O calatorie de 25 - 27 minute in lumea magică a povestilor 💤
Deocamdată, fără ca propaganda începută să fie lăsată la o parte, căci, lăsînd-o eu, ar fi continuat-o alții, noi sarcini în domeniul științii mele au căzut asupră-mi în acești ani 1901 și 1902.
Luasem premiul pentru Chilia și Cetatea Albă, ajungînd a-mi da sama că totuși intrigile țesute în jurul muncii mele pot fi biruite. Academia anunțase un altul, cu un subiect așa de greu, pentru a cărui prelucrare lipseau aproape cu totul lucrările pregătitoare: Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea.
Trebuia, pentru a se scrie, și mai ales de un istoric și în spiritul istoric, nu numai răscolirea unui așa de întins material, în mare parte ascuns în manuscripte care nu se găseau cu toatele în Biblioteca Academiei, dar și cercetarea din punctul de vedere al adevărului a cronicilor, așa de însemnate încă pentru acest timp, și punerea lor în legătură cu mai vechile alcătuiri de acest fel. Un an de zile de răbdătoare studii era încă puțin, chiar pentru cine avea obișnuința de a lucra cu acest material.
În mijlocul multor greutăți și suferinți intime am lucrat, mai acasă, mai la mînăstirea Neamțului unde am salvat de la risipire un mare număr de manuscripte și de documente, care sînt astăzi la Academie, ca și cele de la Cernica – pe cînd manuscriptele, catalogate de mine, de la episcopia Argeșului s-au pierdut —, mai la Brașov, într-o odăiță din fața casei familiei Bogdan, avînd ca vecin pe un profesor german de limbi romanice care, ca să facă practică de românește, se certa în zori de zi cu cocoșul, la ceea ce a format două volume noi de istorie literară, în care era desigur și multă noutate, capabilă de a fi recunoscută răpede de comisiune.
În jurul manuscriptului meu, ca și în jurul celui precedent și în jurul Documentelor Bistriței, s-a început însă acolo o luptă pe care o prevedeam, dar mărturisesc că nu și rezultatul ei. Hasdeu, care, data aceasta, nu putea bănui pe nici un basarabean neprieten, a prezintat grave obiecții contra acordării premiului, între care aceea, care s-a socotit decisivă pentru răspingere, că nu vorbesc de Panegiricul lui Ștefan cel Mare și, bineînțeles, n-am luat înapoi manuscriptul refuzat fără să mi se fi certificat de la birou că este un întreg capitol despre cartea pe care aș fi uitat-o.
Rămîneam însă pe brațe cu acest studiu așa de întins. Dar se pare că, împreună cu noua stăpînă, intrase norocul în casa mea, prea mult lipsită de dînsul. O telegramă iscălită de cineva pe care nu-l văzusem niciodată, cu care n-avusem nici o relație, nici o atingere, Al. Callimachi, coborîtorul lui Dumitrașcu, fratele lui Ioan Teodor-vodă Calimah din secolul al XVIII-lea, lua asupră-și cheltuielile ca o mulțămită pentru felul neprătenitor și pios în care vorbisem de ai săi, Domni în acel secol a cărui istorie sufletească o scrisesem acum.
Nu un editor, căci n-a reținut din ediție decît puține exemplare pentru prieteni, ci un adevărat ctitor în sensul istoric al cuvîntului, de la care apoi, cu concurența firească între unele mari familii avînd încă preocupații culturale și mijloacele de a le servi, s-au învățat și alții, permițînd astfel o serie întreagă de publicații documentare ce n-ar fi putut apărea cu mijloacele statului sau ale Academiei care-mi adusese o așa de nemeritată jignire, menită de altfel să nu fie ultima.
L-am cunoscut apoi pe acest binefăcător în casa lui din strada Batiștei, plină de cărți rare și de tablouri, în care, credincios tradiției sale de familie, boierul botoșănean de la Stăncești, odrasla, crescută în străinătate, a unui tată bătrîn și a unei mame de o rară evlavie, inițiatoare a unui Institut biblic, era o figură cu totul în afară de obișnuita societate românească. Mîndru de numele său, de frumuseța sa fizică, asemenea cu a unui căpitan de reîtres în luptele religioase din Franța secolului al XVI-lea„ de o impunătoare putere fizică – s-ar fi putut bănui înceata lui distrugere de cancer la Paris, pe vremea războiului? —, priceput în mînuirea armelor, el avea într-însul, cu ieșirile violente care intimidau în Cameră pe adversarii conservatismului său de nuanță junimistă, pornirile unui luptător fără preget, gata să sprijine pe oricine-și simțea ca și dînsul ceea ce trebuie pentru a înfrunta orice primejdie în urmărirea unor scopuri de dreptate. Și, cu aceasta, un bun stăpîn al țeranilor de pe moșiile sale, asigurînd, în momentul cînd își va rîde de reformele, rău făcute, ale lui I. I. Brătianu, că nu cunoaște un mai bun platnic decît săteanul român.
Am putut salva prin tipărirea, așa de răpede încît corectura îmi lua nopțile pînă către ziuă, tipografia”Minerva”, căreia, într-o margene a Bucureștilor, i se făcea acum inventarul pentru faliment și lichidare. N-a fost proastă bucuria dlui Filip, om de ispravă, care s-a ruinat de prea multe planuri, dar a cărui iubire pentru artă și pentru cartea românească, menită să ia un nou avînt prin devotamentul lui, erau nesfîrșite: oacheșa lui față rotundă se lățea și mai mult la fiecare din isprăvile pe care ajungea să le îndeplinească. Se va face un loc în dezvoltarea artelor grafice la noi acestui spirit întreprinzător și îndrăzneț, al cărui romantism a putut aduce, la un moment dat, adevărate minuni.
Dar cartea mea se cerea complectată prin materialul inedit care se ascundea la Blaj, curioasa capitală a românilor uniți, pe care o cunoșteam numai după atrăgătoarea legendă, pe cînd realitatea, și oameni și lucruri, merita să fie cunoscută, direct și serios.
M-am găsit astfel la 1902, după o călătorie la Veneția, asupra căreia voi reveni, căci ea face parte dintr-o nouă serie de drumuri în Apus, în acel colț ardelenesc de pe Tîrnave în care trăia neschimbat secolul al XVIII-lea, epoca Mariei-Terezei, cu tot ceea ce o formase odinioară. Piața larg austriacă, biserica în stil iezuit cu cele două turnuri în față, clădirile școlare seci, reci, vechi, pline de mireasmă călugărească, din umbra ei, castelul unguresc, refăcut în stilul unei epoce mai noi, casele canonicilor, cari, unii cu cartea, alții cu moșia, ba chiar, cîțiva, și cu cartea și cu moșia, își succedau căsuțele pe străzi înguste, abia pavate. Și, de jur împrejur, emanația țerănimii din această vale, de pe dealurile cu vii, sătenii așezați și sătenii cari veneau la tîrg. Totul în sunetul clopotelor catedralei și în mormăitul de lecții al ucenicilor și fetelor ucenice veniți de pe la sate, și cu ceva hrană în traiste și în legături. O revelație a unei românimi încă mie cu totul necunoscute.
Blăjenii, în gîndul cărora e totdeauna o tendință de a salva sufletele schismaticilor, și nu cruță pentru aceasta zîmbetele și laudele, au fost deosebit de îndatoritori pentru profesorul bucureștean care cunoștea marea operă îndeplinită acolo și o aprecia pe deplin. Erau printre dînșii și oameni de trecut cari nu mai ceteau de mult, amestec de românism mîndru, de țerănism aspru și de exclusivism catolic fără nimic din fineța iezuită; erau și oameni vioi și veseli, nu fără o cultură mai înaltă, dar cari, deprinși cu avantagiile unei pașnice vieți de provincie, n-ar fi murit pentru nici un crez, cum nu s-ar fi încălzit pentru nici o idee; erau gospodari în redingotă preoțească, asemenea întru toate cu părinții lor gospodari în cămașă și izmene; erau și profesori ca oriunde aiurea. Mitropolitul, așa de primitor, tot numai zîmbet, Victor Mihályi de Apșa, nemeș maramurășean, aducea cu dînsul atmosfera prelaților de curte din vremea austriacă. Se desfăceau din acest grup, oricum, interesant și în general simpatic, două individualități cu totul deosebite, dar a căror făptură sufletească era de alt caracter, ceea ce-i împiedeca de la un lucru împreună care ar fi adus un și mai mare folos decît acțiunea separată a fiecăruia, acestui mic grup de cărturari români.
Unul înfățișa pe vechiul cleric român intransigent, retras în colțul lui, gata să-l apere contra intrusiunilor, chiar și prietenești, iar față de stăpînirea străină manifestîndu-se dîrz, fără nici o rezervă și fără nici o frică, de vreme ce de la început, pentru a putea fi astfel, sacrificase întreaga sa carieră, dar care era prea respectat, și respectabil pentru oricine, ca să se poată gîndi cineva să-l lovească pentru această eroic îndărătnică încăpățînare. Am intrat și eu în casa, goală de mobile, a elevului și prietenului marelui Cipariu, al omului care de la sine, fără ajutor, fără mediu, fără recunoaștere a făcut mai mult decît atîția cu cele mai frumoase studii, cu biblioteci la îndemînă și cu încunjurimea cea mai inteligentă și mai plină de îndemnuri: canonicul Moldovan,”Moldovănuț“, cum îi zicea, cu iubire, fiecare, era în adevăr numai o bucățică de om într-un vechi anteriu cu totul neîngrijit. Vorbea puțin și apăsat, niciodată de dînsul și fără nici o legătură cu multe pe care, în multe direcții, le făcuse, dar ce flacără ieșea din ochii mici, supt fruntea încununată cu asprul păr cărunt, flacără de veșnică luptă și de nestrămutată credință, rezistența întrupată a neamului său față de orice încercare de a-l deznaționaliza! L-am văzut la mese mari ale Asociației, cînd mulți dintre ai noștri se simțeau bucuroși stînd lîngă reprezintanții, uneori împodobiți și cu titluri nobiliare, ai puterii și glasul le vibra cînd se ridicau uralele pentru împăratul-rege, rămas în multe inimi tot „drăguțul de Împărat”. Erau și alții, tineri, al căror aprins naționalism nu desprețuia popularitatea din care se formează clientelele. Dar Moldovănuț ținea ca lucrurile să fie puse la punct, și glasul ciudos, rostogolind greu fraze de o vicleană încîlcire, știa totdeauna să spuie în auzul tuturora, și în ciuda oricui, ceea ce nu era îngăduit a se spune. Și ce inimă de aur se ascundea în acest mărunțel trup scorțos! O dată, cu toată împotrivirea mea, el a scos din șerpar un abonament dublu, triplu, pentru Sămănătorul, pe care, cum se va vedea, ajunsesem a-l conduce: cerea scuze că s-a încurcat definitiv în socoteli și n-are cum face altfel.
Foarte român și prin înfățișarea sa, cu fața solid pătrată, cu barba rară de dac, cu sprincenele groase și niște buni ochi verzi de țeran, ca ai lui Dimitrie Onciul, dar fără tot ce sclipea, neliniștitor, în aceștia, Augustin Bunea, format la Roma, avea în distincția întregii sale ținute, din care însă lipsea eleganța căutată, și nu cu totul plăcută, a șefului său Vlădica, caracterul prelatului de capitală, al cercetătorului de biblioteci, al scriitorului cu știință și talent care era. Făgărășean, purtînd un nume care se întîlnește și în boierimea noastră, cu care era fără îndoială legat prin vreunul din strămoșii săi, încă tînărul canonic era, și pentru cei geloși de marile lui însușiri, netăgăduita faimă a Blajului, a cărui dezvoltare în toate vremile și în toate domeniile o cunoștea atît de bine. Scrisese încă puțin, dar lucrări mai întinse, fundamentale, despre episcopiile vechi românești, despre Petru Pavel Aaron, episcopul pustnic, creator de școli, erau în pregătire și o scurtă conversație ajungea ca să-și deie samă cineva cît de întinse erau rezervele lui de știință, ceea ce, de altfel, nu-l împiedeca de a lua o parte importantă în administrația vastelor moșii ale diecezei metropolitane. Era un orator de ocazii mari, in a cărui largă frază întîlneai elementele de puternic sentiment fără care în vorbire nu se pot atinge culmile, și potolitul lui glas căpăta răsunet cînd i se dădea putința să afirme un crez făcut din același metal antic ca al lui Moldovănuț. Renunțînd la perspectivele episcopale, care cu siguranță i-ar fi fost admise altfel, el era unul din reprezintanții convinși că sprijinul Vienei, legat de atîtea amintiri istorice, nu e o simplă iluzie, și mai tîrziu va fi cîștigat și el de ideologia lui Aurel Popovici; primit bine la arhiducele moștenitor, la revoluționarul filoromân, al cărui ceas se aștepta cu nerăbdare, Bunea va stărui de mine să nu tulbur prin nici o manifestare acea vizită la Sinaia a lui Franz-Ferdinand și a soției lui, în care acest grup de vizionari punea atît de mari speranțe.
Aprecierile lui Bunea pentru munca mea, asămănarea mea, pe care am surprins-o într-o conversație a lui, cu Hasdeu însuși, nu mi-au putut fi indiferente și n-am putut uita găzduirea de mai tîrziu în chiar casa lui, așa de bine îngrijită de o harnică nepoată, și ea de mult dispărută dintre cei vii ca și unchiul fulgerat de o boală de inimă. S-a legat astfel între noi o prietenie caldă, care a avut efecte și asupra activității de istorici a amîndurora.
Cu această legătură, tot așa de prețioasă ca și ce găsisem la Blaj în biblioteca lui Cipariu nici pînă astăzi destul de cercetată, am plecat din umbra turnurilor românești stăpînind asupra Tîrnavelor.
Înainte de a mă întoarce din această răpede călătorie pentru informații suplimentare, a trebuit să merg și la Oradea-Mare, unde activitatea de Mecena a înțelegătorului episcop Samuil Vulcan, legăturile lui cu un Șincai și alți fruntași ai culturii românești în secolul al XVIII-lea grămădiseră în biblioteca diecezană atîta material încă neîntrebuințat, cuprinzînd pînă și cutare cronică a principatului muntean. Episcop era atunci marele binefăcător Mihail Pavel, caracteristic țeran tonsurat, care nu ținea nimic pentru sine, dînd totul pentru dăinuirea și luminarea neamului; deși l-am zărit cîndva, ca aparență un simplu preot cu barbă, tîrînd ciubote greoaie, n-am vorbit niciodată cu dînsul, relațiile mele fiind, în vastele odăi goale ale cancelariei vlădicești numai cu canonicul Neș, tatăl doctorului pe care l-am cunoscut pe urmă așa de bine, și-mi aduc aminte foarte mult surprinderea cu care, în această nouă coborîre cu un veac în urmă, ca prin vremurile lui Vulcan el însuși, m-am găsit în fața acestor clerici de o croială atît de deosebită de a blăjenilor, iar mie cu totul necunoscută: capetele rase, lungile mustăți de nemeși unguri din zilele lui Pavel Chinezul, vechile anterie tîrîndu-se pînă la pămînt, pipa lungă ca un ciubuc turcesc. Și nu mai puțin accentul străin urechilor noastre – într-o seară, trecînd cu trăsura prin satele din jurul Orăzii, îmbălsămate atunci de mirosul dulce al copacilor înfloriți, n-am înțeles dintr-o dată ce e acel „cheiu” (teiu), căruia, împreună cu „acațul” (salcîmul), i se atribuia principalul merit pentru delicata mireasmă. Vorba cădea înceată, întretăiată de lungi căderi comode sau pline de înțeles, din gura tăbăcită cu tutun a acestor bătrîni, cari hrăneau în modesta lor izolare mari visuri, pe care nici unuia nu le plăcea să le mărturisească.
Am terminat în sfîrșit de tipărit voluminoasa carte la care atîta lucrasem și a cărei publicare îmi dădea prilejul să arăt ce nedreptate mi se făcuse la Academie. Cel dintîi articol, în Epoca, a fost datorit, am aflat-o mai tîrziu, ciudatului falsificator Caion, cel care „descoperise” pe Kemény, „autorul ungur», după care Caragiale „plagiase” Năpasta – și jurații au achitat, după pasionate pledoarii, în care un avocat al apărării arunca pe masă cărțile groase ce ar fi fost să fie operele, de fapt neexistente, ale „eruditului“ acuzat, pe fiul unui influent avocat liberal. Era o tăgăduire violentă, care, necunoscînd pe autor, m-a lovit în inimă: indignarea m-a dus drept la redacție, unde, considerîndu-mă foarte de sus, cu lornionul în ochi, redactorul Ciorăneanu mi-a refuzat orice explicație. Și, totuși, în scurt timp coloanele acestei foi, închisă atunci curiozității mele dureroase, erau să-mi fie puse la dispoziție de N. Filipescu pentru a manifesta același crez pe care pînă atunci îl purtasem prin România jună și prin foaia franceză…
Altcineva n-a crezut că trebuie să se ocupe de lucrarea prin care căutam să arăt nu numai bogăția unei literaturi în mare parte ignorate, dar și valoarea actuală, pentru nevoile și aspirațiile noastre, a cugetării acelor corifei ardeleni, cari din fundul gropii umilinților lor cutezaseră a ținti așa de sigur stelele nemuritoare ale idealului. Abia într-o nouă călătorie ardeleană omul cu două suflete, cu trei, dacă se ține samă și de sîngele său neapărat sîrbesc, Gheorghe Alexici, Alexics pentru stăpîni, care-și creștea un fiu cu două forme ale numelui său, după cum intra în casă un român și un ungur, el, profesorul de limba română la Universitatea din Pesta pentru că era blînduț cu stăpînii, dar care nu numai că m-a condus la biblioteca Muzeului Național, dar m-a pus în contact cu studenții români de acolo, în frunte cu tînărul Octavian Goga, mi-a spus cu sinceritate că „nici dintr-o carte românească n-a învățat atîta ca din aceasta.”.
Cineva m-a sfătuit să prezint lucrarea prințului moștenitor, care „ar dori să cunoască tineretul”, și astfel, cu cele două volume frumos legate subsuoară, m-am dus la Cotroceni. Intîia mea întîlnire cu viitorul rege Ferdinand mi-a rămas limpede în minte. […] Blond, foarte slab, cu figura mică, îngustă, săpată adînc pe tîmple și pe obraji, cu palizii ochi albaștri fără siguranță în priviri, aspectul acesta fizic, pe care-l va îndrepta barba ce-și lăsa să crească, nu se potrivea cu impresia ce o aveam de la Iași, unde-l adusese, pentru a înfățișa moldovenilor pe tînărul ofițer de vînători, regalul său unchi, și de la serbarea Universității bucureștene în 1890, cînd, fără să asculte lungul discurs al rectorului Orăscu, veche figură din vremea lui Cuza-Vodă, care întrebase pe atunci tînărul cumulard, abia întors din străin’ătate, dacă el e „cel ce mănîncă șăpti chiti”, își umfla și desumfla ritmic obrajii grași și rumeni, poate numai din timiditatea care l-a urmărit pînă la sfîrșit. Dar viața ascunsă înăuntru, o viață de francheță și de ironie, spuind limpede orice – uneori prea mult orice – oricui – uneori prea mult oricui —, izbutea să biruie aceeași sfială care se arăta prin lungile opriri pînă la venirea termenului în adevăr just – și știa foarte bine românește – și prin neplăcuta repetare a cuvintelor din urmă ale interlocutorului de care se agăța cu desperare. A arătat foarte puțin respect nu numai pentru publicațiile Academiei Române, a căror parte administrativă „samănă cu dările de samă ale Creditului Rural”, și chiar pentru întreaga tagmă politică de la noi, cu ai cării șefi era coleg la Senat, dar nu se ducea acolo niciodată; pentru a-i califica, a întrebuințat chiar un cuvînt francez care m-a făcut să tresar: acela cu care la Waterloo Cambronne răspunsese somației de a capitula și pe care fabricanții de fraze eroice l-au prefăcut în nobilul:”La garde meurt et ne se rend pas». Da, chiar acel cuvînt care nu figurează în vocabularul de audiențe al dinastiilor. Făcea o singură distincție, clară și absolută, pentru Kogălniceanu. Era deci și in familia regală cineva contra unei situații politice pe care o descrisesem fără rezerve întocmai așa cum era? Încă de atunci aceasta-mi dădea de gîndit. Oricum, m-am întors cu multă bucurie de la această primă vizită.
Dar mi s-a observat că nu-mi făcusem datoria de a mă duce întîi la regele. Și astfel o nouă cerere de audiență pentru a prezintă aceleași volume buclucașe mi-a deschis ușile palatului regal.
Orice era să [se] creadă mai tîrziu despre tînărul amestecat în politică pentru a încerca să strice bunele relații cu monarhia pe care o văzusem șl o voi vedea adesea la lucru în Ardeal, și oricum cuvintele sale au putut fi raportate de ministrul austro-ungar la 1915, aproape cincisprezece ani după aceasta, cînd mă hrăneam cu iluzia că putusem face și unele progrese, Carol I a fost foarte bun cu profesorul care abia se apropiase de treizeci de ani și care în politică, singura hotărîtoare, nu însemna absolut nimic, nefiind măcar înscris în listele electorale. Aici mă așteptam să găsesc protocolul. El era desigur în audiența în picioare, în felul cum se dădea mîna la început și la sfîrșit, dar, modul de exprimare fiind fără îndoială altul decît la Cotroceni, deloc în ce privește ideile, netede, radical de netede în toate privințile, și sentimentele rostite cu o uimitoare lipsă de orice fereală. A pipăit cartea, s-a uitat la dînsa, a foiletat-o, a pus-o de-o parte și apoi s-a interesat de ce se petrecuse cu dînsa. – A fost scrisă pentru Academia Română, dar răspinsă de dînsa. – Da? și pentru ce? – Pentru că s-a adus înainte lipsa unui capitol. – Și capitolul lipsea? – Nu, maiestate, și am făcut să se constate aceasta. – Și s-a revenit asupra hotărîrii? – Nu, maiestate… – Nu? Aceasta este o… Nu găsea cuvîntul. În sfîrșit el s-a desfăcut, necruțător, potrivit cu vechile lui păreri asupra moralității lumii pe care o găsise aici: —.. .O urmă de barbarie. Și a vrut să știe cine era în comisiune, cine decide la Academie. Și numele lui Urechiă a căzut, pe alături. – Urechiă a murit. Nu era multă durere în glas la pomenirea aceluia care fusese totuși un perfect curtisan, atîția ani de zile. Cînd a aflat că la universitate fetele frumoase trec examenele răpede, Tocilescu dînd note pentru patru materii – voia să examineze și la Istoria Universală și după numirea mea —, a avut, în întunerecul care se lăsa, și regele nu sunase pentru a se aduce lumina, un gest care nu mi-a putut scăpa. Mai tîrziu însă, față de anumite nereguli bănești constatate la Muzeu, fiind semnalate de funcționarul lui Tocilescu, d. Tzigara Samurcaș, care nu pierdea din ochi direcția, regele a intervenit pentru ca, trecîndu-se asupra malversațiilor, scandalul să nu devie public.
Și de la Palatul regal am plecat cu impresia că se pregătește o vreme nouă, care va fi mai bună, mult mai bună decît aceea în care, cu vreo zece ani în urmă, descălecasem.
Se vedea și prin alte semne.
Am spus că o emulație frumoasă se produsese între familiile boierești, cu dorința de a face cunoscut ceea ce pînă atunci zăcuse numai în Arhivele lor și în cele străine. Exemplul a venit de la Al. Callimachi.
Ca mulțămită pentru tipărirea Istoriei literaturii îi propusesem să scriu din nou, după o reușită încercare a lui Xenopol, istoria familiei lui. Pentru aceasta mi s-au adus în saci documente, de multe feluri, între care am avut bucuria să găsesc pînă și scrisori personale, intime, pe lîngă cele din monografia fostului meu profesor de la dragomanul Ioan Teodor, viitorul Domn. Dar pentru cele patru domnii ale familiei arhivele din străinătate păstrau desigur un prețios și bogat material. Cu o sumă, al cărei rest i l-am adus înapoi, am pornit deci în cercetarea acestui material inedit: călătoria, pînă foarte departe, făcută cu cea mai mare grabă, căutînd să prind ce-mi trebuie și în ceasurile care nu sînt pentru lucru, trebuia să fie plină de izbîndă.
Am revenit în Galiția, și biblioteca Czartorycki mi-a dat corespondențe particulare din cele mai interesante, la care s-a adaus descoperirea formei latine a Cronicei lui Miron Costin, pe care a tipărit-o apoi în colecția lui I. Bogdan un nou prieten, găsit atuncea, tînărul istoric Barwinski, căsătorit cu o simpatică doamnă crescută în Moldova, de la care și el învățase ceva românește; cu cîtă bunăvoință mi s-a deschis casa lui! Bibliotecarul Biskupski a făcut și el imposibilul ca să-mi fie de ajutor. Intre națiile noastre era de ajuns să ne vedem pentru a ne și înțelege. La Viena, am regăsit pe Kârolyi, pe Göry, pe Siegenfeld, pe clericul care-și lua dejunul copios lîngă fereastă. Documentele puse la îndemînă luminau legături economice, evenimente politice și dădeau la iveală o întreagă rectificare de granițe, pe tăcute, în paguba Moldovei.
De acolo am mers pentru întîia oară la Copenhaga. Simpatică reședință regală, plină de trecut, avînd în caracterul caselor de cărămizi aparente, roșe, violete, în scărițele care se suie din stradă către ușa de intrare, în liniștea piețelor ei, ceva din Haga. Și acolo voi reveni iarăși, bucuros uimit cînd, după o rătăcire, ba pe Căile Olandeze, ba pe Căile Statului, fără să se supere cineva și fără să-mi ceară plată pentru parcursul greșit, mergînd și pînă la Rotterdam, m-am găsit tîrziu noaptea întîmpinat ca un prieten plecat abia ieri de același om de serviciu, care m-a dus exact la aceeași odaie unde fusesem cu mai mulți ani în urmă. Corespondențele din Constantinopol cuprindeau în ambele locuri și știri nouă despre dinastia aceasta de cîmpulungeni ridicată prin vrednicia lor pînă la Scaunul domnesc al lui Ștefan cel Mare.
Pentru a se adăugi o nouă recoltă am mers și în Suedia. Cu totul altă lume în maiestuosul Stockholm, clădit din piatră, în jurul masivului Palat regal, deasupra lacurilor minunate, în legătură cu Marea. Deprinsesem încă de la Paris această clară limbă vocalică în care baza fineză a țerii înlăturase sunetele germanice obscure și influența adusă de la Nistrul nostru tracic mutase articolul la sfîrșit ca la popoarele dunărene. Am putut strînge astfel singur și pregăti cu traduceri, pentru publicație, destule fragmente de rapoarte diplomatice constantinopolitane.
Și am făcut cunoștința unui om a cărui atenție, prin petrecerea lui Carol al XII-lea la Bender, era mai de mult atrasă asupra țerilor noastre. Bunul, prietenosul Theodor Westrin, director al Arhivelor, a rămas legat de mine și de noi mult timp după ce-și părăsise, de bătrîneță, funcția, pînă cînd, mai dăunăzi, l-am văzut zdrobit de ani și de urmările unui accident, dar și din patul suferinților lui arătîndu-mi, prin cartea pe care mi-o înfățișa, interesul pentru lucrurile românești.
Documentele Callimachi, cărora le-am adaus două prefețe muncite, dintre care una e istoria unei lungi părți din secolul al XVIII-lea, au apărut în două volume, frumos și luxos lucrate la”Minerva” lui Filip, abia în 1902. Pînă atunci însă putusem da, în această vreme de mare, dar și de atît de bucuroasă încordare a tuturor puterilor, acte de deosebită însemnătate privitoare la familiile Cantacuzino și Brîncoveanu.
Întîmplarea, care, așa oarbă cum pare, își are totuși căile ei necunoscute, m-a făcut să descopăr, într-un manuscript adus de la Muzeu la Academia Română, însuși carnetul de student, la Veneția și la Padova, al stolnicului Constantin Cantacuzino, căruia, cu cîtva timp în urmă, îi putusem atribui, prin comparația cu manuscriptele din Bologna, Cronica Anonimă, atît de importantă, chiar anacronică în cugetare și stil, a începutului neamului românesc înțeles ca o singură unitate. Am comunicat amețitoarea descoperire bătrînului șef al conservatorilor, G. Gr. Cantacuzino, întrebîndu-l dacă ar consimți să susțină publicarea acestor revelatoare pagini, împreună cu însăși Cronica și cu ce credeam că mai poate fi considerat, în scrisul timpului, ca opera acestui învățat boier. Învoirea mi-a venit îndată, și Filip și-a putut cheltui tot meșteșugul de artist născut ca să dea eleganta cărticică în care se cuprind Operele lui Constantin Cantacuzino (1902).
G. Gr. Cantacuzino, din care amabilitatea lui Delavrancea, trecut de la liberali la celait capăt al ideilor politice, a făcut un mare orator și pe care lumea care-l vedea trecînd în faitonul său cu livreaua familiei, cu cilindrul în cap, surîzînd ca un președinte de republică în dreapta și în stînga, îl considera ca un simplu personagiu decorativ, era un om plin de rasă, mîndru de originile sale, pe care le-ar fi vrut nu numai împărătești bizantine, dar și legate de „pairii” de Franța, de dinastia Valois însăși, cum pretindea un Cantacuzin aventurier și parazit, care cerea o pensie lui Henric al II-lea, regele Franței și, cu toată stricta economie, luată puțintel în rîs, a unor venituri enorme, de pe moșii cît o țară, un suflet de o rară bunătate și de o cultură deosebită. Frumuseța cărticelii din 1902 l-a sedus, și astfel m-a rugat să-i fac plăcerea de a-i tipări – neapărat boierește, adecă fără ideea măcar a unei răsplătiri boierești – Genealogia Cantacuzinilor, la care s-ar adăugi multele documente inedite pe care le păstra în mari cartoane roșii.
Lucrul nu era chiar așa de ușor, deși eu aveam timp pentru orice și pentru oricine. O curioasă temere de orice ar putea sămăna cu o înstrăinare, fie numai prin pipăit, l-a făcut să-mi dea din Genealogie, publicată pe vremuri de Bolliac în ziarul lui, numai o copie recentă, iar în locul documentelor n-am avut decît fotografii, de altfel foarte bine făcute.
Astfel am putut înjgheba și o scurtă istorie a familiei, pe care am intitulat-o Despre Cantacuzini, cuprinzînd-o în colecția de trei volume – cu Operele Stolnicului, patru – pe care venerabilul boier le-a putut avea foarte răpede înainte-i în vechea casă modestă, plină de trecut, care a fost părăsită pentru pretențiosul palat ajuns să devie prin închiriere un oficiu public – ar fi putut-o prevedea el, care punea cu atîta mîndrie pe tavane, pe uși, pe grilajul de fier aurit pajurea bicefală a Bizanțului! – și apoi dărîmată ca să se ridice o banală clădire de raport. Cînd i-am cetit, după dorință, paginile despre origini, s-a întristat pierzînd pe „pairii“ de Franța dar, cînd s-a dovedit originea imperială, s-a ridicat ca de o zguduire electrică pentru a striga, așa de confuz pe urmă, după ce se auzise:”Ce tot Hohenzollerni, ce tot Hohenzollerni, dar Cantacuzinii ce-s?” Era, la capăt, așa de mulțămit, încît a ospătat pe Filip la Florești, mi-a cerut mie să-i dau Istoria literaturii românești și, într-un tîrziu, sfios, m-a întrebat dacă n-aș voi să primesc de la el – iarăși: „dacă sînt bolnav“, ca și Istrati —, fie și ca împrumut, banii pentru o nouă călătorie în străinătate. Prin testament va lăsa, cu gîndul la Delavrancea, treizeci de mii de lei pentru a se scrie în adevăr istoria familiei „pe baza documentelor adunate de d. Iorga”.
Cum se va vedea, împrejurări în legătură cu noua politică de care eram tot mai mult legat m-a apropiat de N. Filipescu, al cărui curaj, a cărui nevoie fizică de a găsi o rezistență și de a o dărîma nu putea decît să mă cîștige, deși nu puteam ceti tot în ochii lui cu sclipiri leonine, și unele întrebări și propuneri cu privire la manifestații publice care ar fi de dorit mă nelinișteau. Și, pentru dînsul, ca un dar de prieten, am tipărit la Socec, în foarte bune condiții, vechea tipografie căutînd să nu se lase supt nivelul”Minervei”, Cronica pe care și azi am motive s-o atribui lui Constantin Căpitanul Filipescu.
Intre doritorii de acel altceva care era în aer, de care nu putea să scape nimeni, nici, cu atîta părere de rău, regele, care credea că ne-a găsit barbari, că ne-a „civilizat”, în singurul fel cum. trebuia, și că a făcut-o și deplin și definitiv, era și tînărul Constantin Brîncoveanu.
Fiu al lui Grigore Brîncoveanu și deci, din cauza vrîstei înaintate pe care o avea tatăl la nașterea lui, însuși nepotul lui vodă-Bibescu și a lui vodă-Știrbei, cari aceștia nu aveau atunci decît strănepoți, și al fiicii devotatului diplomat grec în serviciul Turciei, Musurus-Pașa, frate al unei femei de incontestabil geniu poetic, dna de Noailles care însă nu se bucura atunci de marea și meritata faimă universală de mai tîrziu, el sacrificase tot ce-i putea da ca plăceri, și spirituale, chiar ca viitoare carieră, Franța, în a cărei limbă, în a cărei cultură fusese crescut, și venise în România, încă rămasă în urmă și în pragul unei grele crize, pentru a se face român, începînd prin a intra într-un regiment. Român însă nu în sensul egoist și oportunist al cuvîntului, puind în marea afacere politică, singura decisivă, numele său așa de mare și importanta sa avere, ci român în acel sens mai curat și mai înalt în care înțelegeam și eu rostul neamului nostru.
În marea sa tinereță, el era sfătuit de un prieten mai în vrîstă, om de superioare însușiri, Marcel Mielvaque, scriitor de talent, cugetător original, dar mai ales suflet franc și inteligență capabilă de a deosebi stări de lucruri înainte ca ele să se fi pronunțat pe deplin. A fost unul dintre cei dintîi cari au înțeles că în această Românie în care se inițiase așa de răpede se petrece ceva, și avea destul curaj ca s-o recunoască public, cum a făcut-o în articole din revista franceză, pe care o scotea cu d. Brîncoveanu, dîndu-i un larg orizont, La Renaissance latine. Am găsit acolo una din rarile recunoașteri, din partea lui Mielvaque însuși, nu a muncii mele științifice, ci a lucrurilor urmărite și realizate după putință în țara mea, pe care mi le-a dat străinătatea care, firește, avea cu totul alte griji.
În casa din strada Scaune, discret și elegant mobilată, d. Brîncoveanu aduna o lume aleasă. N-avea nici o legătură politică și, cîștigat apoi, un moment, de liberali, s-a despărțit în urma unei grosolane carje în Cameră contra „prinților”, din partea unui om de o nerozie deosebită, pentru ca să-și caute un loc în deosebite direcții ale dreptei fără a afla vreodată ce merită priceperea sa iute și multele sale cunoștinți. Astfel se găseau acolo, pe lîngă dra Văcărescu, pe care am cunoscut-o și acasă la părinții ei, energică figură foarte sprîncenat și ochios românească, din care emana viață și dorință de muncă, deci altceva decît legenda ce se țesuse în jurul unui vis neîmplinit, pe Procopiu, care-și urmărea vînatul pentru partid, pe C. Mille, pe care, peste amintirea cetirilor din cărțile sa