Ai fi crezut că moartea o mai îngădue în vieață, de milă, sau poate făcea o ironie dureroasă: cei sănătoși, cei grași, când unul dispărea dintre ei, își ziceau uimiți: «Iată un schelet care o duce mai bine decât noi!» Și arătau cu degetul, privind-o cu ciudă, pe biata copilă…
Era una din figurile pe cari mizeria le cioplește cu dalta ei hidoasă… Un fel de statuie ieșită din atelierul suferinței.
Trăia cum trăesc toți nenorociții: fără a ști pentruce.
N’avea nici o revoltă în potriva vieții și o primise cum primesc cerșetorii mila celor bogați, fără a avea dreptul de a întreba pentruce nu li s’a dat mai mult.
Ca să trăească, broda, pentru femeile bogate, batiste și cămăși. Această fată avea o imaginație artistică: cu vârful unui ac, cu fire lungi de mătase, ea crea felurite flori, izbutind uneori să le dea adevărata frăgezime a petalelor… Dar imaginația ei obosise, repeta ce făcuse mai înainte.
Femeile bogate începeau a fi nemulțumite; pâinea devenia mai neîndestulătoare …
Într’o dimineață de iarnă, sărmana copilă, se deșteaptă în patul ei rece, ca într’un coșciug.
Noaptea fusese un ger cumplit. In odaie era frig și o lumină care îți întrista ochii.
În ziua aceea trebuia să lucreze batistele, pe cari un fințat voia să le dăruească iubitei lui. O! lucrul acesta i se prea neînchipuit de dureros…
Ea privi spre fereastră: pe geamuri gerul zugrăvise o primăvară de flori iernatică… Eră o broderie fantastică, o minune de frunze, de ramuri, de petale…
De atunci lucrul ei a devenit mai ușor și mai spornic: în fiecare dimineață gerul îi aducea câte un model nou.