Povestea bradului este una veche încă de la începutul vremii, când bunul Dumnezeu a creat lumea pomilor. Așa a împodobit pe fiecare cu o mulțime de lucruri frumoase și bune. Astfel un pom a căpătat gustoasele cireșe care sunt cel dintâi dar de fructe ale verii, sau vișinele roșii, surori bune cu cireșele; altul a fost dăruit cu pere cât toată mâna, ori cu frumoasele mere galbene și roșii.
Iar alt pom a rodit nucile cu coajă tare, care ne cheamă la trudă, ca să le putem gusta miezul alb și lăptos.
Și tot așa a luat ființă rodul diferit al lumii întregi de pomi, care împodobesc astăzi, dealurile și văile, grădinile și livezile, de-a lungul și de-a latul pământului lui Dumnezeu.
Bradul, și-ar fi dorit să fie și el pom cu fructe și să trăiască în apropierea oamenilor și să aducă și el bucurie copiilor, cum fac dulcile cireșe, când se împletește primăvara înflorită cu vara soarelui cald.
Dar veșmântul lui întunecat nu atrăgea pe nimeni și toți râdeau de frunzulițele lui ca acele și de cucuruzul lui țepos.
Mâhnit, bietul brad văzu că nici cucuruzul, nici rășina lui mirositoare nu se pot asemăna cu fructele celorlalți pomi și nu ademenesc pe nimenea…
Plecă amărât din lumea pomilor și se retrase departe, în pădurea deasă. Acolo își plângea în taină amărăciunea.
Ce putea să facă? Nu avea ce să dea oamenilor.
Plângea în sufletul său, dar fără să se tânguie, fără să se revolte.
Iar bunul Dumnezeu, care le vede pe toate și are grijă și de bobul de rouă și de firul de iarbă, auzi râsul răutăcios al pomilor roditori și văzu lacrimile bradului cuminte.
Se apropie de dânsul și îi spune:
– Nu fi mâhnit, bradule! Ție nu ți-e dat să porți fructe, pentru a sătura lăcomia nemăsurată a celor mai neastâmpărați copii ai mei care sunt oamenii. Așteaptă și vei vedea că și ție îți port de grijă.
Așa trecu vara și toamna. Când veni iarna, pomii își pierduseră nu numai fructele frumoase și ademenitoare, ci și bogăția frunzelor. Și stăteau acum goi și triști, în bătaia gerului și a vânturilor ce suflau și râdeau de sărăcia lor.
Bradul însă rămase verde, păstrându-și întregul vesmânt de cetină, nepăsător de asprimea iernii.
Iar după mulți ani, când fiul lui Dumnezeu luă înfățișare de om, născându-se din trupul neprihănit al Fecioarei Maria, împărații de la răsărit, care veniseră cu daruri copilului dumnezeiesc, voind să le împodobească și cu ramuri verzi, fiind iarnă, n-au găsit decât bradul.
Doar bradul era verde în toiul iernii.
Ei aduseră atunci copilului Iisus un brăduleț verde pe care au agățat darurile, aprinzând și lumânări într-însul.
De atunci drag copil, ar fi obiceiul pe care noi, românii, l-am luat de la alte popoare și care este atât de drag prichindeilor, că vine Moș Ajun și le aduce bradul cu daruri de sfintele sărbători ale Crăciunului.