Într’o cancelarie de copiști, în provincie.
Odaia e strâmtă, întunecoasă, păstrând veșnic acelaș miros acru de tutun.
Zilnic se aude un concert monoton, o muzică de condeie, întreruptă de notele guturale ale tuselor.
Amploiații sunt băieți veseli: râd, fac glume, cântă, flueră valsuri, romanțe sentimentale…
Ei par a înțelege, instinctiv, că în vieață trebuie să trăești nepăsător și vesel.
Printre dânșii, venit de curând, se află un funcționar, primit, deocamdată, fără leafă. Scrie procese verbale pe câte un leu; câștigă dejunul și țigările.
E totdeauna trist…
În această ființă sunt coarde, din cari durerea scoate note amare. Simțirea lui e un instrument care convine marei artiste …
Și în toate zilele tovarășii lui de cancelarie râd de tăcerea și suferințele lui!…
Clownii, ca niște satiri cruzi, își bat joc de tristul actor al vieții…