E urîtă, bătrână și orfană.
N’a iubit-o nimeni, aceasta este desigur cea mai dureroasă pagină din cartea viețelor. Ea, întâi, a urît pe Dumnezeu, apoi, moartea care întârzia; la urmă a iertat pe Dumnezeu și pe moarte.
Trăia departe de lume: într’o casă veche, umbrită de salcâmi.
Pentrucă soarta bună n’o primise la banchetul ei, ea își crease o iluzie de fericire. Această fecioară bătrână avea un copil: o păpușe de marmoră.
In toate zilele își desmierda copilul, sărutându-l așa cum știu să șărute numai mumele. Uneori își desvălia sânul pentru a simți divina sensație a nutririi. Noaptea îl culcă în patul ei, îi vorbește: «drăguțule … mititelule… îngerul meu!…» și îl învăluie să nu răcească…
Dimineața îl întreabă: ai dormit bine?… Îl ridică în sus și îl joacă pe piept. Apoi, aproape mașinal, apasă pe un mic resort, și păpușa rostește: ma-ma… ma-ma…
Atunci iluzia fericirii ei se materializează, devine o realitate. Ochii se aprind de o bucurie nemăsurată și începe să pice din ei lacrimi. Ea nu se mai îndoește acum; păpușa e un copil viu, care i-a spus că o iubește în două silabe ; ma-ma !
In fiecare zi ea își repetă această iluzie !