îi striga Adrian. Nu pot sluji, în același timp, pe Dumnezeu și pe dracul!

– Dar, Doamne, care-i dumnezeul tău, săraca de mine! Unde vrei să ajungi? Ce scop urmărești?

– Nici unul! Trăiesc în legea mea, cerând tot mai puțin pentru burtă, – mult, cât mai mult cu putință, pentru sufletul și mintea mea…

– Și ce ceri tu pentru sufletul și mintea ta?

Până aici….

Aici se oprea, totdeauna, veșnica lor ceartă. La această întrebare a mamei, fiul se închidea în sine. Zid chinezesc. Barieră de netrecut…

Degeaba încercase Adrian, timp îndelungat, să explice mamei lui cum înțelegea viața: să iubești artele și libertatea; să guști frumusețile pământului; să nu fii în rândul celor ce exploatează pe oameni; să te mulțumești bănește numai cu strictul necesar; să trăiești în dreptate și frăție; să adori un prieten scump; să faci cât mai mult bine în jurul tău… Până aici… Mama Joița, deși miloasă și cu suflet darnic, ea, care muncea „cincisprezece ore în șir, pe zi, pentru doi lei și mâncare”, știa din pățite că viața hotărăște altfel.

Tristă, fără o vorbă, își privea feciorul. Și uneori îi spunea:

– Parcă aș fi găina care a clocit pui de rață: nu pot să-mi urmez copilul pe acolo unde trebuie să știi să-noți!

Nu se putea ține după un pui,,de rață”, în apele cristaline ale idealului, unde el plutea în voie. în schimb, rămasă pe mal, umilă, nu-și pierdea din ochi ciudatul pui hoinar, care se deda la năzdrăvănii, de unde se înapoia totdeauna cu mațele chiorăinde, căci acele ape scânteietoare nu-l hrăneau deloc; ba, îl costau chiar scump, ca să se scalde deseori în ele.

Adrian nu-și da seama deloc, asemenea păsărilor cerului, care cânta și ciugulesc ce găsesc.,,Pasărea” lui moș Gavrilă nu găsea însă nimic, oricât ar fi fost de puțin pretențioasă. Atunci, mama-cloșcă, care nu iubea aceste,,bălăceli”, scormonea pământul pentru amândoi, înzecindu-și sforțările ca să-și hrănească bezmeticul adus pe lume.

Mahalaua fierbea, măcar că purtarea ei era oarecum ciudată. Ea găsea firesc, ca un băiat „de familie bună” să stea pe spinarea societății până la vârsta de douăzeci și cinci de ani, dacă se putea lăuda cu o biată diplomă. Se bucura din răsputeri („Ah! feciorul șefului nostru de gară, o să vedeți, o să devie procuror!”), se îmbăta cu o fericire clădită pe propria-i mizerie, exact ca și mulțimea alegătorilor care strigă „ura” și țopăie de bucurie, când își vede șefii bând șampanie în sănătatea ei! Dar dacă se întâmpla ca unui copil, născut din nenorocire într-un bordei, să i se aprindă în inimă dorința sinceră de-a învăța și că acest copil să aibe curajul de-a se împotrivi soartei sale, atunci gura mahalalei tabăra pe el, înverșunată: ,,Cum? Ce ?… Ce are ăla de se grozăvește atâta? Ce se pretinde că știe? Nu-i mai breaz ca altul de teapa lui! Haide, haide!”…

Adrian nu făcea pe grozavul, însă în ochii mahalalei orice încercare de-a te izola este socotită semeție, dacă nu și mai rău. Adrian nu răspundea niciodată acestor nerozii. Tăcut, își spunea sieși: „Ei, da am pretenția că înțeleg mai multe decât alții ca voi. Și că-mi poate pielea mult mai mult decât viitorul vostru procuror!”.

Lovitura pe care Adrian o primise în fața poștașului, îl durea vădit. Reintră în odaia lui și începu să-și cerceteze conștiința. Desigur, lăsând la o parte bârfeala propriu-zisă, mahalaua avea un pic de dreptate. Jumătate din timp, el bătea drumurile sau citea, zi și noapte, ceea ce însemna același lucru pentru niște oameni simpli. Aceștia nu cereau decât să te comporți ca feciorul șefului de gară, adică „să citești, ca să devii procuror”, sau și mai bine, să rămâi în turmă, să muncești, să te însori, să faci copii și să mori. Foarte limpede!

Ceea ce făcea însă Adrian, nu era câtuși de puțin limpede: nu stă locului, cutreiera țara în lung și în lat, se închipuia învățat, nu se încârduia cu nimeni și toca ultimele economii ale maică-sii, strânse cu prețul atâtor renunțări. Mai ales, nu i se iertau aventurările păgubitoare, la Galați, Buzău și Giurgiu sau din regiuni mai îndepărtate, de unde se înapoia totdeauna fără o cămașă, cu hainele în zdrențe și mort de foame. Reîntors acasă, găsea un schimb nou, pe care mama Joița îl cususe noaptea, plângând.

Da, așa era! O recunoștea el însuși, pe față. Dar… „Cu ce sunt eu de vină, Doamne, dacă așa sunt clădit?” Și cum se înduioșa de sine însuși, își acordă circumstanțe atenuante. N-a dat el, oare, dovadă de cumințenie, încă de la doisprezece ani? Nu s-a dus, singur-singurel, să intre la stăpân la vârsta aceea? întâi, la Kir Nicola, plăcintarul de-alături; apoi, la o mare băcănie; pe urmă ucenic la Atelierele docurilor, hamal în port, băiat de alergătură la un armator, iar în ultimii doi ani să învețe, în sfârșit, meseria de zugrav, la care se oprise.

E drept că hoinărelile și cărțile – băi de lumină pentru suflet și minte – îi înghițeau repede toate slabele câștiguri, aruncîndu-l iarăși în spinarea bietei sale mame. Dar…

Ah!, acest „dar”, care-i revenea pe buze neîncetat, ca o supremă scuză, cui să-l spună? Pe ce piept de prieten să-și culce capul, plângând și gemând încetișor: „Dar iubesc acele lucruri… Ele îmi sunt toată viața. Și dacă cineva mi le ia, viața nu mai are nici un sens pentru mine; sufletul mi s-ar cufunda într-o beznă de nepătruns!”…

Singur în camera sa, cu capul între mâini, Adrian se întreba în gând: „Cui s-o spui? Unde-i prietenul, prietena, ființa omenească în stare să m-asculte și să mă-nțe-leagă? Sau, poate, nu cumva sunt nebun?”

Se ridică greoi, se încălță și ieși, în curte, liliacul în floare îmbălsăma aerul. își afundă fața într-un buchet mare, închise ochii, sorbindu-i adânc mireasmă.

Mamă-sa era încă pe prispă și-și privea mâinile arse de leșie. Adrian i le luă încetișor și le sărută.

– Ți-e ciudă tare pe mine?

– Nu… Nu pe tine… Ci pe soarta noastră. Tu nu ești rău, o știu…

– Îți făgăduiesc să muncesc fără întrerupere. Mă împac cu zugrăvitul. Sunt mai liber. Dealtfel, uite, din ultimul drum în Dobrogea, am adus cincizeci de lei, pe care i-am pus deoparte în mai puțin de trei săptămâni. Aseară, nu mi-ai dat răgaz să-ți spun. Iată-i. Pentru mine nu păstrez decât un leu.

Mișcată, mama cuprinse capul fiului și-i sărută ochii.

– Da! simt că ești băiatul meu!

O voce răgușită răspunse acestei revărsări de dragoste a două inimi:

– Oh! îndrăgostiții ! N-a greșit cine a spus că nu trebuie să te bagi între părinți și copii, când se ciorovăiese… Totdeauna sfârșesc prin a face pace.

Era mama Ioana, proprietăreasa casei, o biată proprietăreasă a șase odăițe, înșirate ca niște cutii și spoite cu văr, care-i aduceau douăzeci de lei pe lună. Văduvă, spălătoreasă ca și mama lui Adrian, părăsită de copii și muncind din greu ca să-și ducă zilele, mama Ioana își oprise o cămăruță în fundul curții, unde să-și plângă bătrânețea. Dar și ea avea o speranță: Leana, fata ei, ultima dintr-o liotă de copii, croitoreasă iscusită, care lucra de doi ani la București, ca să învețe mai bine meseria. Fusese în copilărie prietenă de joacă a lui Adrian și, după dorința părinților, logodnica lui de mâine. Dealtfel, se și spunea că odinioară cei doi copii se îndrăgiseră foarte mult, fiind de aceeași vârstă și temperament năvalnic. De atunci, însă, cursese multă apă pe Dunăre, așa că azi nu se știa precis ce poți să mai crezi despre dragostea lor de ieri.

Cu ocazia sărbătorilor ultimului Crăciun, în timpul unui scurt popas în casa părintească., Leana se rostise împotriva căsătoriei cu un vagabond. Adrian îi dase dreptate, puțin mâhnit, deși nu se gândea deloc la însurătoare. Mama Joița care se gândea, chiar foarte mult, era tare amărâta din pricina asta. Sărmana femeie își pusese toate speranțele în această căsătorie, care avea să-i adune feciorul de pe drumuri, creîndu-i un cămin. Cât privește pe mama Ioana, starea de nehotărâre și rezerva ei față de nestatornicia lui Adrian, spuneau mult.

Și iată că situația trebuia, chiar azi, să se limpezească, prin sosirea Leanei. Ea își înștiințase mama și pe Adrian că părăsea definitiv Bucureștii și venea să se așeze, pe cont propriu, la Brăila. Lucru hotărât, dealtfel, de multă vreme. Scrisoarea primită de Adrian în dimineața aceea (destul de prietenoasă, deși cam rezervată), aducea numai vestea sosirii ei la amiază. Mai mult ca să facă plăcere prietenei de altădată, decât s-o hotărască la măritiș, Adrian apăru,,scos ca din cutie”. Veselă, mândră de „domnișoara” ei, pe care o și poreclise „bucureșteanca”, mama Ioana îl întrebă:

– Ei, te duci s-o întâmpini la gară?

– E ceea ce vreau să fac, dacă dumneata n-ai nimic împotrivă, răspunse Adrian.

– Dacă o să fii cuminte, poți să te duci.

– Totuși, îmi dai voie s-o sărut?

– Cu băgare de seamă…

„Zece Mai”, mare sărbătoare națională! Cum mai avea o oră până la sosirea trenului, Adrian făcu un lung înconjur pe strada Carantinei și bulevardul Cuza – drumul său preferat când mergea în oraș, de când maică-să se mutase în urâta strada Griviței, cale dreaptă spre deocheata Comorofcă, pe care o egala în crime și murdărie, fără să se mândrească însă cu un,,Codin”.

Pe bulevard, paradă mare, defilare de cavalerie, cu săbii sclipind în bătaia soarelui, trompete, piepturi înzorzonate cu decorații. Adrian își întoarse ochii cu dezgust: față de atari manifestațiuni, se simțea mai străin chiar de s-ar fi petrecut pe lună. Dar, dezgustul său se preschimbă în revoltă, când văzu, puțin mai încolo, o bandă de liceeni maimuțărind pasul militar, cântând imnul regal și strigând dinaintea unor magazine: „Jos jidanii!”.

De pe trotuarul unde se afla, Adrian zări printre manifestanți un fost coleg din școala primară, acum „elev într-a șasea” și pleșcar notoriu. Vru s-o șteargă repede, dar celălalt, desprinzîndu-se din grup, se apropie de Adrian și-i strigă, cu ochii injectați:

– Hai, Adriane, vino cu noi!

– Ce să fac? întrebă el, mirat.

– Pe dracu! E „Zece Mai”! Oricine trebuie să arate că simte românește!

– Și tu o arăți strigând: „Jos jidanii?”

– Desigur… Ca orice bun patriot!

– Atunci eu nu țin să fiu „bun patriot”, conchise Adrian.

Liceeanul se depărta, urlând:

– Afară cu fanarioții!

Presupusul fanariot era Adrian, al cărui tată fusese grec. Zâmbi, gîndindu-se că „patriotul” era bulgar, după mamă, o bulgăroaică sărmană și cumsecade, pe care bărbatu-său, un bețivan „român get-beget”, o bătea în fiecare zi.

Sosind prea devreme la gară, Adrian se retrase la bufet, ceru o cafea, aprinse o țigare și se gândi la prietena sa.

Îi era dor de ea, mai mult decât de însurătoare. Își aducea aminte de copilăria lor voluptoasă, când, mamele plecate la muncă, Adrian se furișa în odaia Leanei, îi citea Paul și Virginia, și o mânca din ochi. Leana, încă în pat, se lăsa mâncata, jucând comedia nevinovăției. Dar Adrian, care nu se prefăcea, își adulmeca prada timpurie. Acest băiat nu cunoscuse deloc inocența, puritatea, – dacă prin asta se înțelege ignoranța bănuielii trupului. La vârsta de zece ani, văzuse și ghicise tot; la cincisprezece, era bărbat în toată puterea cuvântului. Asta nu i-a dăunat, dimpotrivă, deveni și mai sănătos. Și descătușat de tulburarea cărnii, care copleșește ființa omenească și-o împiedică să se împlinească, el își luase zborul către înălțimile care ne cer, spre a fi înțelese, un suflet pe de-a-ntregul descotorosit de această povară bolnăvicioasă.

Adrian, impulsiv, sălbatic, străin la morala ce i se făcuse și supus orbește legilor creațiunii, se purta, în toate împrejurările, fără să se sinchisească de ceva. Aci se află întreaga sa inocență – barbară – pe care o dovedi, îndată ce Leana coborî din tren.

N-o mai revăzuse de doi ani. O simți femeie pe măsură și numaidecât se aprinse. Mintea i se tulbură, inima-i zvâcni ca unui leu turbat într-o cușcă strâmtă, iar sângele clocotind își plimbă torța aprinsă, din creștetul capului până-n vârful picioarelor. Avea și de ce. Blestemata de Leana – o mânză născută dintr-o româncă și un tătar, amândoi din flori – era făcută mai mult pentru dragoste, decât pentru croitorie, cu trupul ei modelat în iadul dorinței, talia suplă ca de șarpe și figură de indiană, cu ochi oblici, ale căror luminițe ucigătoare țintuiau locului pe trecător.

Bietul băiat – cu gura chinuită de dorința de-a mușca, cu ochii împăinjeniți de un abur dens, din pricina fierbințelii nebune ce-l apucase – nu scoase o vorbă. Împinse pe Leana cu bagajul ei într-o trăsură și, îndată ce ajunse pe străzile întortocheate ale mahalalei, pustii la acea oră, sări de gâtul prietenei și o mușcă însetat.

„Bucureșteancă”, așa cum se credea, Leana uită de birjar și-i trase un nechezat, cum numai la Brăila se poate auzi, în bărcile care alunecă seară pe Dunăre sau la umbra duzilor, în după-amiezile cu arșiță. Asta nu înseamnă că nu-i plăcuse, (nici unei femei sănătoase nu-i displace așa ceva), însă o duruse tare. Și ca să-i dovedească originea brăileană, ea îi cârpi îndată o palmă, ca pe la noi.

– Na! să te înveți minte, altă dată să mai dai buzna.

– Dacă-i numai pentru atât – se amestecă birjarul – apoi o să te ia mai domol, dar sigur…

Birjarul însuși fusese îndrăgostit de Leana, pe vremuri. Acum se însurase și avea copii. Ea i-o reaminti, cu asprime:

– Caută-ți de drum, păcătosule, uiți că ești înhămat?

– Fiecare la rândul său. Ca mâine o să pui șaua pe Adrian.

– Pe bașbuzucul ăsta? Niciodată ! Mai întâi c-ar fi un bărbat foarte rău. Cel mult, l-aș putea iubi…

– Norocoaso! Pe mine nu m-ai vrut.

– Tu, tu nu ești decât unul din cei ce fac burtă mare la fete. Ca tine, puzderie pe toate drumurile, ca urzicile! Adrian n-auzea nimic, îi lăsă să trăncănească, și, ca un câine, tăcea și adulmecă.

Pe strada Grivița, uruitul trăsurii strânse toate cotarlele, toate mahalagioaicele, care tocmai prânzeau în curte. Năvăliră la porți, mestecând ultimul dumicat, ștergîndu-și buzele cu poala șorțului, de grăsimea fripturii de miel.

Coborând din trăsură, Adrian auzi pe una dintre cumetre spunând:

– Oricum, ar fi o pereche minunată… Păcat că el e o mare haimana!…

Câteva ore mai târziu, Adrian se scula furios:

– Nu, nu! Viață-i asta, tot învîrtindu-ne neîncetat în jurul aceleiași chestiuni otrăvitoare? Eu o să plec într-o zi, de-a binelea!

Ieși trântind poarta de la stradă, spre marea curiozitate a cumetrelor, care, pe vine, dinaintea caselor, ronțăiau semințe de floarea-soarelui.

„Chestiunea otrăvitoare” care-l silise pe Adrian să plece glonț, o cunoaștem.

După îmbrățișări, după o masă îmbelșugată, luată laolaltă în curtea stropită și măturată, cele două mame și tânăra „bucureșteancă” deschiseseră asupra lui Adrian tirul încrucișat al bateriilor lor, întâi mai domol, apoi fără răgaz, ca o mitralieră:

– Trebuie să te-astâmperi… Să-ți faci un rost… Fiece lucru la timpul său… De-ajuns cu atâta haimanalâc… Scutit de serviciul militar (fiu unic la mamă văduvă), în curând însurătoarea… Leana e colea, oricând gata… Destoinică… La optsprezece ani, și-a croit un drum în viață… Fată cumsecade… își întreține mama… Câștigă mai mult decât un bărbat… O partidă bună.

Leana, la rândul ei:

– Și la ce bun atâta citanie, atâta umblet prin țară? La București, oamenii nu citesc decât jurnalele, și doar e Capitală!… E primejdios să știi prea multe, – se spune pe-acolo, la București… Cică asta te împinge să visezi la un ideal. Ori, nu există un ideal. O spun eu, care mă întorc din Capitală!… învață-ți bine meseria, fă-te patron și câștigă bănet, iată idealul!

Adrian își plimbă privirea de la una la alta, zicîndu-și: „Doamne, cât de urâtă e lumea!”.

Și neputând să mai rabde, se duse, lăsîndu-le pe toate trei într-o înțelegere cordială.

Afară, fermecătoarea stradă Grivița, cu pietre colțuroase ce-ți găureau tălpile; nor de praf ce-ți ardea ochii; ciorchine de mahalagii de toate culorile, în fața porților, care-și aruncau epitete; soare urât; cer spălăcit. Salcâmii în floare păreau că ei înșiși se tânguiesc.

Cu mâinile-n buzunar, privirea ațintită în vârful pantofilor (spre a nu fi obligat să salute în dreapta și stingă), Adrian se îndrepta agale spre Comorofca: „Ah, dacă l-aș avea barem pe Codin! M-aș duce cu el în baltă… Aș uita puțin de mine… Dar, vai! nici un Codin. Nici un prieten!”

Apoi: „Tii! L-am uitat pe kir Nicola”…

Și brusc o cârmi pieziș spre dugheana plăcintarului, pe care nu-l mai văzuse de-o lună. Ca să-i facă plăcere fostului stăpân și cum se afla în cele patruzeci de zile de după Paști, Adrian îl salută cu un „Christos a înviat!” pe grecește.

– Adevărat c-a înviat!… cu tine odată… răspunse kir Nicola, vesel. Ce-ai devenit, bre Adriani? De-o bună bucată de vreme, nu te-am mai văzut…

– Am fost în Dobrogea, kir Nicola. Ah, acolo e un adevărat colț de Orient!

– Ei, merge cumva mica ta meserie de zugrav?

– Da, cum nu! Cred, însă, că n-o să ajung niciodată să zugrăvesc catedrale; nu sunt tare la desen…

Voind să se așeze, observă:

– Totul e plin de făină, la tine…

– Ei, da! pulaki-mu (puișorul meu), ca într-o plăcintărie de „albanez puturos”! Și tu ești fercheș, ca un domnișor de pe strada Regală. Se vede că „bucureșteanca” te-a scos din minți… Mă duc să-ți caut un scaun.

Abia în clipa aceea Adrian observă că în plăcintărie se mai afla cineva: un om care citea stând pe-o bancă și a cărui figură, aplecată asupra paginilor, era cu desăvârșire ascunsă de șapcă.

Un om! Există oare o ființă mai banală decât un om? Te poate interesa cutare lucru, mai puțin decât un om?

Te poți îndoi de orice ar fi, mai mult decât un om? Chiar dacă-i un om care citește. Toată lumea citește. Urmează că trebuie să prinzi ele umeri pe un om care citește, să-l țintuiești de zid și să-i spui: „Rămâi așa, să te privesc în ochi?”.

Oh, a privi un om în ochi, nu-i un lucru dintre cele mai ușoare. Ochi ca aceștia poți întâlni mii și mii. Privirile lor se încrucișează cu a ta, pe durata unei clipe și apoi trec mai departe, la dreapta ori la stânga ta, nemaivăzându-i niciodată, ca și privirile acestor cirezi de boi mânate la abator.

Și printre acești ochi, printre aceste priviri se află desigur cele ce pot privi în inima ta, înțelegând-o. Dar ei trec pe de lături. Și tu treci… Și, în răstimpul unei clipe, ne-am pierdut un prieten care ne era hărăzit, prietenul unic pe care viața îl sortește oricărei ființe omenești, oricât de josnică ar fi, prietenul care vine să-ți dea bogăția inimii sale, despovărând-o pe-a ta. L-am pierdut. Căci suntem mai prejos decât câinii, care se întâlnesc în drum, se miros și-și spun: „Stai puțin să te privesc! Ești un biet animal, care-mi semeni: poate ai ceva să-mi spui, un lucru vesel sau trist, dar care mă privește deopotrivă, fiindcă sunt din același neam cu tine”.

Un om? Poate să vorbească treizeci și șase de limbi, inclusiv esperanto, dar, atunci când ar vrea să se adreseze altuia, el nu este sigur că o să fie înțeles. Nu are nici măcar curiozitatea câinelui. Pentru ce să te apropii de-un om? El poate să n-aibă aceiași părere cu a ta (fiindcă oamenii au păreri) și atunci trebuie să-l omori sau să-l lași singur, ceea ce în fond e același lucru.

Adrian îl privea pe omul care citea, dar acesta nu se uita la el. Știa că nu merită osteneală să privești un om, mai ales un om care era „dichisit ca un domnișor de pe strada Regală”, în timp ce el…

El era aproape în zdrențe, cu ghetele peticite și pline de noroi, o cămașă într-un hal fără hal, iar părul în lațe mari, pe tâmple și la ceafă, întocmai acelor derbedei de pe stradă pe care nu catadicsești nici măcar să-i scuipi. Se oprește oare vreodată cineva la asemenea năpăstuiți?

Desigur, nu putea fi vorba de un om, în asemenea zdrențe, chiar dacă ținea o carte în mina!

Și apoi, presupunând că vrei să vorbești unui atare necunoscut, nu ai cum s-o faci. Bună-cuviință te oprește să te duci de-a dreptul la el și să-i spui: „Iertați-mă, domnule, aș vrea să văd ce citiți”.

Și după ce ai văzut: „Ah, dumneata citești cartea asta? Dar o carte ca aceea pe care o ții dumneata în mâini, nu se citește nici în strada Griviței, decât într-o familie de oameni extraordinari! Astfel de oameni, eu îi socotesc niște aștri, eu… Dumneata ești un astru, domnule! Și pentru că sunt singurul în stare să te înțeleagă aici, în mahalaua Brăilei, facem parte din aceeași familie. Binevoiești, deci, să-mi spui cine ești și ce gândești despre starea jalnică în care te afli?”

Nu. Nu poți vorbi atât de nepoliticos. Trebuie să te recomande cineva. Dar cine ați vrea să slujească de mijlocitor, între doi aștri. Un al treilea astru?

Știi că ai haz! Dumneata crezi că aștrii cresc, la Brăila, ca ciupercile?

Adrian, care nu era politicos din fire, se apropie cu îndemânare de omul care citea cu cartea pe genunchi și aruncă o uitătură de lup pe paginile deschise. Foarte necinstit din parte-i. Dar merită să fii, câteodată, necinstit în viață…

Cartea era o operă, în franțuzește, ilustrată: Jack de Alphonse Daudet. Și pe umărul cititorului, Adrian zări, în același timp, o altă ilustrație mult mai strălucită: un păduche mare care mergea ca un rățoi ghiftuit…

„Oare numai pentru atâta lucru m-ai pregătit până acum?” va spune cutare cititor. „Da, prietene! Ca să ajung aici, te-am pregătit. Dar când asta nu-i o închipuire literară, ci viața însăși – viața frumoasă, viața urâtă, viața feroce – crezi că-i puțin lucru? Văzut-ai, oare, multe cazuri asemănătoare? Cunoscut-ai mulți oameni care devorau arta, în timp ce îi devorau păduchii? Cât despre mine, după ce am hoinărit, timp de treizeci de ani, din Orient spre Occident; după ce am trăit în mii de chichinețe și mi-am frecat coatele de toate neamurile pământului; după ce am căzut în mii de bezne și am primit mii de scuipați în față, eu n-am descoperit decât omul ăsta, care prețuiește cât universul întreg!”

Ceea ce dezlănțuiește pasiunea prietenească a lui Adrian – pasiune ce mocnea în fundul inimii sale – fu că acest păduchios citea în franțuzește și ce autor! Același pe care-l descoperise și el tot cu ajutorul duiosului și omenescului Jack, atât de mizerabil tradus în românește.

Să fii o slugă nenorocită, cu cinsprezece lei pe lună, la un plăcintar îngălat, din stradă Grivița, în vecinătatea acelui cuib de apași, unde pe atunci era o fală pentru orice flăcăiandru să spintece burta primului concetățean care cutezase să-l contrazică; să fii o ființă umană înghițită de întunecimile mocirloase ale mlaștinilor sociale, zdrobit de nedreptate și mizerie, și să citești în franțuzește, în fața lui Adrian, care își avea experiența proprie, – asta era o minune. Nu-i venea să creadă. De-aceea și spuse:

– Dumneata citești această carte sau te uiți la poze? Omul ridică încetișor capul, ca și cum s-ar fi întors din abisuri interplanetare, unde-i bine să te desfătezi, se uită ia Adrian cu o privire stinsă, ce venea de la mii de leghe depărtare de orice privire dumnezeiesc de prietenoasă și-i răspunse într-o românească tare schilodită, cu un ușor surâs pe buzele-i crăpate:

– Uitat poze.

Apoi, clipind de două sau trei ori, fără să vadă sau să presimtă ceva – fără să.ghicească fratele, prietenul, propria sa umbră ce-l căuta de când lumea – își lăsă capul în jos și se cufundă din nou în Elizeele tainice ale oricărui paria, care se adapă, se îmbată și trăiește cu arta. Dar privirea lui Adrian – privire de prieten singuratic, care niciodată nu se îndoise de existența prieteniei, pentru care se născuse și pe care o aștepta așa cum mugurul așteaptă soarele ca să îmbobocească – privirea lui Adrian rupsese dintr-o dată vălul greu ce-i acopereau ochii și înapoia acestui văl el surprinse zvâcnetul văpăii pe care nici o deznădejde n-ar fi știut s-o stingă. Pentru prima oară, Adrian se simți arzând de focul Dragostei, care depășește viața și supraviețuiește morții.

Prietenul, prietenul lui se afla acolo.

Kir Nicola, întorcîndu-se cu scaunul și prinzind frântură de conversație românească între Adrian și sluga sa, strigă pe grecește:

– Măi, Adriani, el nu știe românește, cunoaște însă bine limba tatălui tău. Vorbește-i grecește. Iată unul cu care ai să te înțelegi de minune; e din rasa ta.

Această destăinuire, pornită de la un om cumsecade, nu mărea cu nimic siguranța lui Adrian, care rămăsese pe gânduri, aproape nepăsător. Nu același lucru se întâmpla cu cel care citea. La rândul lui, avea presentimentul unei furtuni pasionale, ce se apropia, mai ales când kir Nicola i-se adresă, spunând:

– Uite, Mihaile! Asta-i tânărul care se hrănește cu visuri și de care ți-am pomenit zilele trecute.

Îi vorbise despre el? Și ce crezuse Mihail? Ca încredere ar putea să acorde prizonierul condamnat ia muncă silnică pe viață, spuselor unei fantome care i-ar intra în celulă și i-ar spune: „Ieși de-aici!… Ești liber!…”

Mihail închise încetișor cartea, însemnând pagina eu un băț de chibrit. Apoi, fără să se miște din loc sau să rostească ceva, cam plictisit de întrerupere, cercetă pe Adrian cu o privire mai vioaie, surîzîndu-i prietenos. Dar atât privirea, zâmbetul, cât și înfățișarea lui păreau să răspundă, categoric: „…Un tânăr din rasa celor care se hrănesc cu visuri?… Nu-mi vine să cred…”

Adrian nu dădu nici o atenție acestei comportări sceptice. O înțelegea. Cu mâinile în buzunar, umbla încoace și încolo prin plăcintărie. Își privea când picioarele, când strada. O senzație de fericire și de teamă îl furnică, în același timp.

Instinctiv, era încredințat de valoarea descoperirii făcute, simțea alături omul din „rasa” sa, prietenul pe care soarta i-l trimisese de departe, Dumnezeu știe de unde, și pe care răutatea omenească îl urâțise, spre a-i ascunde mai bine virtuțile, întocmai ca în basmul în care vrăjitoarea prefă