O calatorie de 4 - 6 minute in lumea magică a povestilor 💤
De la Păiuș până la Novaci facem o jumătate de zi. Șoseaua e largă, dreaptă, netedă. Mai pe toată întinderea ei, începând de la Bumbești încolo, sunt înșirați de o parte și de alta pomi roditori, cari-și apleacă drumeților crengile lor încărcate de fructe răcoritoare. Cică binefacerea aceasta se datorește unui duhovnic de la Polovraci, care, în loc de mătănii, acatiste și zile de post pentru iertarea păcatelor, hotăra fiecărui credincios să sădească un număr de pomi pe marginea drumului mare, și vorba lui a fost lege.
Pe la prânz intrăm în Novaci — un sat lung, de nu se mai sfârșește, așezat la poalele munților, în frumoasa vale a Gilortului. Casele albe, învălite cu draniță, răsar ici-colo, prefirate pe tăpșanele cuprinse de livezi. Prin mijlocul satului trece Gilortul, puind în mișcare, cu undele-i harnice, mori, pive și joagăre, de-al căror vuiet răsună zăvoiul de anini, ce se-ntinde de-a lungul râului. De cu seară năimim cai, și ne pregătim merinde pentru trei zile.
*
În zori pornim. Satul rămâne-n ceață. După un ceas de drum printr-o pădure de fagi și de goruni ieșim în luminiș. Pe dealul sterp, acoperit de-o iarbă măruntă și crăpat de arșiță, caii, gâfâind sub noi, iau pripoarele în piept. Doi plăieși înalți și trupeși merg pe lângă cai. Ei calcă ușor și lin, ca și cum ar pluti. Un drumeac îngust, săpat cu multă greutate, pleacă din coasta Novacilor și urcă, șerpuind printre surpături și vârtoape mâncate de șuvoaie, până la Titvele. Aici descălecăm, după cinci ceasuri de drum, și intrăm în răcoroasa pădure de brazi ce acoperă ca o căciulă vârful țuguiat al muntelui. În mijlocul acestei păduri, străbătută de izvoare, sunt câteva case de lemn — locuinți de vară pentru iubitorii de liniște, de aer curat și de natură frumoasă. Gustăm și noi, două ceasuri, farmecul acestui colț de rai și pornim mai departe. Cum ieșim din pădure, apucăm la dreapta, și — după un ceas de suiș anevoios — ne oprim pe vârful Păpușii, munte gol și singuratic, înfipt deasupra Titvelor ca o căpățână de zahăr. De-aici, în zarea largă ce se deschide în jurul nostru, vedem limpede coamele munților cum se înșiră în depărtări: spre miazănoapte și apus ne îngrădesc piscurile pleșuve ale Vulcanului, cari pornesc din fund, din coastele Oslii, și vin, în clocotișuri, până-n spintecătura Jiului, de unde-ncep să se ridice și să se înlănțuie gheburile din ce în ce mai mari ale Parângului, falnicul munte acoperit odinioară de ghețuri, din a căror înceată topire i-au rămas pe zănoagele de la Găuri turme de stânci albe, rotunjite de frecarea apelor, iar printre ele, lacuri albastre și minunate căderi de izvoare, cari fac din acest munte una din cele mai frumoase podoabe ale Carpaților noștri. În fund, de la apus spre răsărit, se înșiră ca niște sentinele uriașele vârvare: Comanda Prisloapelor, Grivele, Mândra, care se ridică la o înălțime de peste 2.500 de metri, Gruiu, Pâclișa, Piatra Tăiată, Coasta lui Rusu. Din spatele Mohorului, grebenii Parângului se despart în două șiruri, și apucând între ei undele Lotrului de la obârșie, le împreună mai încolo cu ale Lotriții și le duc în hiolă, devale, clăbucindu-le de stânci până dincolo de Brezoiu, unde Lotrul se varsă în Olt. Numai spre miazăzi privirea scapă și se adâncește în limpezișul văilor. Pe strunga aceasta de lumină, departe, în fundul zării, vedem cuibărite la un loc câteva pete argintii, sclipitoare, ca niște cioburi de oglindă în bătaia soarelui. Acolo-i Târgu-Jiu.
Ne scoborâm pe partea ceealaltă a Păpușii și scăpătăm pe-o tarniță întinsă, acoperită de o iarbă subțire, uscată și lunecoasă.
Până pe la toacă mergem tot pe locuri deschise. De jur împrejur avem măreața panoramă a munților. Unde și unde vedem turme de oi presărate pe limpezișul plaiurilor; izvoare cu sclipiri de oțel tivesc poalele codrilor. Și nici un zgomot nu s-aude; nici un fum nu se ridică în larga pustietate a zărilor. Cei doi plăieși se uită mereu la soare — ceasornicul și călăuza lor prin coclaurile acestea fără drum și fără adăpost. Ne lăsăm în vale și mergem o bucată de matcă bolovănoasă a unui pârău. Apoi facem la stânga și intrăm într-o pădure de molifți. Pădurea-i deasă și pripoarele râpoase. Ne dăm pe jos și, cu caii de frâu, urcăm, urcăm din greu pe cărările încâlcite și întunecoase, printre stânci prăbușite, peste copaci doborâți de trăsnete, lungiți în neorânduială ca niște leșuri de uriași după un război năprasnic. Începe să se-ntunece, și noi horbăcăim mereu. În desișul nemărginit ochii noștri caută cu dor o zare de lumină. Tăcerea plăieșilor ne pune pe gânduri.
— Nu ne-om fi rătăcit, nea Gheorghe…
— Aș, că doar am ajuns. De sus, de departe, s-aude un câine lătrând, apoi alții. Înaintea noastră albește, ca o ferestruie, o geană de lumină, la marginea codrului. Mai suim un dâmb și ieșim într-o poiană largă pe vârful Mohorului, unde ne adăpostim pe noapte la stâna lui Iordache.