ȘEFUL

O calatorie de 12 - 14 minute in lumea magică a povestilor 💤

Încă din primul moment al guvernării improvizate problema șefului care avea să dirigă noul regim de „constituționalism” se impunea de un „constituționalism” opus puterii regale, dreptului suveranului, totuși înscris în Constituție, drept de care ne vom ocupa în ultima parte a acestei schițe.

Regele are, desigur, putința, incontestabilă, de a se adresa oricui pentru a face un Ministeriu – chiar și mie, care reprezint așa de puțin în viața țerii, nebunii trecînd totdeauna pe lîngă mine ca să meargă la alții, iar proștii încă mai mult. Dar, cînd suveranul vrea politică de partid, cînd se adresează unui partid, acel care trebuie consultat e șeful.

L-am văzut la Palat pe d. Mihalache foarte grav, în ciuda costumului său și pe față, mi s-a părut, cu melancolia frumoasei jachete cu care a călătorit în Apus. Mi-am închipuit – căci așa-i și era toată înfățișarea – că vine pentru sine. Să fi recomandat d-sa pe d. Vaida Voievod, în loc să roage pe suveran să amîne hotărîrea pînă va întreba pe șeful abdicat, e cu putință, dar nu-mi prea vine a crede. Așa încît chemarea dlui Vaida Voievod și îmbrăcarea d-sale în costum de Mare Elector fără caracter politic, imparțial și armonizator, mi se arată ca un gest regal și, nu mai e nevoie s-o mai spun, din cele mai puțin fericite.

Între doi prieteni așa de vechi, între doi „frați” ca dd. Vaida Voievod și Iuliu Maniu nu e bine să se strecoare o profană privire de indiscreție. Dar o cugetare critică va trebui să conchidă că, și data aceasta, d. Maniu va fi bucuros că sarcina unor alegeri urîte și riscate, a unui Parlament inguvernabil, a primelor împroșcături, natural violente, revine amicului său („iubit și stimat”). Iar d. Vaida Voievod, care și altă dată a avut conducerea unui guvern fără viitor, s-a putut resigna că, în schimb pentru atîta primejdie pe care o înfruntă ușor jactanța sa naivă, are încă odată suprema onoare politică.

Alegerile odată făcute, trebuia să vie – și intimii o și anunțau, schițînd scena și în cele mai mici amănunte, – ceremonia instalării regelui de partid, care guvernează alături de impasibilul rege de coroană care „domnește“ numai. Cîteva implorări, genuflexiuni repetate, apel la iubirea de țară – pe care desigur o și „stimează“ —, și rezultatul va fi atins. Pe Acropolea țerănistă se va ridica din nou, păzitoare și apărătoare, statuia zeului patron.

Dar iată că felul cum s-au făcut alegerile, învinuirile pe care le ridică, situația neclară în Parlament îngîndurează pe omul care nu vine bucuros la greul acela în care se strică linia perfectă a unor pantaloni cu prea multă îngrijire călcați.

De aici înainte va începe marea comedie, de stil înalt, a unui guvern popular fără popularitate, reformator fără program și de mînă tare fără șef.

S-au inventat, după întrevederea care a adus Bădăcinul la Valea Seacă – lucru simptomatic pentru cine știe să vadă, – discuțiile de la Sinaia, unde, pentru motive politice, regele era absent. Ședințele șefilor național-țerăniști în Sinaia fără rege pentru a instala pe stăpînul pe patru ani – termin fixat de însuși acest stăpîn la o ocazie solemnă —, iată încă unul din lucrurile care spun așa de mult asupra viitorului. Nu s-a uitat să se cheme presa și, la invitația dlui Tillea, care se înțelege astfel șef al biroului – și al restaurantului – presei, simpaticii reporteri cari mă zugrăveau cu condeiul muiat în fierea unui cîne turbat s-au grăbit să alerge pentru a asista la una din acele ceremonii de întronare din care iese viitorul unei națiuni.

Ceas de ceas buletinul dispozițiilor domnului Maniu a fost dat cu cea mai mare preciziune unei lumi care, nu e nici o îndoială, era tulburată, înainte de toate, de această chinuitoare impaciență. Rezultatul final a rămas încă nesigur, regele însuși trebuia să stăruie, să se roage, căci d. Titulescu, care, cu toată gloria sa, nu e șeful unui mare partid, se bucurase totuși pe larg de această regală atenție.

O invitație la dejun a fost refuzată: nu mai e timp să se ajungă la București. Ea a fost repetată: nu e nimic; cel mai puțin ce poate face un rege constituțional pentru un bărbat de talia dlui Maniu e să lase a i se arde bucatele.

D. Maniu, care e discret ca o poiană de la Bădăcin, nu va spune niciodată ce s-a petrecut în conversația în care, firește, în schimb pentru onoarea pe care ar face-o lui Carol al II-lea primind a-i fi președinte de Consiliu, el nu putea cere altceva decît o pocăință complectă pentru ieșirea din Constituție și promisiunea că toate puterile vor trece, chiar dacă e vorba de menținerea unui ministru la Paris sau numirea unuia la Lisabona, asupra d-sale. Dacă nu-i place Maiestății sale, are libera alegere: dd. Vaida Voievod, Mihalache, Mironescu, Iunian, oricare, dar așa de mult ca d. Maniu, nu!

Dar d. Mihalache părăsise solemn șefia provizorie. Partidul era prin aceasta a doua oară decapitat, ceea ce e natural la o formațiune așa de dublă. Necesitatea imperioasă a alegerii șefului se impunea. Dacă se va opune mai multă vreme d. Maniu, oricît ar fi făcut încă unele rezerve timide regalitatea, învățată cu un prim-ministru ca mine, el va fi condamnat la șefie și întemnițat în Sovietul partidului, de care, în ultima instanță, nu scapă nimeni, oricine ar fi el.

D. Maniu are însă voluptatea reținerilor, care fac pe parteneri să sufere. Ceva lipsea satisfacției supreme la care rîvnise în dulcile seri de vară, în asprele nopți de iarnă, acolo, în pustietatea, plină numai de potîrnichi pribege, a Bădăcinului. Voia să aibă un lucru la care nu se gîndise încă nimeni: admirația pentru caracterul său de oțel, care, orice ar fi, nu cedează.

Această recunoaștere a avut-o. I-a dat-o d. Grigore Filipescu, destul de crud ca să mi-l prefere vechilor noastre legături și i-a dat-o, cu toată importanța care decurge din situația de șef liberal, însuși d. Duca.

— Roma n-a pierit cu totul; avem oameni cari nu se îndoaie (că altfel se rup, dat fiind materialul): iată Maniu!

Dar ultima zi din iulie, copleșitoare de căldură, a muiat ceara bronzului. Cu un discurs din acela care-i cîștigă mai multă prietenie decît admirație, d. Maniu și-a părăsit pe jumătate rolul. Din nou, la 31 iulie, după rugăciune de zi și de noapte, cu clopote trase de la Episcopia Bihorului pînă la hotarul de către Orient al Ghimeșului, d-sa s-a îndurat. A recapitulat situația: a arătat cum suferise țara pe vremea călăului Iorga, un grec, de religie ortodoxă și de origine ciocoiască, foarte crunt, a glorificat virtuțile de „mare om de stat” ale dlui Mihalache, care cu atîta modestie – ce deosebire de ținută! i-a păstrat locul cald, și n-a uitat durerea cu care s-a „jertfit“„fratele“ Alexandru. Părea o rugăciune pe buze de sfînt. De piatră să fi fost, și ai fi plîns: emoția în partid trebuie să fi fost generală și profundă.

Revenirea la conducerea partidului, da. Insă mai e ceva de hotărît pe lîngă ascultarea deplină, fără murmur, fără crîcneală, fără mîrîială, – moclis! – pe care toți o vor da, cu d. Iunian în frunte, șefului, pe care, în nesfîrșitele discursuri de vreo douăzeci de ani ale tuturor Consiliilor, începînd cu cel de o sută, îl făcuseră atîta să sufere. Rămînea regularea raporturilor cu regele; și o cuvîntare ca pentru prieteni, dar îngrijit stenografiată și fidel reprodusă de Curentul, confiscat pentru aceasta, arăta motivul adevărat al retragerii unui om care se prezintă mîndru de sănătatea sa viguroasă: conflictul cu Coroana din cauza unor apucături continuu neconstituționale.

Scenele de la Sinaia s-au repetat apoi, cu același sadism al refuzului din partea omului care nu mai știe cît de sus ar putea ținti: quo non ascendam, și cu aceeași docilitate o presă de clientelă a notat fiecare moment al gîdilirilor de vanitate și al refuzurilor de încăpățînare.

Pînă unde se va ajunge cu această cerere a plenipotenței politice pentru d. Iuliu Maniu, pe patru ani încheiați, contract formal, parafat, chezășluit, urma va să arate. Deocamdată, fiindcă de sus nimic nu se adăugea la satisfacția, acum uitată, a dejunului, alte metode trebuiau găsite.

Anume partidul, prin Sfatul său suprem, să elaboreze un program. Programul pentru guvernare, cu lucruri care se pot și lucruri care nu se pot, cu lucruri care se spun și nu se fac, cu lucruri care, și dacă se fac, tot nu e nimic, ca în ce privește faimosul „control al averilor”.

Program de „stat țerănesc”, într-o lume în care țeranul, de bine, de rău, există, are pămîntul țerii și votul țerii, dar nu există toți ceilalți, cu cari toți numai, se poate face o societate complectă, durabilă, de viitor, iar nu o pătură lipită de ogor, care poate trăi și chiar prospera – dovadă țeranii din Ardeal și Basarabia – supt o stăpînire străină.

Odată programul gata, el se va încredința președinților celor două Adunări. Provizoriul electoral se retrage, și aceștia se consultă. Se consultă de fapt, nu ca atunci cînd regele Ferdinand mă întreba de formă ca președinte al Camerei și generalul Averescu aștepta în biblioteca Palatului să depuie jurămîntul, ori cînd dd. Pompei și Sadoveanu erau întrebați de regele Carol cu privire la starea lor de sănătate și alte chestiuni așa de importante încît nici unul, nici altul n-au avut să-mi comunice nimic. Sfînta Constituție țerănistă, se va aduce regelui în Arca Alianței, în jurul căreia vor sălta șefii ca în Biblie. Și regele va trebui s-o primească. Și va trebui să puie pe unul singur executor al prescripțiilor ei: pe d. Maniu, venit astfel la guvern.

Dar această comedie, cu scenariu] anunțat prin ziare, e plină de surprinderi, și cea din urmă era să se petreacă îndată, la 10—11 august.

Va primi sau nu va primi șeful? , aceasta era acum marea întrebare, al cării răspuns trebuia să preceadă, cu toate încetinelele sistemului blăjean, pînă și rezultatul, așteptat de toți flămînzii și nesăturații, al negocierilor din Elveția pentru marele succes financiar al unei operații prin care finanța de acolo va pune la dispoziția unei Vistierii de simple învîrteli și de învîrteli simple biete două miliarde de restituit în șase luni.

S-a vorbit întîi de o a doua concesie a excelentului dictator instalat de prevederea suveranului: acceptarea unei demnități pe care nu puteau decît s-o purifice și s-o înalțe talente și merite a căror notorietate e națională și chiar universală. Cine ar putea să refuze a lucra supt un astfel de șef, a cărui cerbicoasă voință e și fecundă în creațiuni? Nici chiar d. Titulescu, despre a cărui colaborație ca ministru de Externe vorbea de atîta vreme o întreagă presă care nu știe la ce înălțime sînt pretențiile celui mai european dintre cei născuți indigeni ai României.

Totuși începea să se întrevadă un lucru: acela că dlui Maniu nu-i trebuiau deocamdată amindouă situațiile, ci una singură: șefia partidului, oferită în genunchi de toți rebelii, pînă la „omul de stat“ care îndrăznise a suplini pe căpitanul său suprem. Din această situație se poate face pe urmă restul. Pînă atunci omul care nu pune niciodată cel dintîi piciorul în apă va lăsa pe alții să încerce dacă regele – cum aș zice? – a apucat pe altă cale decît aceea care a tulburat raporturile dintre „factorul constituțional“ și factorul național.

Așa fiind, președinții au venit la Palat. Au venit, vai! , fără program, căci cum oare era să se alcătuiască programul cînd unii sînt pentru conversiune, alții contra, unii pentru inflațiune, alții pentru menținerea stabilizării, unii pentru plata cuponului, alții pentru refuzul lui, cum s-a vădit în cîntecul pe două partițiuni pe care l-a servit supțirilor urechi ale Camerei duetul Madgearu—Iunian? Cu mina goală s-au prezintat deci, contra planului stabilit de organul suprem, „biroul partidului”, fericit moștenitor al Consiliului de o sută, cei doi președinți, unul ardelan, altul „regățean”, atît de deosebiți și la făptură și la cugetare. Ei au recomandat pe d. Maniu fără program.

Dar d. Maniu fără program e tot atît de imposibil ca și programul național-țerănesc fără d. Maniu. Deci, invitat, poate și călduros rugat, de suveran, șeful partidului n-a putut accepta. Personalitatea acestui bărbat de stat ajunge pentru a impresiona pe regele, numai programul însă îl poate încătușa pe suveran. Și programul acesta umblă încă năuc prin multe minți luminate și încrezute.

Ponosul Prezidenției de Consiliu ar fi revenit dlui Mihalache. D-sa l-a refuzat. Cum n-a putut-o face dintr-o modestie pe care succesele sale imense și neverosimile l-au făcut s-o dezbrace de mult, nu știu care ceas din istoria românilor și-l rezervă și acest conducător de nație. Deci a rămas d. Vaida Voievod, care se numise pe sine homo regius – amintire din vremea lui Khuen Hedervâry – și care consimțea să fie continuat în funcțiuni care-i permit a face un bucluc pe zi, ca acela, răpede exploatat de presa ungurească, prin care asigura că lupta românilor din Ungaria a fost plătită de guvernele din București.

D. Vaida Voievod a primit, păstrîndu-și Cabinetul aproape cum era, cu acei domni, de pe ambele coame ale Carpaților, cari, data aceasta, cuprinzînd și [pe] d. Guști însuși, se vădeau a fi național-țerăniști de aceeași apă. Doar ministrul de Război, trecut printr-o guvernare nefastă, a fost înlocuit cu șeful Statului Major, iar dd. Periețeanu, Lugoșianu și Potîrcă se sacrificau – d. Halippa fiind redus la o umbră rătăcitoare – pentru ca guvernul să se complecteze cu dd. Madgearu. Mirto și Mihai Popovici, care, ca fost student în drept la Viena, lua Justiția. Iar speranța partidului pentru Instrucție, tînărul domn Andrei, se adăugea doar ca al unsprezecelea subsecretar de stat, ceea ce mă face să mă gîndesc la necontenitele îndemnuri regale ca să reducem pe ai noștri, pe jumătate la număr 4.

Definitiv așa ceva? , ce glumă! D. Maniu, om spiritual la ceasurile sale, de un humor popular răutăcios, va fi fost cel dintîi care să -rîdă după ce în zădar se luminaseră fereștile Palatului în sara de 10 august, după ce preotul de la biserica Stejarul revenise în zădar a doua zi la amiază, după ce, după-amiază, în fine, jurămîntul a fost din nou depus de luptătorii storși printr-o teribilă luptă a ambițiilor exasperate. Rîzînd, șeful partidului se pregătea pentru actele următoare ale unei comedii care cere timp, – și coroana ca și țara, buna țară, i-l dau.

Cuvintele cu care suveranul, care nu părea prea întristat de lipsa de lîngă dînsul a dlui Maniu, a salutat noua „mînă de oameni”, au fost deosebit de călduroase. Considerînd ca „guvern constituit” (și constituțional repetă ecoul Maniu), „definitiv” și „bine stabilit” fabricația de la „biroul partidului”, în care nu putuse păstra nici pe credinciosul său ministru de Război – d. Gusti însuși datorind locul său mai mult înscrierii în partidul cel mai sociologic din România decît favoarei arătate pînă atunci numai de rege —, Carol al II-lea recomanda o muncă fără „interesul personal“ pe care componenții Ministeriului l-au ignorat tot așa de puțin ca și hotărîtorul interes de partid. Maiestatea sa a cîntărit un „partid puternic“, care, unit cu puterea dlui Brandsch, a luat supt patruzeci la sută din voturi, și a constatat că are a face cu „oameni cari și pînă acum au știut să arăte ceea ce au putut face“, adecă fericirea de care s-a bucurat țara pînă la april 1931. Nu se putea să nu se exprime și „speranța“ că „definitivii“ vor rezista „multă vreme“ la dovezile de vrednicie care nu vor lipsi.

Asupra acestui strălucit rezultat al bîzîielilor de atîtea săptămîni în viespariul partidului, Camera, și ea satisfăcută, a luat o vacanță de primă digestiune. În această călduroasă întîmpinare un singur membru de frază trezește oarecare îndoială sau, cum zice d. Maniu, „dubietate” în ce privește siguranța raporturilor dintre suveran și guvernul care i s-a impus de domnul de la spate.

Anume regele, oferind tocmai acea „colaborare” pe care d. Maniu n-o voiește, și calificînd-o de „sinceră”, a adăugit: „precum sinceritate cer și eu de la d-voastră”.

În frazele de veche retorică budapestană prin care d. Vaida Voievod și-a arătat bucuria, prezintîndu-se ca un călător pe Marea furtunoasă”, „binecuvîntat” de suveran și supt „ochiul său”, această „colaborare” n-a fost pomenită cu nici un singur cuvînt.

Căci altfel guvernul pentru care s-au cheltuit cele mai lăudătoare expresii ar fi pierdut cealaltă „colaborare”, fără care riscă să sară în aer.