Șoseaua care se râdică din Târgoviște spre munți merge pe stânga Ialomiții, de-a lungul văii ce se deschide ca o albie între două șiruri de dealuri din ce în ce mai înalte, din ce în ce mai repezi și mai împoncișate . E o dimineață senină și răcoroasă de pe la sfârșitul lui august. Trecem pe sub viile și livezile așternute pe costișa din dreapta. De sus, de pe măgura cea mai înaltă, ne privește Mânăstirea Dealului. Puțin mai în fund, pe un alt vârf de măgură, stă mânăstirea Golgota, întemeiată de Pătrașcu-vodă, tatăl lui Mihai Viteazu, iar mai jos, la curmătura dealului, ferită de privala lumii, e Viforâta, mânăstire de călugărițe.
Dulce miroase în aerul dimineții fânul de pe luncă, și-i așa liniște — nu se aude decât tropotul cailor pe drumul neted și uscat. În urma noastră, Târgoviștea s-afundă, se șterg una câte una turlele numeroaselor ei biserici. Un farmec deosebit dă acestei văi priveliștea căsuțelor albe ce se ivesc dintre pomii încărcați de rod; sate mari, îndestulate, își întind gospodăriile de o parte și de alta a râului până-n negura munților. Printre ele trece calea ferată la băile Pucioasa. Iată Doiceștii, sat vechi, care-și are și el istoria și ruinele lui de întăriri și de palate: se spune din bătrâni c-aici se trimiteau doicile cu pruncii domnești când era război în țară. Mai încolo, după un crâng de aluniș, șotânga își dișterne livezile de pruni și ogoarele de porumb pe malul drept al Ialomiții, pe trăgănatele tăpșane ce-ascund în sânul lor bogate straturi de cărbune. Iată Lăculețele: în stânga, o fabrică mare -pulberăria statului, în dreapta, pe măgura ce se-nalță chiar din marginea șoselii, sunt presărate vile frumoase, vesele, cu grădiniți în față, cu drumuri prunduite ce se deapănă pe sus, în rotocoale largi, de la ușă la ușă — ai zice că un oraș nou stă să răsară, împins de comorile dinlăuntrul pământului. De-aici încep Glodenii, satul norocos sub care gâlgâie izvoarele de păcură: o sută de guri sorb afară bogăția aceasta minunată, stoarsă din nămolul gras al vechilor mări, adunată picătură cu picătură în mii și mii de veacuri, gonită din cine știe ce depărtări, pe jgheaburi întunecoase, de uriașele frământări ale globului și strânsă aici, ca de o mână prevăzătoare, în tăinuitele cisterne ale adâncului. Un miros care nu e deloc plăcut ne vestește c-am intrat în Pucioasa, așezare frumoasă, într-o vale deschisă, pe râul Ialomița, de o parte și de alta dealuri ușor trăgănate, în fund, priveliștea munților acoperiți de codri; dincolo de râu, de subt o ruptură de mal, țâșnesc binefăcătoarele izvoare de pucioasă și de fier. Peste deal, spre apus, sunt băile de iod de la Vâlcana. Un izvor de pucioasă mai e și la Bezdead, cel mai întins și mai bogat sat din munții Dâmboviții. Acolo, în marginea de sus a satului, e un zid înalt de stânci foioase, numit — pentru ecoul răspicat și puternic pe care-l dă — “Malul-de-răsună”.
De la Moțăeni în sus valea începe să se strâmteze; șoseaua ține mereu șerpuirile Ialomiții, care de-aci încolo prinde-a lua glas: tot mai limpezi și mai repezi s-azvârl undele ei printre bolovani, îmbrâncind pe unii cu mânie, mângâind pe alții și puindu-le pe creștet rotunde coifuri de oțel. Intrăm pe la amiază în Petroșița, sat mare cu mai multe cătune frumos revărsate pe brâiele plaiului — de jur împrejur case albe, din ce în ce mai rare, se urcă pe coastele dealurilor, ca și cum s-ar fi luat la întrecere: care să privească mai de sus — în lungul apei, hierăstraie, mori, pive și dârste, zorite, se strigă unele pe altele până hăt, în capătul de sus al Moroenilor, de unde-ncepe înalta pustietate a munților, măreața și liniștita împărăție a Bucegilor.