SITUAȚIA FINANCIARĂ

Modifică dimensiunea fontului:

Povestea 'SITUAȚIA FINANCIARĂ' - 💤
O aventură de 10 - 12 minute in lumea magică a povestilor

Motivul înlocuirii guvernului trecut era neplata lefilor, pensiilor, restanțelor și furniturilor. D. Vaida Voievod declarase că se simte în stare a birui toate greutățile, moștenite de mine, împreună cu o lege de organizare făcută ca pentru Franța de d. Titulescu și cu o administrație de partid plină de sabotori, de părtenitori, de nepricepuți și de șperțari. Și aceasta pentru ca apoi să declare drului Lupu, aprig luptător și voluptos revelator al secretelor cu-i vrea să-l înșele, că da, a spus regelui că poate, dar nu are nici un program și n-a luat în vedere nici una din măsurile care se impun.

A primi programul meu, de revizuiri și de reduceri, de considerare, nu a funcționarului abstract și anonim, ci a omului funcționar, cu avere sau fără avere, cu nevastă sau fără nevastă, cu copii sau fără copii, se părea prea simplu pentru un Ministeriu de salvare publică, înaintea căruia s-au oprit toate manifestațiile care ni se făceau nouă: și ale învățătorilor, și ale profesorilor, și ale pensionarilor, și ale ipotecaților, și ale invalizilor, și ale văduvelor, ceea ce arată care era unul din motivele principale ale acestor înscenări. S-ar fi putut oare ca un”Ministeriu de alegeri” să proclame și el adevărul elementar care, pe zi ce trece, se va impune: sau statul românesc va merge la faliment, la cel mai rușinos din toate: falimentul ascuns, strecurat în rate, pentru ca, la urmă, să se lase altora sarcina de a face adițiunea și de a striga: nu mai plătim, adevărul acela că nu putem sprijini nici aceste lefi, nici atîția funcționari, ci unei societăți patriarhale, înșelată mult timp că e la nivelul celor evoluate economic, un singur regim i se potrivește, unul neted și hotărît patriarhal, care nu împiedecă nici sănătatea rasei, nici dezvoltarea minții, prea mult împiedecată prin politica difuză în toate straturile de a dovedi ce poate.

Deci, de la început, pentru a cuceri voturile, s-a promis plata salariilor și pensiilor, lăsîndu-se restanțele în sama”Guvernului viitor”, a celui definitiv, dar strecurîndu-se că, oricum, cu provizoriu sau cu definitiv, se va face numai ce se poate, ca și cum aceasta ar fi o idee nouă-nouță, neștiută de nimeni și capabilă de a sprijini un regim.

Om onest, dar silit îndată la măsuri care nu se potrivesc cu trecutul său de gospodar acasă, dator a fi gospodar tot așa și pentru țară, d. Mironescu declara încă înainte de jumătatea lui iunie, în intimitate, că „dacă ar fi știut situația, nu primea”.

Dar partidul cere să i se facă de la Finanțe pregătirea electorală. Pe de-o parte să se găsească miliardul pentru alegeri, pe de alta să se plătească pe o lună, două, înaintea scadenței politice, funcționarii înfuriați, cari, fără a-și da samă de nevoile țerii și supuindu-se numai unei îndreptățite desperări casnice, își cer plata.

Pentru a se atinge prima țintă, Banca Națională, – în care n-am înțeles niciodată ce drepturi are, față de acționari, față de Consiliu și, de o bucată de vreme, față de creditorii nebunului împrumut, cari lucrează prin ea și cu garanția ei, guvernatorul, un om de partid —, se arată largă peste litera statutelor sale. Se vor da deci banii pentru transporturile magistraților, soldaților și puțintel și conștiințelor.

Lucrul nu se poate ascunde: proveniența banilor, ilegală și primejdioasă, iese la iveală. Și, pentru ca să nu se păstreze iluzii asupra viitorului, d. Auboin, a cărui situație exactă se caută la noi, dar pe care îl înțelegem ca supraveghetorul în numele bancherilor, trimete o scrisoare, răpede divulgată, în care arată că suma înaintată e un împrumut și împrumutul se plătește.

Cînd? Cu ce?

Pentru plata salariilor s-a recurs la un mijloc tot așa de criticabil și din punctul de vedere financiar și din cel moral și chiar dintr-un punct de vedere al cuviinții, asupra căruia s-a căpătat prea ușor învoirea însăși a Coroanei, care n-a putut înțelege, cînd s-a despărțit de Ministeriul meu, o soluție de această categorie și de această valoare. Anume s-a recurs la o patentă inflație, de adaus la dosarul Rist, repuindu-se în circulație ca bani buni moneda depreciată – și netopită din cauza lipsei de valoare reală – care poartă pe dînsa numele lui Mihai I rege.

Cei ușurați aparent și momentan prin larga distribuire a acestui ban la care statul renunțase odată pentru totdeauna l-au primit, în anume locuri, în condiții care acopereau operația, urîtă în ea însăși, și de un perfect ridicul. La ministeriul de Externe funcționarii au fost trimeși, ni se spune de cine n-are nici un interes să inventeze, de la casier la servitorul de jos, care avea înaintea sa banița satisfacerii nevoilor funcționărimii. Ca pe vremea cînd turcii constatau astfel dacă haraciul de aspri al Țerii-Românești și al Moldovei este deplin, făcîndu-și socoteala în „poveri”, un cîntar indica suma care se cuvenea fiecăruia. Pentru transportul cantității de gologani ruginiți se ofereau grațios pungi care purtau firma unei cunoscute fabrici de bere bucureștene. Iar fericitul care-și ducea astfel greoaia agonisită putea să constate în cîteva minute de drum două lucruri: că la casele de bancă nu se schimba în hîrtie decît o parte, ca un serviciu personal – pînă să se trimeată înapoi întregi transporturi, prezintate pentru schimb, – și că la cîntar, dintr-un motiv sau din altul, se făcuse o mică greșeală.

De vreo plată a restanțelor nici vorbă. Numai cît anume interesați au făcut să tacă gurile care, înainte, strigau de dimineață pînă seara, văzînd o lipsă de voință, o cîinoasă prigonire acolo unde nu era decît constatarea imposibilității patente de a acoperi aceste rămășiți, așternute în straturi groase de lipsa de îngrijire a mai multor regimuri.

Dar, și în ce privește plata salariilor, s-au ivit protestări, care n-au putut fi oprite cu totul de a ieși la iveală. Un ziar semnala că și în armată, de exemplu la Sibiu, s-a împiedecat numai prin răpedea trimetere acasă a unui grup militar vădirea în fața regelui a neplății lefilor. Iar pensionarii au putut să-și dea sama că minunea care să umple deodată un tezaur sărăcit nu s-a îndeplinit încă de partidul „popularității”.

Politicianismul știe însă multe drumuri. Dacă nu se poate tăgădui o grijă a încasărilor care a lipsit poate înainte, fără a se putea stabili exact și cu deplină dreptate a cui e vina, dacă s-a putut aduce cu bucurie – fiindcă e vremea tranzacțiilor, dar să așteptăm lunile grele de toamnă, de iarnă și de primăvară – vestea că de curînd s-a încasat peste un miliard pe lună, s-a recurs la șicane pentru a întîrzia cît mai mult plățile. Astfel s-a cerut aducătorilor de mandate să dovedească plata integrală a contribuțiilor. Dar acei cari nu erau plătiți de mult șt n-aveau o avere personală ar fi trebuit să primească întîi plata de la stat pentru a-și face datoria față de dînsul. Pînă la descurcarea însă a acestei chestiuni așa de voit complicate se cîștiga timp și se putea ajunge la”Ministeriul definitiv”, care acela știe și poate totul.

S-a pus în aplicare legea cumulului, pe care, nu din a mea inițiativă, o zăbovisem, fiindcă îndreptări esențiale se impuneau. La votarea ei am observat că, pornită din invidie democratică și din dorința de a-și plasa partizanii încă necăpătuiți, iar nu din preocupații de moralitate și de justiție socială, ea nu-și poate atinge scopul. De fapt, se lovește în dreptul oricui de a-și vedea apreciată și plătită o muncă pe care altul n-o poate da decît în condiții inferioare. Ea stabilește la stat norme care nu se pot impune la înțelegerile particulare, în care omul de ispravă are posibilitatea de a primi cît este în stare să cuprindă. Din punct de vedere financiar, ea nu prezintă nici o ușurare, ci dimpotrivă: cine mai are o leafă poate primi ca un adaus o alta supt valoarea serviciului făcut, perind trebuie altă cheltuială cu acela care face din leafa unică baza însăși a vieții sale și a familiei sale. Nu cumulul în sine e reprobabil în împrejurările de la noi, ci altceva, care se poate împiedeca pe altă cale și pedepsi: anume neîndeplinirea reală a funcțiunii pe care ai solicitat-o și de care-ți bați joc, ori de e una singură ori de mai ai și altele pe lîngă dînsa. Dar aceasta n-o poate face un guvern de partid, care e silit, ca să nu mai piardă, și cît vor dovedi alegerile că are, pe partizanii săi, să tolereze lipsa de grijă a funcționarilor cari sînt și să puie cît mai multe locuri la dispoziția producției nouă de candidați.

Deocamdată, prin aplicarea legii rău cugetate și rău alcătuite, pe lîngă că e viciată în chiar principiul ei, s-au realizat „economii” de același preț, material și moral, ca și cele de la mandatele refuzate pentru neplata integrală a contribuțiilor. Și, cum un articol pentru care stăruisem, ca să nu treacă locuri importante din învățămînt pe mîna nedibace a începătorilor, permitea ieșirea din lege a valorilor recunoscute din corpul didactic, nu s-a pus nici o grabă în formarea comisiunii care e chemată să decidă dacă este sau ba cazul unei excepții. Nu iese mult, dar totuși se mai pișcă puțintel în sistemul nou al guvernului „proaspăt și de popularitate”, cum se exprima la sfîrșitul lui mai suveranul.

Cerusem pe vremuri ca statul să primească la ghișeurile sale hîrtia dată de dînsul în loc de plată. Deci, în ce privește hotărîrea care a admis-o, rămîne a se vedea la ce rezultate se va ajunge în practică, fiecare administrator financiar știind că se pune în evidență trimețînd cît mai mulți bani. Dar, pe lîngă aceasta, era de rezolvat chestia, de mult urgentă, desperată, – aducîndu-ne delegații peste delegații, punîndu-ne în vedere falimente de vechi case, cu trecut onorabil, adevărate creațiuni românești, care, dispărînd, ar fi aruncat pe stradă mii de muncitori, sortiți bolii și morții, sau instrumente de tulburare, gata de orice risc —, a datoriilor statului la furnizori.

Mă gîndisem la anumite mijloace, a căror încercare, nu din vina mea, a rămas baltă, fără a mai pomeni legea de păsuire a dlui Vaier Pop, pe care acum creditorii străini vor s-o desființeze. Mă învoisem cu exponenții fabricilor să se alcătuiască o comisiune, cu delegați ai Camerelor de Comerț și ai Sfaturilor negustorești, cari să cerceteze de la caz la caz ce s-ar putea face, măsură care prezintă și marele avantaj național de a avea în sfîrșit o selecțiune între vechea industrie meritoasă – și același lucru în ce privește comerțul – și între aventurierii de toate neamurile cari ne-au năpădit după război. Într-o astfel de comisiune centrală și în sucursalele din fiecare județ s-ar fi făcut ceea ce se făcea odinioară în mijlocul breslelor serioase și „frățești”, în care se fixa deosebire între cine și-a meritat soarta și între cine scapătă numai din răutatea vremilor. Era, iarăși, aplicarea sistemului organic, care ține samă de om și de împrejurări, în locul ghilotinei abstracte a practicei franceze și a teoriilor berlineze de economie politică, așa de rigide încît – să mi se permită o amintire —, cînd, acum vreo douăzeci de ani, examinam pe d. Virgil Madgearu, candidat la o catedră de la Academia de Comerț, pe care i-a luat-o răposatul I. N. Anghelescu, și-l întrebam asupra breslelor la noi, mi-a prezintat teoria germană și, la obiecția mea dacă ea a fost verificată și asupra realităților de la noi, i s-a părut că aceasta n-are nici o importanță, odată ce s-a stabilit principiul.

Ar fi fost desigur o soluție care nu cere vreo bătaie de cap: plata în bonuri. Singur numele acesta al bonurilor trezește cele mai urîte amintiri. Abia, după o imensă trudă, scăpasem, nu de povara lor, care s-a adaus la datoria publică, dar de nesiguranța în care bonurile aruncaseră întreaga situație financiară a țerii. La bonuri de tezaur ne-am gîndit într-un singur moment – înainte ca un geniu popular și agrar să fi propus îmbogățirea vistieriei cu nu știu cîte miliarde rupîndu-se hîrtia monedă în două —, atunci cînd eram de părere – și nu s-a crezut că e bine – ca funcționarii să primească o parte din salariul lor în astfel de hîrtii, a se plăti atunci cînd starea tezaurului o va permite. În loc de aceasta guvernul Vaida Voievod a făcut o împărțire, sacrificînd pe pielari și pe ceilalți în folosul postăvarilor, cărora li se pun în vedere – văd soluția anunțată în ziarele favorabile regimului – 250 de milioane în bonuri, care s-ar plăti în… decembre. Pe ce disponibilități iernatece se contează pentru aceasta o știe „guvernul definitiv“ și mai ales Dumnezeu, care e mai definitiv decît noi toți.

De la începutul guvernării mele m-am ridicat cu toată energia unui om care s-a deprins să aibă milă de țara lui, chiar dacă aceasta e permanent nedreaptă și nerecunoscătoare față de dînsul, contra leftenului refugiu al împrumuturilor, a căror acumulare necugetată ne-a adus unde sîntem astăzi. Cuvîntul însuși de împrumut mă îngrozea, și, din orice buze l-am auzit, am răspuns cu aceeași indignată răspingere. Cînd mi s-a pomenit de plasări productive ale capitalului străin în vreo întreprindere românească – silozuri olandeze, punere în valoare a terenurilor inundabile, pescuirea în deltă sau orice alta —, am păstrat scepticismul pe care-l impune situația generală, care împiedecă orice risc și e dușmană chiar a oricării inovații. N-am crezut un singur moment că simpatiile care vin largi către d. Titulescu cînd dă o masă bună sau promite mirifice avantaje în România s-ar putea păstra și atunci cînd valoarea d-sale europeană ar face apel la o pungă închisă cu zece noduri. Totuși ziarele au anunțat că un necunoscut domn Naum, din regala suită a ministrului nostru la Londra și la Lido, a plecat cu misiune specială pentru a face să reușească la Geneva un plan titulescian și european de a cărui izbîndă ar atîrna fericirea României, care va avea tot ce vrea fără a-și lua nici o îndatorire. Ce bine e cînd într-o țară strîmtorată se mai păstrează colțuri de o atît de perfectă simplicitate!

Căci nu poate fi decît o simplicitate apostolică și eremitică a se proiecta în viitor, ca o scăpare din toate releie, geniul „guvernului definitiv” și însușirea de a căpăta oricînd oricîți bani de la salvatoarea Genevă a dlui Nicolae Titulescu.