La întoarcerea din străinătate găsesc în lume aceeași dureroasă agitație spre mai bine. La Timișoara sînt întîmpinat de un public amical căruia trebuie să-i spun adevăruri dureroase. Un singur lucru ne poate salva: viața morală din noi, pe care din nenorocire n-o avem și care singură poate da muncă și creațiune, prin care se țin societățile omenești din țerile civilizate. […]
îndată, la 3 februar 1931, aflu prin d. Manoilescu că va fi o „lichidare“. După încercarea unei concentrări, regele va voi. Un guvern de concentrare îl vrea și drul Angelescu, care a fost la Palat, pentru o alacere de la Buzău, și a fost primit foarte rece. Îi arăt că în iunie trecut, atunci și numai atunci, se putea. Astăzi doar scrisori personale din partea regelui de ar încerca minunea. Și apoi e marea greutate a șefului: el n-ar trebui impus, ci ales de colaboratori. Și din mica tabără steristă, prin profesorul Andrei, mi se fac astfel de întrebări pentru a se căpăta același răspuns. D. Mihalache însuși, vorbind în Cameră la 14 februar 1931, subliniază greutatea situației și cere să-l ajute și adversarii. În schimb tînărul deputat Gafencu, un ministeriabil, se ridică împotriva soluției „personalităților“. Ales șef al liberalilor, d. Duca dejunează la Palat.
Acuzat că sabotează guvernul, în chestia acestui împrumut despre care se aud cele mai proaste vești, guvernul revocă pe guvernatorul Băncii Naționale, averescanul domn Burileanu, și-l înlocuiește cu un om devotat, subsecretarul de stat Angelescu: aceasta va provoca o furtună în Cameră.
În acest moment situația financiară era următoarea: două treimi din fondul de rulment mîncate, 300 de milioane luate de la Căile Ferate. D. Manoilescu îmi punea în perspectivă, la 21 mart, imposibilitatea de a se plăti salariile. Se va ajunge acolo încît, cum mă asigura d. Eftimie Antonescu, guvernul va încerca mici împrumuturi la băncile interne.
Totodată se continuau la Paris discuțiile cu privire la împrumutul de stabilizare, a cărui monstruozitate se învederează tuturora, dar de a cărui realizare se leagă soarta guvernului, care a găsit astfel mijlocul de a se menținea. Și legea administrativă, de o descentralizare sovietică, pornită din mintea fanatică a omului de la Soroca, întîmpină tot mai multe piedici; d. Mihalache însuși se lovește de anume prescripții pe care se întreabă, într-o convorbire cu mine, cum le-ar putea schimba. Aceeași îngrijorare i-o provoacă și proiectul morilor pe care le-a iscodit mania reformatoare a colegului său de la Agricultură. Legea cametei nu-și va produce efectul. Recunoaște încasările rele, deși în ianuar s-ar fi cules cît și în anul trecut. Țeranii nu plătesc datoriile către particulari. Curba care atinge salariile face pe ofițerii din provincie să ridice glasul. Armata, de altfel, se lasă greu, ca la Rădăuți, cînd e vorba de a se opri scandalurile publice.”Aș vrea”, spune conducătorul țerăniștilor regățeni, „un guvern de oameni muncitori”. E silit la aceasta, de altfel, și de lupta între țerăniști și naționalii dlui Maniu, care se deschide în Cameră la începutul lui mart.
În aceste condiții se profilează din nou la orizont figura dlui Titulescu, chemat „pentru interese de serviciu”. Dlui J. Th. Florescu regele i-a vorbit de concentrarea de partide care se va încerca la timpul său, ca să nu se recurgă la alte metode, impuse de patria în pericol.
Venind la mine, ministrul României la Londra vorbește și el de necesitatea Ministeriului de concentrare, pe care nu crede însă că-l va putea faee, deși situația nu se poate îndrepta printr-un împrumut care ar fi să aibă valoare doar pe doi ani și ale cărui condiții vin în chip firesc din toate greșelile acumulate după război. Va pleca, la 25 mart, fără rezultat, dar cu eternele sale speranțe.
Astfel se votează la mart, după un feroce discurs al drului Lupu, Intre injurii și îmbrînceli, mult așteptatul împrumut, care ne leagă pe multă vreme în cătușele de fier ale finanței universale, lucrînd ca pentru niște insolvabili dovediți. Și legea, neaplicabilă, pentru valorificarea cerealelor, noul copil al fertilului domn Madgearu, se admite în aceeași atmosferă înăbușitoare. La 23, cînd se discută încă o făptură a aceluiași, îi atrag atenția că, dată fiind starea de azi a țerănimii, se legiferează în vînt.
La 23 mart, d. Mironescu mi-a făcut plăcerea de a mă vizita. Situația era așa cum urmează, după înseși cuvintele d-sale, pe care le-am notat fidel:”Recunoaște că guvernul său n-are autoritate, că miniștrii fac de capul lor, vînturîndu-și abstracțiile; cînd cei doi economiști nu se înțeleg mai merge; e grozav cînd cad de acord. Se încasează lunar abia 30 000 000, pe cînd se prevăzuse de trei ori pe atîta (arăt că se impun deci licențieri de funcționari, plata parțială în bonuri de stat). Armata e în lipsă de hrană; se dă drumul soldaților“ (ceea ce o confirmă ministrul general Condiescu).”Eu adaug: Pentru a putea lucra, se cere orizont: măcar de un an. Dacă d. Mironescu nu vrea să se compromită pentru rosturi de gloriolă, are datoria de a cere regelui o deciziune clară.
El ar putea să formeze mai bine decît altul care ar fi să se aleagă de acuma un Ministeriu de coaliție, pe care l-aș susținea și eu… Dar nu cred să aibă atîta curaj.” În acest moment supraveghetorul din partea creditorilor, d. Auboin, cere la Palat noi reduceri, căci, altfel, cu siguranță se merge la faliment.
Astfel se ajunge la închiderea Camerelor, a căror bunăvoință a satisfăcut toată foamea de reforme a ideologilor cu ochii închiși asupra celor două necesități stringente: despovărarea statului și refacerea vieții morale, singurul izvor al tuturor creațiunilor.
Abia trecuseră citeva zile și, de pe urma răspingerii de Cameră a proiectului Manoilescu pentru gazul metan, se produce „lovitura”. Ministrul demisionează și nu vrea să revie. La 4 april seara, d. Mironéscu îmi arată că, „după sfatul meu», și-a prezintat demisia și regele a repetat vechea sa dorință a Ministeriului de coaliție, pentru care a rechemat de d. N. Titulescu.