Scrisoarea I
(Primblare) Mai 1837
După ce trece Podul Iloaei — mișeniță de judani stremțoși și puturoși — călătorul respiră mai ușor mergând prin bogate fânațe și mănoase semănături, întovărășit de melodioasa cântare a crestoasei ciocârlii și a fricoasei prepelițe, pre care o precurmă din când în când cristeiul cu răgușitul glas. El s-ar lasa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele biciușcei postilionului și prozaicele lui răcnete nu l-ar turbura. Dar iacă te apropii de Târgul-Frumos! Să nu te luneci a judeca după nume și lucrul! câte lucruri și câți oameni își ascund nimiccia sub pompoase numiri!
Acest târg a fost odată rezidință domnească; acum însă nici o urmă de antichitate în el nu se mai vede, decât numai o biserică făcută de Ștefan Marele; pe urmă ajunse a fi capitalie de ținut, iar acum nici aceea nu este. Târgul-Frumos de ce merge, se face urât.
Nu departe de aici, sunt apele minerale de Strungă, de însemnător folos la felurite boale; ele sunt însă neîngrijite. Pătimașul nu numai că nu găsește îndemânările trebuitoare, dar e nevoit să-și facă și casă de locuit; pentru aceasta, mulți părăsesc de a-și căuta lecuirea în patria lor, și sunt siliți a cheltui sume însemnătoare ca să se ducă să găsească asemine ape la Mehadia sau la Baden. În campania trecută mulți din bolnavii ruși s-au vindecat aice.
Aproape de Târgul-Frumos sunt încântătoarele domene a Ruginoasei. Călătorul primind aici ospitalitate, uită necazele unui supărător drum. El pare că se trezește transportat ca prin un farmec în un castel descris de Walter Scott, unde găsește pe lângă mărirea feodalității, gospodăria Poloniei și eleganța Franței; și dacă vechii noștri boieri — sprijeni a patriei și a tronului — ar fi avut idee de arta heraldică, negreșit n-ar fi uitat a scrie pe scutul lor deviza vechii Engliteri Dieu et mon droit. Dar să ne întoarcem la drumul nostru. Vezi într-acea vale frumoasă — adevărat peizaj a Elveției — acel palat gotic, împregiurat de modeste case țărănești? Acolo sunt Miclăușenii. O cucerie sfântă te cuprinde privind cea bisericuță cungiurată de morminte îmbrăcate de răcoroasa pajiște. Crucele aste de lemn umbrite de salcii pletoase vorbesc mai mult inimii decât mărețele mausolee de bronz și marmoră ce arată lumei deșertăciunea oamenilor. Toate vestesc aici liniștea sufletului și dulceața vieții câmpești.
Să ne oprim aici în deal, ca să ne uităm puțin la acea frumoasă casă de pe culme, ce se pare zidită de mâna zânelor. Acolo este Șcheea.
Pe șesul acesta s-au înfrânt ambițioasele planuri a ungurenitului român Matias Corvin, cărui de i-ar fi lipsit ambiția, dupre talentele și virtuțile lui, istoria pe dreptul l-ar pune în rândul lui Tit, ce numea pierdută ziua în care nu i se înfățoșa prilej să facă vreun bine. Nu știu însă de ce privirea se ostenește a se uita mult la această prea regulată arhitectură; poate pentru că lucrările nouă n-au acel grandios ce se vede în toate lucrurile bătrâne. Aici pe vale curge Siretul; mai încolo, pe un pestriț prundiș se leagănă trândava Moldovă. Întocma ca o cochetă, după ce face multe cotituri, în sfârșit lângă Roman, vine de saruncă în brațele Siretului, amorezului ei.
Drumul mare este prin mijlocul a câteva sate de unguri, aduși și locuiți aice de domnii români în vremea necurmatelor bătălii ce aveau cu rigatul Ungariei, căci țara pustiindu-se adese de năpădirile dușmănești, domnii o împoporau cu prinșii ce luau de la vecinii lor. Colonii de aceste sunt și în Besarabia, unde multe sate sunt locuite și pănă astăzi cu ruși (malorosiani).
În vremea aceasta am ajuns la Roman, dar trebui să ne coborâm din trăsură, și n-ar fi nici o greșală dacă am merge pe jos pănă la gazdă, căci prin bortele șoselei de pe ulița Romanului, suntem în risc să ne prăvălim, și să ne rupem gâtul.
Politia Romanului întemeiată de romani și numită Praetoria Augusta și mai apoi Forum Romanorum, este catedră episcopală și capitală de ținut. Biserica episcopiei nu se deosebește prin altă decât prin o clopotniță de mulți ani începută și tot nesfârșită. Nimic mai frumos decât situația acestui târg pe un vesel podiș îmbrățoșat de Siret și Moldova, și nimic mai urât și mai trist decât casele lui. Un lanț de dughene le lemn, mucede de vechie, cu lungi și spânzurate streșine, în care pentru toată marfa un rufos judan întinde traiste, frânghii și băuturi, alcătuiesc una și singura uliță a Romanului. Odată însă acest târg a fost mai locuit, cum se cunoaște din multe case ce sunt acum pustii.
Aproape de Roman, pe moșia Gâdinții, se mai văd încă urme din risipurile cetății Smeredava. Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zise că numele țării vine de la ea și de la căpauca lui Dragoș; greșăște însă bunul bătrân în astă închipuire ce și-a făcut-o singur. Țara fu numită pentru frumuseța ei de romani Molis Dacia sau Molis Davia, și râul și-a luat nume de la țară. Aici iar pedestri trebui să trecem podul, dacă vrem să scăpăm întregi, căci podelele joacă ca tușele clavirului.
Negura de neplăcere ce îți dă înăuntrul Romanului se împrăștie îndată ce ai ieșit din el. Drumul de ce merge se face mai vesel și mai pitoresc. Culmele aste îmbrăcate cu rădiuri umbroase, satele aste cu așezările mândre, munții azurii ce se privesc în depărtare, vegetația astă vie, toate te fac să uiți urâtul târgurilor. Satul prin care trecem este Bozienii; dincolo în stânga sunt Budeștii. Toate sunt frumoase în ținuturile Romanul și Neamțul ce se par o grădină. Natura pe toate le-a înzestrat deopotrivă; le deosebește numai gustul proprietarului.
Să nu trecem cu nebăgare-n seamă pe lângă Bălănești. În iazul acesta, precum odinioară în fântâna Ipocreni, ades se scaldă Muzele
*
Mergând înainte nu te poți opri de a privi cu răpire astă încântătoare vale ce se desfășură dinainte-ți ca un covor. Vezi cel pârâu care o despică în lung și seamănă de departe cu o cordea albă? Se numește Cracău. Artistul ar zugrăvi con amore acele sate vesele împregiurate de grădini ce se prelungesc pe ambe malurile lui, și acest întreit șir de munți ce se întind în amfiteatru pe orizon, tufoși și creți ca freza unei marcheze din veacul XIV, deasupra cărora în depărtare domnește Pionul, spărgând norii cu pleșuvul său creștet.
Iacă intrăm într-o văgăună ce pe ce merge se strâmtează. Vezi cele căsuțe grămădite sub poalele stâncoșilor munți? Ia-ți pălăria și te pleacă; acesta e târgul Petrii! Râulețul care l-am trecut de vro trei ori, călcându-l în picioare cu dispreț, profund de o palmă și abia zuzuind pe prundiș, cutremură-te, căci e Huejdul! Când Carpații se mânie pe petreni și le trimit nori ca să-și verse ploaie piste târgul lor, Huejdul acest lin și ticnit, râulețul acest nensemnat se îmflă, prăvale orice-i iasă nainte, și furios sparge, trage, îneacă și după ce își răzbună de cei ce nu-l bagau în seamă, merge spumegând de se pierde în alte ape, agerul pârâu!
Biserica astă roșie este iar de Ștefan înălțată în cinstea Mergătorului înainte. Îndată ce câștiga o izbândă asupra neprietinilor, el nu lipsea a ridica și un monument în care să se mărească Dumnezeul războaielor și a îndurărilor; pentru aceasta în rar târg a Moldaviei nu vei găsi vreo urmă de a lui; și în vreme ce pomenirea multor urmași ai săi cu sunet a pierit, lucrările eroului român după trei veacuri și jumătate stau încă întregi în Moldavia ca și numele lui în inimi române.
Mai la vale este altă bisericuță făcută de eteriști; singură urmă ce a mai rămas din vestita Eterie! După fuga lui Ipsilanti și a ce Pe atunci locuia acolo prietinul nostru fabulist A. Donici.
lorlalte căpitenii, Iordache Olimpioti intrând în Carpați veni cu puțini bravi la Peatră și făcu astă biserică; apoi statornic în cugetul său, merse de se îngropă pentru relege și patrie sub zidurile Secului.
Poziția Petrii e foarte poetică. Ea stă între doi ascuțiți munțișori. Cest mai nalt se numește Petricica, celalalt Cozla. Amândoi stau falnici și amenințători deasupra ei, scăldându-și picioarele în apele Huejdului ce șerpuiește în vale, în vreme ce pe malurile lui, juna română culege nu mă uita ca să facă un buchet pentru amorezul ei.
Muntele e lasat pentru poet, și poetul pentru munte. Aici privind maiestatea naturii, el se inspiră de a cânta amorul și gloria, nu în zgomotul orașelor unde câte o privighitoare pribagă, în alee trase cu sfoara, sloboade niște sonuri tânjitoare și regulate ca muzica din califul de Bagdat.
Osian cânta între zăpezile Nordului, sub un cer brumos și posomorât.
Vale e me ama.
Scrisoarea II
(Rețetă) April 1838
Una din cele mai mari supărări a traiului din provinție este curiozitatea care un iașan deșteaptă, când, din nenorocire, vro nevoie îl silește a ieși în ținut. Abia apucă a se coborî din trăsură, și gloata curioșilor încungiură pre postilion.
— Cu cine ai venit?
— C-un boier. (Pentru postilion tot ce nu e țăran este boier.)
— Cum îl cheamă?
— Nu știu.
— De unde vine?
— De la posta din urmă. Și râzând că l-a pâcâlit, postilionul lasă pre curios să caute pre alții, ca să-i deie mai lămurit răspuns.
În vremea aceasta, locuitorul capitalei se culcă și doarme fără să știe ce revoluție a făcut venirea lui. Dar târgul fierbe pănă seara, când toți provințialii se adună și se așează la preferanț. Nu e vorbă decât de noul venit; șoșotesc, vorbesc, născocesc, alcătuiesc.
— Oare însurat e? — Tânăr e? — Bătrân e? — Ce caută? ce vrea? la ce a venit? — Știe franțozește? — Cum îl cheamă? — Ce familie? — A să șeadă aici? — Știe contradanțul cel nou?— și…. și… Îi vine cuiva, auzindu-i, să crăpe de necaz.
Măi dăunăzi vorbeam c-un june prieten de astă supărăcioasă boală de ținut, ce asuprește pre bieții iașeni.
— Eu am aflat o rețetă, îmi răspunse, cu care am scăpat. Am avut trebuință, sunt acum vro trei luni, să mă duc pănă la târgul… Cum am ajuns, a doua zi am dat un prânz mare, la care am invitat pre toți magnații târgului, mari, mijlocii și mici; barbați, femei, babe, fete ș.a.
S-au cam mirat de astă poftă, dar au venit cu toții. Am mâncat, am băut, și când am văzut că erau gata a se duce, i-am rugat să mai îngăduie puțin, și suindu-mă în picioare pe un scaun, le-am făcut acest cuvânt:
„Boieri, cucoane și cuconițe!
„Eu sunt de la Iași;
„Șed în casă cu chirie în mahalaua Păcurarii.
„Trăiesc din venitul unii moșioare ce am.
„Mă numesc B.B.
„Am venit aici ca să scap de tina și de pulberea Iașilor, și o să șed vro lună.
„Sunt trei ani de când a murit tatăl meu, și șepte de când a murit maică-mea.
„Am o soră măritată în Bucovina, care trăiește foarte bine cu bărbatu-său ce ține moșii cu anul, și are velniță cu mașină, și un unchi la București, care șede pe Podul Mogoșoaiei n.751.
„Sunt holtei, și n-am gând să mă-nsor.
„După slujbă nu îmblu.
„Nu-mi bat capul de politică, și n-am nici o opinie.
„Nu sunt nici bun, nici rău. La biserică merg rar. Nici fac, nici primesc vizite. Vorbesc puțin. Nu știu nici mazurcă, nici valț. Nu joc nici stos, nici vist, nici preferanț.
„Obicinuiesc a mă culca la șepte, și a mă scula la unsprezece ceasuri.
„Mă bărbieresc de trei ori pe săptămână.
„Iarna port pieptar de flanelă și galoși blăniți.
„Am două frace, trei surtuce și patru părechi pantaloni.
„Boieri, cucoane și cuconițe!
„Vă rog să nu bănuiți că vi le spun aceste, fiind chiar în interesul domniilor-voastre ca să nu vă mai osteniți a le afla. — Mă închin cu plecăciune!”
Ideea acestui june părându-mi originală și nimerită, o împărtășesc d-tale, ca una ce poate să-ți slujească și pe acolo.
Adio!
Scrisoarea III
(Vandalism) Ianuarie 1838
Imperiile și națiile au avut mărirea și căderea lor; ele însă și-au păzit naționalitatea subt orice împregiurări, căci deși prefacerile înrâureau în ființa lor politică sau morală, fiecare păstra încă o rază a vechiei sale, rază scumpă pre care o ținea ca un paladiu spre a-i sluji de scut apărător împotriva clevetitorilor originei sale. Din nenorocire în Dacia nu fu așa. Dacul se prefăcu în roman, romanul în român, și românul corcindu-se cu neamuri barbare și străine de el, ajunse în acea demoralizație și ignoranță în care și acum zace, și de care va fi greu a-l curăți.
Pre daci, nație scitică liberă și vitează, grecii în mândria lor îi numeau barbari, dupre proverbul lor favorit:
*
Nu știu însă de se cuvine acest nume unei nații care, învingând pre învingătorii lumii, avea un stăpânitor ce cerea Cesaru lui Dometian să-i trimită meșteri iscusiți în orice măiestrii pentru țara lui, și căuta păn-în fundul Asiei alianța regelui partilor, vrăjmaș jurat a romanilor, precum de asta ne spune Plinie cel june.
Traian cucerind Dacia o coloniză cu romani. Dacii se prăpădiră. Cei mai însemnați din ei, urmând pildei regelui lor Decebal, se uciseră unii pre alții ca să nu slujească de triumf la cei ce le fuseseră tributari, iar care au mai rămas, se romaniră. Atunci Marele Împărat așezând oști în cetățile dace, zidi și altele ca să fie de stavilă provințiilor nou cucerite în contra barbarilor. Când însă puterea colosală a romanilor începu a se pleca spre apus, când Roma încetă de a mai naște Bruți și Catoni, nori de ghinte barbare năpădind asupra ei, toți se strecurară prin Daco-România, aducând feluri de prefaceri triste în coloniile lui Traian. Ele zăcură deci pustiite și nepomenite de istorici pănă la sfârșitul veacului XIII, când cu înturnarea prinților lor din Transilvania, se începu o nouă eră pentru români.
Câte puțin-puțin, adunându-se pe lângă domnii lor, românii treptat ajunseră sub Ștefan Marele și Mihai Viteazul a fi respectați de învecinatele popoare; dar soarta lor fiind zavistuită de puterile vecine, Valahia obosită de atâte sângeroase bătălii și necurmate zbuciumări, se subjugă de puterea otomanilor ce era pe atunci în apogeul său. Moldavia privea cu lacrimi soarta sorei sale, și neputându-o ajuta, curând după moartea lui Ștefan, se supuse și ea protecției falnicului Suleiman ce îngrozise creștinătatea cu armele sale.
Sub jugul unei nații ce desprețuia științele, România — ce primise creștinismul în veacul III — căzu subt influința misionarilor greci a Constantinopolii, carii folosindu-se de credulitatea domnilor după vreme, introduseră în Daco-România slovele slavoane și goniră literele strămoșești. Aceasta fu cea întăi cauză a ignoranței în care se văzu România înfășurată, căci maimuțind pre Dumnezeul creator care poruncise să se facă lumină, călugării răspândiră întunericul, strigând: Fiat nox!
Pe lângă aceasta, îndarn aste nenorocite provinții suspinau după un repaos dorit, căci ațâțându-se războaiele între Rusia și Turcia ele slujeau de teatru. Transilvania scăpă de acest rău. Ea pare că se bucura de o liniște oarecare, liniște minciunoasă și amară!…
În adevăr, scăpaseră țările de tatari, pre care îi stârpiseră armele Rusiei, dar căzuseră sub osânda altor tatari mai cumpliți, pentru că aceștia nu prădau o lună sau două, prădau regulat câte șepte ani, și apoi când se duceau, ne lăsau spre răsplata averilor ce au fost stors, ciocoismul, luxul și corupția!…
Cine nu i-a cunoscut? Cine cu înfiorare nu-și aduce aminte de ei?
Tratatul de la Adrianopoli aduse țărilor recâștigarea a parte din drepturile pierdute de atâta vreme. Românul deșteptându-se din letargia sa, începu a se întreba pre sine ce gânganie bipedă este el pe lume, și în ce clas de animale ar putea intra? Cercetând origina și limba lui, se văzu că e roman, căci deși îi zic valah, valah va să zică italian, și moldav sau mol-dac nu va să zică slav. Ca să se încredințeze însă mai bine căută o istorie a țării lui. Cantemir în hronicul său merge numai pănă la înturnarea domnilor din Maramurăș. Ureche, Miron și alți hronicari au scris mai toți după tradiții făr-a îngriji datele. A trebuit deci să-și caute istoria în monumente și ruine!
În Ardeal nu mai află nici o urmă strămoșească. În Valahia vizită Caracalul, Turnul Severin; văzu restele podului lui Traian, căci valurile Dunărei respectaseră aceea ce oamenii n-ar fi respectat. Voi în sfârșit să găsească și în Moldova urmele strămoșești. La Roman căută să vadă cetatea Smeredava (cetate dacă), dar îi spuseră că la 1755 episcopul Ioanichie o dărmase cu porunca domnului Constantin Racoviță, pre care îl încredințase că în ruinele ei sunt comori, și cu peatra cetății făcuse zidiul episcopiei și a Precistei! Alergă la Galați să vadă cetatea Caput bovis numită de locuitori Ghertina. Vai! și pre aceasta vandalismul o surpa. Ciocanele spărgeau catacombele romanilor și cenușa lor o aruncau în vânt; iar cu peatra ei pavelau ulițile Galaților! Bietul meu arheolog încremeni la viderea unei asemene barbarii. Țipa, se încleșta de pietre; îl socotiră nebun și puțin a lipsit să-l închidă. În sfârșit vrând să-l aline, îi arătară două statuiete de bronz, un vas cu vro trei mii monede, și o colonetă de porfir . „Vandali! striga românul nostru, judecând de pe aceste, câte altele se vor fi stricat sau se vor fi luat, ce-ați făcut capitelele, bareliefele, lespezile cu inscripții? Nu vă temeți că se vor scula romanii ce au locuit aici, și vă vor face praf și pulbere?” Nime nu-l asculta; râdeau de omul acesta smintit, care credea că niște pietre pot sluji spre altă, decât a se zidi pivniți, case, sau a se pavela ulițe; căci ce le păsă lor că sunt români și sfarmă urme romane? Ce le păsă? întemeiau încă o a opta minune a lumii, un monstruos monument vrednic de acești barbari, un târg pavelat cu anticvități în veacul XIX!
Zău, este rușine și păcat a videa pe toată ziua pierzându-se câte o urmă a Moldaviei împreună cu peatra pe care era însemnată! Pe toată ziua rupem câte o foaie din frumoasa carte a vechiei; și curând, când vom mântui ruinarea tuturor acestor sfinte ruine, nu ne va mai rămânea decât a striga ca acel troian care cel puțin luase cu sine pre Dumnezeii săi:
Fuit Illium!…
Ce frumos ar fi — zice un literat englez — de a videa pre vechea Romă înviind în una din coloniile, ce ea întemeiase în capătul imperiei sale! Dar când toate monumentele noastre vor fi numai o cenușă, oricare străin va avea obrăznicia a ne zice că am furat numele acest de român pre care îl purtăm, și ce-i vom răspunde?
Întru durerea ce ne sfâșie la privirea dărăpănării romanității, nu putem decât a striga asupra vandalismului, și a face o chemare la inimi nobile, știind că:
A tous les coeurs bien nés que la patrie est chčre! Monedele acestea le-au împărțit B… S… între ei. Ce a fost mai însemnat între anticvitățile găsite le-au luat dd. Mavros și Ventura și care a vrut și a apucat. La cabinetul din Iași nu s-a trimis mai nimic. David Urquart. Autorul acestui articol ce s-a publicat în „Albina românească” cu învoirea cenzurei , fu exilat la moșia sa nejudecat și neosândit — deși se găsea deputat — pentru ca să învețe a nu mai spune adevăruri crude.
Scrisoarea IV
(Un poet necunoscut) Mai 1838
Natura a lasat oameni meniți a trece necunoscuți pe calea vieții. Toată misia le este să resădească câteva flori în drumul lor.
Daniel Scavinschi era de neam român din Bucovina. Rămâind orfan în tânără vrâstă, se duse la Liov în Galiția, la o rudă a sa ce era spițer, pe lângă care, slujind calfă, învăță puțină botanică. Ca să se supuie modei polone, mai adăogi un schi la porecla sa, și din Scavin se făcu Scavinschi. Învăță limba nemțească și o cunoștea bine, dar nu iubea pre nemți; pentru aceea, când muza română începu a-l supara, preferă a traduce din franțeză, deși o știa mai puțin decât pe cea germană.
Pe când el își petrecea zilele plămădind cantaride și pisând chinchină, la 1823, un boier moldav, înturnându-se de la Viena, îl cunoscu, și văzând în el dispoziții poetice și spirit deștept, îl îndemnă să vie la Iași ca să-și caute norocul, povestindu-i de acest Eldorado mai tot acele minuni ce le spune Sinbad marinarul în cele O mie și una de nopți.
Scavinschi părăsi bucuros o țară unde nu câștigase decât un schi la sfârșitul poreclei, și alergă la Iași, dar sărăcia și lipsa îl întovărășiră și aici. Muzele spăimântate și Apolon cu părul măciucă în cap fugiseră care încotro de groaza ianicerilor. Nime nu mai gândea la poeți ce ședeau ascunși prin poieți. (Iartă-mi acest rău calambur.) În darn Scavinschi scria imne asupra fericirii patriei, sonete pentru răsărita stea a Moldaviei, ode, epitalame în care toți zeii din Olimp figurau; cu folosul lor abia departa de un palmac lipsa, astă nedespărțită tovărășiță, care-l ținea strâns în înghețatele ei brațe! Hotărî să vândă participuri, dar puțini amatori găsi de limba nemțească, și apoi pedagogismul era stahia lui. El iubea liniștea, și copiii îi tocau la cap toată ziua; iubea muzele, și copiii făceau jucărei cu poeziile lui. De multe ori l-am găsit descleind un smeu ca să copieze vreun vers, pre care acum un băiet îl făcea să zboare mai presus de Parnas!
Pre lângă aceste, el era o adevărată jucărie a naturii. De o statură microscopică, precum însuși n-o ascundea, zicându-și: …Daniel Scavinschi cel mititel la statură, Pre care-a plăcut naturii a-l lucra-n miniatură, și de o constituție foarte delicată, era un original de frunte. El trei lucruri iubea în lume cu un amor religios, cucernic, înfocat. Aste trei lucruri erau poezia, medicina și — mustețile sale.
În adevăr, natura îl înzestrase cu o păreche de musteți resucite atât de mari, încât ar fi fost de fală celui întăi husar ungur; dar ele făceau un contrast foarte ciudat cu statura lui care — precum am spus — era mai mică decât mică.
Însă mania sa cea vătămătoare, pre care o câștigase de când fusese la spițerie, era ideea ce-și făcuse că, de nu va lua într-o zi medicamente, trebuie să moară. În toată dimineața, după ce sfârșea toaleta musteților, bea câteva pahare de dicoct; la tot ceasul lua hapuri, și seara picături. Spițeriile stricându-i sănătatea, înghițeau puținii bani ce câștiga, pentru că de multe orî îi lipsea pâine, iar medicamente niciodată. Într-o zi, ducându-mă să-l văd, l-am găsit înfășat piste tot într-un pleaster.
— Știi, i-am zis, că ai întrecut pre bolnavul lui Moličre? Ce este de capul tău? Nu vezi că te omori singur? Vrei să te faci sănătos și să scapi de ipocondria asta? Trimite pre Esculap și pe Ipocrat în pustii; vino cu mine la țară și urmează dieta care o urmez eu:
Dimineața vom mânca cotlete și vei bea un pahar de porter în loc de dicoct; la prânz jambon, macaroane, alivenci, cu vin de Odobești. Seara vom veni acasă osteniți, vom bea câte un ponci, ca să ne răcorim; apoi vom cina cu un ostropăț de iepure.
Ascultându-mă, poetul se făcuse galbăn ca ceara, și întinzând brațul spre mine, strigă:
— Ah! taci, mă rog, contenește! Taci, zic, dacă creștin ești! Nu vezi că mai îmi dau duhul de când de aste vorbești? Jambon, alivenci, porter!!! numai auzindu-le simt îndoindu-se suferința mea! Oh, mă tem că nu-mi va lucra pleasterul!
— Dar ce ai?
— Singur nu știu, dar nu mă simț bine.
Și să nu socotească cineva că consulta vreun doctor; însuși își închipuia ordonanțele, își făcea leacurile și se trata, deși acum nu-i mai lucra nici o medicină, deprins fiind cu ele.
Abia de trei zile mă înturnasem din Rusia, unde zăbăvisem câteva luni, când am primit un ravaș de la el, în care mă ruga să mă duc să-l văz îndată. L-am găsit în pat, și căutându-se într-o oglindioară, scotea câte un fir din frumoasele lui musteți și le punea într-o cutiuță ca pre niște prețuoase scule.
— Ah! bine ai făcut c-ai venit, îmi zise, socoteam că voi muri fără să te văd.
— Iar ți-a venit ipocondria?
— Acum e moartea, a ei vară primare, o cunosc bine. Aseară, văzând că nu-mi lucrează alte doctorii, am luat o doză mare de mercuriu, și azi mă trezesc că-mi cad mustețile…
Nenorocitul se otrăvise! Am sărit ca să trimit după un doctor. M-a înțeles, și întinzănd mâna sa rece și veștedă, m-a apucat de braț.
— E de prisos, îmi zise; macar de aș ști că voi scapa, tot nu voi să mai trăiesc. Nu voi să zică oamenii văzându-mă: Iaca Daniel Scavinschi, cel mititel la statură, Cărui îi căzu musteața, și e chiar caricatură.
Ține acest pachet, urmă; să-l dai la adresa sa.
(Pe pachet scria: Scrieri a lui D. Scavinschi, să se deie la d. aga A. Sturza Miclăușeanul, ca să facă ce va voi cu ele.)
— Sunt mult dator acestui boier, adăogă după puțină tăcere; el pururea m-a ajutat la nevoie, și fiindcă n-am cum îi mulțămi altfel, îi las aste scrieri ca o suvenire de recunoștință.
Privirea acestui nenorocit așa de liniștit într-o stare atât de jalnică, la vrâsta de 32 ani, mă încremenise!
— Scavinschi! i-am zis, de ce atâta dezgust pentru viață? Cine știe poate…
— Viața mea, îmi răspunse curmându-mă, a fost foarte ticăloasă. Din cea mai fragedă vrâstă m-am însoțit cu lipsa, și numai moartea mă va despărți de ea. Totdeauna am gândit că voi muri ca Gilbert într-un spital.
— Asta e soarta poeților, dar numele îți va rămânea nemuritor; păcat că l-ai polonizat.
— De aș fi trăit în Rusia mi-aș fi zis Scavinov; în Germania, Scavinemberg, la Paris, Scavinevil, și la București, Scavinescu.
În vremea ce-mi vorbea c-un așa aer vesel, sfârșise operația smulgerii musteților (care, roase de veninul argintului viu, ieșeau cum le atingea) și închise cutia.
— Asta voi să mă întovărășească în mormânt, zise; apoi luă o lingură, o împlu dintr-o stecluță și o înghiți. În stecluță era opiu. Se lăsă pe o perină și adormi zicând: „somn — lipsă — musteți…”
Doctorul (după care trimisesem fără știrea lui) intră, se apropii, îl apucă de puls, dar îndată lăsă mâna să cadă …
— Nu trebuie doctor, trebuie preot.
— Cum!
— Mort.
O sudoare rece îmi inundă fruntea; părul mi se zburli pe cap. Am ieșit tremurând și făcând cele mai triste cugetări asupra acestei ticăloase ființe ce se numește om.
Napoleon muri zicând: „Franție — oaste”.
Scavinschi zicând: „lipsă — musteți”.
Hoffmann moare de jale că i-a pierit motanul.
Scavinschi pentru că i-au căzut mustețile.
Firește, judecând, deosebirea nu e atât de mare…
Scrisoarea V
(Iepurărie) Februarie 1838
— Am venit să-ți spun, îmi zicea dăunăzi un domn (a căruia nume îl voi tăcea de respect pentru familia lui), că aseară în bufetul teatrului, N… mi-a zis mișel și mi-a dat o palmă pentru că spuneam că demoazel Désirée…
— Și când vă bateți?
— Să ne batem! Tu quoque, Brute! D-ta, pe care te socoteam mai cu minte decât alții, mă îndemni să mă bat c-un obraznic pentru că mi-a zis mișel și mi-a dat o palmă? Dar aș dori să mănveți d-ta cum se poate feri cineva de brutalitatea unui grosoman? Eu m-am adăpat cu sfintele precepte a lui Rousseau, și desprețuiesc înjurarea; apoi n-am fost destul de maltratat de limba și de mâna cutezătorului acestuia, ca să mă mai apuc acum să mă espun și țintei pistolului său? căci deși mă supără că mi-a zis mișel, dar m-ar supăra mult mai rău de mi-ar zice răposat. Dacă ași fi pironit într-un secriu, de ar putea să se laude în gura mare că m-a trimis ad patres. Mai bine să fiu de față ca să-i arăt că nici vreu să-l știu. Să zicem că l-oi omorî. Și pentru ce să mă fac ucigaș, eu care nu sunt născut vărsător de sânge? Și apoi oamenii or să zică că l-am gonit din lume pentru că mă temeam să fiu cu dânsul în ea. Se laudă dl că nu se teme de moarte. De vrea ca să-l credem, omoară-se singur, nime nu-l oprește, și îi făgăduiesc că șasezeci de ani voi întreba pre toți învățații și cărturarii ca să aflu de a făcut bine ori ba; și de-mi vor zice c-a făcut bine, atunci — numai atunci — mă voi sârgui pănă ce d-ta numești poltronerie și pre care eu o numesc bărbăție; căci, s-o știi d-ta, e bărbăție și curagiu a înfrunta cineva valurile lumii minciunoase, și a voi să trăiască cât de mult în astă vale a plângerei! Fanfaronul acesta poate și-a urât zilele; poate nu vrea să mai vadă soarele faptele lui. Fricosul! Eu care-mi închipuiesc cât e de întuneric în mormânt, și care iubesc lumina, nu voi să mă lipsesc de ea. Eu să mă săcer în floarea vrâstei, când am încă o grămadă de trebi în viață, pentru o ticăloasă palmă care puteam să i-o dau eu cum mi-a dat-o el? Să nu-i treacă prin gând! Și apoi ce mare treabă a omorî un om? câteva grăunțe de șoriceasă face cât și plumbul lui. Nu știe nătărăul că un purice viu face mai mult decât Napoleon mort!
Ei, spune-mi acum, domnul meu, care e mai brav, canibalul acesta care vrea sânge, sau eu, omul păcii, ce voi să trăiesc ca să-i arăt cât îl desprețuiesc, de vreme ce n-am gând să mă bat cu el?
Nu știu pănă la ce punt iepurăria poate degrada pre un om; n-am gândit însă că ea poate a-l face să afle sofisme, ca să vreie a încredința că face bine să se lase insultat și batjocorit.
Știu că duelul este un prejudeț ramas din timpurile barbare. Știu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actrițe, fie verzi ori albaștri, și o nebunie a căuta sfezile și gâlcevile; sunt însă cazuri fatale când un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel și trebui să se facă ucigaș sau jertfă, dacă nu voiește a lasa o pată numelui său, și o rușine familiei sale.
Făceam aste reflexii, uitându-mă la domnul acest care nu voia să se bată, și care aștepta un răspuns. Dar nepricepându-mă ce răspuns să-i dau altul, l-am luat de spate și l-am dat pe ușă afară.
Nu știu de am făcut bine.
Scrisoarea VI
(Catacombele M. Neamțu) August 1839
Nu departe de cetățuia Neamțu — a căria ruine se mai văd încă dărâmate de oameni și de timp — mai în sus, pe o vale ce se întinde verde și răcoroasă între două șiruri de munțișori umbroși, Alexandru cel Bun făcu la 1402 o bisericuță de lemn în cinstea s. Ioan Teologul, pe lângă care se adunară câțiva monahi; și pentru adăpostirea lor și a altor creștini în timpurile acelea pe când Moldavia se bântuia de războaie și de răscoale, zidi aproape de biserică și un turn de peatră.
Pe atunci înturnându-se de la Viena, Ioan Paleologul trecu prin Moldavia. Alexandru îl primi cu tot onorul cuvenit moșteanului imperiei Bizantine, însoțindu-l pănă la Galați. Spre răsplata ospeției ce primise, Ioan suindu-se pe tron îi trimise lui purpură și coronă împărătească, iar mitropolitului Iosif sacos și mitră; dar spre a-și învecinici pomenirea, trimise doamnei Anei, soției lui Alexandru, și o icoană făcătoare de minuni a Maicei Domnului.
Icoana aceasta se puse în bisericuța mai sus arătată. După trecere mai de un veac, Ștefan Marele, văzând că s-a mărit numărul călugărilor, începu a zidi la anul 1497, lângă bisericuța lui Alexandru-vodă, o altă biserică mare de peatră cu hramul înălțării, dar murind el la 1503, o sfârși fiiul său Bogdan, și aduse icoana Fecioarei acea hărăzită de Paleologul în biserica astă nouă, unde este și păn-în ziua de astăzi.
Această icoană se cunoaște că e făcută pe când arta zugrăviei era în decadință la greci. Desenul este grosier și coloritul slab.
Monastirea Neamțul — ce luase astă numire de la pârâul ce curge aproape — luă o întindere mare. Prin pietatea domnilor și a boierilor căpătă venituri însemnate, și astăzi această lavră nutrește la o mie cinci sute monahi, și oricare sarac află în toată vremea aici căutare și ospătare.
Mai multe biserici și paraclise se zidiră pe lângă aceasta, dar bisericuța s. Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, acea făcută de Alexandru cel Bun, deși învechită, sta pe lângă ele ca o sfântă relicvie doveditoare că ea a fost începătoare acestui locaș dumnezeiesc; însă învechindu-se foarte, se făcu în același loc alta de peatră, tot în numele s. Teolog, dar de o arhitectură nouă. Deși aceasta e mai frumoasă, mai grațioasă, e de jălit acea veche de lemn, și era de dorit ca astă de acum să se fi făcut întocmai dupre modelul bisericuței lui Alexandru-vodă. Din norocire tot a mai rămas turnul de care ți-am vorbit mai sus, care stă încă întreg cuprins într-un unghi a zidului monastirii.
Lângă biserica aceasta e mormântul monahului Chiril Carp, unul din ostenitorii și fundatorii ei. Alăturea stă mormântul monahului Platon, ucenic a cuviosului stareț Paisie. Frații ne-au spus lăudata viață a acestui călugăr, care deși privit de toată obștimea ca un cuvios, era cel mai smerit între toți, urmând porunca evangelică: „Cel ce vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă.” Prevăzându-și sfârșitul, cucernicul Platon s-a rugat să nu-l îngroape cu paradă, ci numai un preot să-l întovărășească la groapă spre a-i ceti rugăciunile morților; dar nu fu ascultată cererea lui. Toți slujbașii monastirii îmbrăcați în aurite vestmânte, cu cântări, tămâieri și făclii, plecară ca să însoțească rămășițele sfântului barbat; când iacă cerul se întărâtă, vântul stânge luminele, și ploaie vărsându-se în șiroaie, silește pre toți a-și căuta aciuare prin chilii.
Însă îndată ce a rămas mortul cu un singur preot, soarele sparge norii, ploaia stă atârnată în aer făr-a cuteza să cază, și înmormântarea cuviosului monah se sfârșește în pace și liniște.
Sub biserica astă nouă sunt catacombele monastirii, în care se pun oasele morților cînd le dezgroapă din umedul lor locaș, ca să deie locul lor altor morți mai proaspeți. Această hrubă e boltită; are șese stânjini lungime, trei lățime și șese palme de nălți