Povestea 'REGELE ȘI ROSTUL LUI' - Povesti de Nicolae Iorga 💤
O aventură de 4 - 6 minute in lumea magică a povestilor
Da, însă acest sistem de guvernare, la care în singurătatea sa se va fi gîndit mult timp nemărgenita ambiție a dlui Maniu, nu se poate admite. Nu se poate admite chiar dacă regele, căruia un ziarist francez, plin de simpatie pentru calitățile Maiestății sale, îi deneagă aceea a curajului de a înfrunta orice risc, ar admite părăsirea drepturilor sale, pe care, în acest caz, și dacă liberalii de ambele nuanțe și ce a rămas averescan de alte ambe nuanțe i le-ar contesta, toți oamenii de bine. cu grijă de țară, trebuie să i le recîștige: să i le recîștige – și-mi permit a adăugi: pentru o mai bună întrebuințare.”Regele domnește și nu guvernează” e o formulă pe care d. Maniu și alți domni, și țerăniști și liberali și averescani, o vor fi găsit nu știu unde și nu știu de a cîtea mînă, prin cărți de istorie și politică făcute așa încît ce a fost la început apare cu totul, dar cu totul denaturat. Nici un rege în nici o țară n-a admis-o. Nici un text constituțional n-a consacrat-o. Nici un tratat de drept nu i-a putut da o valoare principială și generală.
De fapt e un motto de luptă. În focul combaterii regalității franceze cu prea multe urme de trecut, ea a fost creată pe vremea lui Ludovic-Filip, atunci cînd erau de ajuns două aplauze în stradă pentru ca regele burghez, proclamat de o revoluție și tolerat de a clasă de îmbogățiți și de intelectuali, guverna totuși, dar în felul cel mai mizerabil: ascunzîndu-se și înșelînd pentru ca, la urmă, el fiind cel mai dibaci, am zice chiar: cel mai șiret, voința lui să i se îndeplinească.
Dar noi n-am făcut nici una din acele mișcări revoluționare, din acele cataclisme politice care rup cu un întreg trecut și inaugurează o dominație sprijinită pe noi principii abstracte. Noi nu creăm ca d. Maniu – aici e greșeala d-sale – o Românie teoretică absolut nouă după învățăturile unor ideologi trăind în casă. Noi nu amestecăm dreptul lui Verböczy, amintirile lui Kossuth Lájos, tradiții de drept roman rău înțeles cu acea datină a țerii noastre care singură trăiește în conștiința românilor cari n-au plecat niciodată steagul și chiar a celor cari n-au uitat, nici peste sute de ani, același steag care plutea și asupra lor.
Aceasta a fost o țară domnită. Permanent și de fapt domnită.
Popular da, cît de popular vreți. Sfat de clerici și de boieri în fiecare zi; ușa deschisă oricărui țeran; Domnia mergînd din loc în loc ca să fie la îndemîna oricui. Domnia pentru toți, nu pentru cei de casă; Domnia nepărtinitoare și miloasă, înțelegătoare pentru orice nevoie și simțitoare numai pentru orice merit. Domnia mîndră și bună, căreia nu i se bate din picior. Domnia cu atîta mistic înțeles într-însa încît, atunci cînd se ungea cu mirul ei fie și un boier mărgenit, incult și cepeleag ca Ioan-Vodă Sturza, el știa să se ridice în fața unor anumite impertinențe, cu demnitatea moștenită de la Ștefan cel Mare.
Mutați la noi, Hohenzollernii de la Rin n-au înțeles cu desăvîrșire această lecție de istorie, care nu se poate prinde decît de cine știe foarte bine, cu multă osteneală, trecutul nostru întreg. De aici a venit că un Carol I, din mare neam occidental, învingător în lupte și încoronat cu coroana regilor, a fost mai puțin domn decît Alexandru Isan Cuza. Marelui rege i se putea impune un guvern și, odată așezat, acesta putea guverna fără regele, care-și rezerva cu greutate oarecare domenii de politică externă. Iar Ferdinand I s-a lăsat dominat și înlocuit de un om care, cu fiecare jignire a suveranului, devenea mai puternic și căruia a izbutit să-i smulgă fiul și, mai mult decît atîta, să caute a-l dezonora.
Să ne înțelegem. Eu nu cred – și n-am crezut – în regii din mila lui Dumnezeu. La teoria, susținută cu atîta talent, dar nu și azi, de d. Nae Ionescu am dat din umeri. La noi puterea, ca s-o primim, trebuie să știe a fi grațioasă. Ne putem sacrifica ei cînd nu e așa, dar n-o mai putem iubi. Nu știe cineva ce mîndri sîntem fiecare din noi în adîncul simțitor al inimilor noastre. Cu militarism prusian și parade de Curte nu se face nici o ispravă între români.
Dar insolențele ministeriale ale despoților de partid, pe acestea le pălmuiește pe amîndoi obrajii aceeași mîndrie aristocratică, nedeprinsă cu ieșirea din fire a cui și-a putut strînge o zestre electorală. Unui astfel de șef, oricît ni l-ar prezintă regele, nu ne supunem. Pentru atîta lucru ieșim și noi în stradă și facem, orice ar fi, revoluție. Nu odată am cerut „capul lui Moțoc”, și l-am avut.
Regele e singura continuitate posibilă într-o societate care nu știe ce e opinia publică și ale cării așezăminte publice toate, de la Biserică pînă la Banca Națională, se pleacă înaintea capriciilor stăpînirii în subordine (n-a dat, mai ieri, Consiliul de miniștri dreptul de a acorda licență unei școli secundare din Blaj, și Universitatea tace?. Fără ca el să fie în adevăr rege, ce s-ar face cu o țară căreia fiecare regim i-ar aduce altă Magna Charta, pe care urmașii, neapărat, s-ar grăbi să o desființeze? Nici un stat nu poate trăi în această continuă zguduire a ideologiilor care se succedă și a intereselor care se lovesc.
Coroana are cu ce se apăra singură. Numai contra greșelilor proprii ea nu are cum să se apere; dar urmările lor vin destul de răpede pentru a-și produce învățătura. Dacă însă Coroana părăsește ce este al ei, nația care i-a dat aceste drepturi le smulge din mîna cui le uzurpă și i le dă înapoi regelui.
Nu, desigur, cu îndatoriri față de cine ajunge a îndeplini această datorie, dar cu tot ce trebuie pentru ca această alunecare de drepturi să nu se mai poată petrece niciodată.