O calatorie de 6 - 8 minute in lumea magică a povestilor 💤
Străbatem un ochiu al golfului cu ferry-boatul, ca să ajungem la Berkeley, iar de aici din nou în tren pănă la Oakland, „Țara Stejarului”. Aceiași suprapunere de civilisație nordică pe o natură de Miazăzi, peste o cultură populară și istorică, înlăturată ca nefolositoare. Trecând încă odată apa albastră lină a sinului de ocean, avem în față insula care cuprinde Școala Navală între vechii ei copaci sumbri și, fațada orașului refăcut după catastrofa cutremurului și incendiului de acum vre-o douăzeci de ani.
E o paradă de skyscrapere, mândre, trufașe, ca o gardă de onoare a bogățiilor îngrămădite, a freamătului necontenit pentru a le adăugi. Când pătrunzi înlăuntru pe străzile relativ înguste, pe care le umbresc clădirile de obiceiu înalte, te lovește disproporția creațiunilor individuale care stau alături fără a crea un ansamblu. Casele cu zece, cu douăzeci de rânduri alături de altele ca în bietele noastre orașe europene, așa de pline de caracter; risipă de marmure colorate, de coloane aurite, încercări de artă care pun cupola de-asupra terasei monstrului arhitectonic; ici și colo, la câte o biserică, amintirea stilului iesuit spaniol, cu fațada sprijinită de cele două fumuri laterale. Pe piețele verzi monumente în genere prea mici pentru strivitoarea lor încunjurime. E sigur că în asemenea cetăți comemorarea oamenilor și a evenimentelor trebuie făcută altfel decât în copiile noastre de cetate elenică.
Câteva mari clădiri în centru arată nu numai ambiție, ci și gust. Astfel Primăria cu o frumoasă fațadă armonioasă și o cupolă de tipul Soufflot și alături casa de conferinți cu prelungirile ei în stil de mănăstire franciscană făcută din cărămizi în secolul al XIV-lea italian.
Văzut în amănunte, orașul Sf. Francisc, care așa de puțin răspunde azi smereniei patronului său, e deosebit de simpatic. Străzile lui, de o perfectă ordonanță, suie dealurile încunjurătoare; flori de Sud sânt sămănate în brazda de ’naintea caselor de formele cele mai deosebite, în care se vede însă adesea un tip potrivit, ale cărui elemente sânt luate din vechea tradiție spaniolă. Populația din aceste case cochete și sănătoase e de multe feluri, cea mai mare parte imigranți, mai vechi sau mai noi. Pe cutare terasă o mamă iaponesă, frumușică, rumenă în obraji își alintă copilul ; mai departe, la ieșirea din școli, în grupul fetelor voioase, îndrăznețe, câteva Chinezoaice cu asprul păr negru rătezat scurt pe ceafă; Mexicani a căror față reproduce numai une ori curatul tip spaniol, cei mai mulți presintând umerii obrazului, roșii, ieșiți în relief, ai Indienilor din cari se coboară în mare parte, se văd în cafenele cu inscripții numai în frumoasa limbă a lui Fernando Cortez: o librărie vinde romane spaniole cu coperți violent colorate, un „Anuario hispano-americano”, revistele din Madrid și cele din Mexic; un cinematograf anunță în italienește representațiile viitoare.
Intrăm în cartierul chines, care cuprinde o întreagă stradă și se revarsă și asupra altora vecine. Totul aparține galbenilor; librărie, fotografie, magazine de aprovisionare, în care lângă păsări și iepuri de casă sânt expuse broaște și tot felul de dobitoace, și comestibile de acasă, uscate cu un antic sistem special, sânt puse în fereastă: mușchi de broască, șopârle, pești de toate felurile, cârnați, șunci, limbi, totul redus la niște foițe desgustătoare; nu lipsește undeva și un puiu pus în spirt, care poate fi prefăcut în friptură pentru cine nu se desgustă. Un mare restaurant cu două rânduri, cu scara de piatră, servește în boxele lui supe de vegetale și cu ou, în care plutesc bizare paste și din care se desface un miros de vase spălate și de spital, orez admirabil fiert a cărui sare e luată da sosul negru special, cu apă de mare și mirodenii, feluri de verdețuri la care se adaugă bucăți de carne de porc și de puiu scărmănate într’un chip special, brânză chinesă, — pâne numai după dorință; cu o piesă de cinci cenți aruncată în gaura din părete poți căpăta cinci minute de musică negră.
Sânt prăvălii strălucitoare, cu vitrinele foarte îngrijite de discretul negustor care nu iese în prag și nu poftește niciodată ele vând cutiuțe de lacă de toate colorile, bibelouri de os, inele de sidef cu pietre falșe, bronzuri lucrate grosolan, dar mai ales cele mai strălucitoare pijamale în toate colorile curcubeului, sămănate cu flori delicat răspândite din plin. In cutare magazin păreții sânt împodobiți întregi cu acel bielșug de sculptură aurită în care sânt încrengate toate dobitoacele naturii și toți monștrii închipuirii, acoperiți bogat cu aur. Sânt case în stilul național, milenar, cu galerii sprintene și acoperișuri cârligate la mijloc, cu toate colorile vii îmbinate pe fațadele lor. E undeva și vre-o pagodă, lângă care o mare biserică creștină își chiamă din acest neam de vechi păgâni noii credincioși. Și e teatrul, Mandarin Theatre.
Îl cercetăm seara. E complect gol cu zece minute înainte de oara șapte, când începe nu știu ce piesă. Doi băieți duelează pe scenă, cu săbii de modă veche și bastoane, evitând cu măestrie loviturile. Intr’o lojă la stânga musicanți încearcă vioara, fluierul și gongul. Directorul cu ochelari cercetează ceasornicul. Câțiva copii se joacă în fața cortinei, foarte frumoasă, cu reclama unui negustor din Canton. Atâta.
Totuși se începe. Splendid decor de palat, la care, prin simpla coborâre a pânzelor, se vor adăugi apoi altele. Strălucite costume istorice: rochii largi aurite, coifuri tărcate, cizme cu tălpile late de pâslă. Popi poartă bărbi albe ca fuiorul pe care la mânie le agită cu mâna. Dulci femeiuște cu ochii cârpiți, văpsiți împrejur cu roșu și cu obrajii albiți de pudră se dau în vânt pentru dureri mie neștiute, lunecând pe scânduri cu piciorușele de păpușă; una, eroina, și-a tăiat părul cu cuțitul, biata fată micuță, și de aici bătăliile între eroi și preoți, cari întră, iese, cad, se dau de-a tumba, se ridică și mai ales vorbesc. Recitativul e continuu întovărășit de asurzitoarea subliniere a gongului. Lumea se adună după opt ceasuri; afară fac coadă. Odată în sală, cei de moda nouă, bătrânele cu largi rochii negre, copiii vorbesc, mănâncă, părând că nu-i privește ceia ce este pe scenă, unde zgomotul ritual urmează, lung și solemn.
Un colț către Pacific, către „poarta de aur”, a fost consacrat frumusețelor naturii și artei. Toate înfățișările variate ale abundentei vegetații sudice sânt adunate în grădinile întinse care încunjură clădirile. O grădină iaponesă presintă flora depărtatelor insule ai căror vechi locuitori pot să-și mângâie astfel nostalgia, dacă o au. Obișnuita căsuță goală, cu paravane mișcătoare, copacii pitici cu monstruoasele rădăcini umflate, poduri peste ape dare se strecoară prin bolovani. Acvariul e unul din cele mai bogate, cu peștii ca o foiță de sidef, ca niște fluturi multicolori, ca niște săgeți în care se mișcă vioiu ochi de aur.
Museul, „M. H. de Young, Memorial Museum”, e așezat într’o clădire care leagă de un turn ca de sky-scraper o lungă zidire în cel mai bine imitat stil manuelin din Portugalia, venit poate prin Brasilia. Sânt câteva vechi pânze, a căror identificare, ca a unui neisprăvit Rembrandt („Hoții”) și a unui bizar Lionardo, dacă nu își unui Veronese, e supusă la revisiune. Dar este un Bassano, două imitații ale lui Rembrandt de Denner și este și un mare Watteau, cu un vast peisagiu. Arta americană presintă câteva frumoase peisagii. O dulce figură de fată a lui Bouguereau, un Courbet și o impresionantă noapte de Daubigny sânt ce a dat de samă școala francesă. Curioase tablourile rusești, care strămută în cu totul altă lume; supt nume, altfel necunoscute, de pictori contemporani, scene din alt mediu natural și uman: alaiul de nuntă într’un sat înzăpezit, cu bulbii auriți ai bisericii, cu caii cari trag din greu roșia căruță închisă, cu mutrele naive și speriate; întoarcerea de la încoronarea Țarului în căsuța plină de „pose” unde toți se uimesc de povestirea splendorilor neînchipuite;