Spovedania unui învins

Dimensiunea Fontului:

SPOVEDANIE PENTRU ÎNVINȘI
Învinși sunt toți oamenii care se află către sfârșitul vieții în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai lor. Sunt unul dintre acești învinși. Și fiindcă există o mie de feluri în a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de acea penibilă despărțire, care aruncă un om în afara unei clase, după o întreagă viață de aspirații comune cu această clasă și cu sine-însuși, și care rămâne totuși credincios nevoii care l-a împins totdeauna de-a lupta pentru dreptate.

Căci nevoia de dreptate este un sentiment, nicidecum o teorie. O știu astăzi, după o verificare pe scară foarte mare și mii de probe în sprijin. Cu aproape câteva excepții — câteodată mărețe, dar care nu modifică drama —, toți cei care vin la revoltă prin teorie, se duc odată cu teoria, la fel cu cei care vin din cauza burții sau ambiției și care se duc pe același drum. Dimpotrivă, sentimentul este forța care răscolește întreaga viață și o împarte peste tot. Poate ar fi trebuit să dau o definiție mai bună? Dar, dacă ar trebui să definim totul, n-aș fi făcut mai bine să rămân zugrav?!

Acum douăzeci și șapte de ani, într-o mahala a Brăilei, am auzit vorbindu-se pentru prima oară despre dreptate. Orașul meu natal era atunci zguduit puternic de mari agitații populare: elevatoare aduse pe cale ferată și elevatoare plutitoare se abătuseră fără întrerupere asupra bătrânului nostru port, amenințând cu foametea șase mii de hamali. Împreună cu familiile și neamurile lor ei alcătuiau două treimi din populația orașului.

— Dreptate! strigară patruzeci de mii de piepturi.

— Progres, răspunse prefectul, înconjurat de trei companii de soldați.

Nu eram hamal. Nimeni din neamul meu nu a fost. Mama își agonisea pâinea spălând murdăria celor care cumpăraseră elevatoarele. Totuși, răspunsul prefectului mă răni sufletește, pentru tot restul zilelor mele. Și din cauza asta îmi aplecai urechea la răspunsul unui orator socialist, care vorbea despre dreptate. Și deoarece hamalii strigau: „O să aruncăm elevatoarele în Dunăre!“, – răspunsul lui fu:

— Nu! Mai întâi, fiindcă o să vă împiedice, sub amenințarea puștilor; apoi chiar de ați reuși, alte elevatoare vor veni să înlocuiască pe cele distruse de voi. Este tehnica modernă. Dar această tehnică, care vă lovește astăzi, trebuie să devină într-o zi proprietatea voastră și să slujească așa cum se cuvine interesele tuturor celor ce muncesc.

— Bine! răspunseră hamalii. „Să privim, cu nepăsare, evenimentele.“

A fost o lungă așteptare, care durează încă în România, ca și în restul lumii. Trebuie să trăiești și să lupți. Ca să trăiești poți avea mai multe mijloace, dar ca să lupți nu-i decât unul, singur: să lovești adversarul. Și adversarul meu a fost, rămâne și va continua să fie adversarul clasei mele, cel care construiește elevatoare pentru profitul său personal, înfometează clasa mea și-o mitraliază atunci când ea strigă: „Dreptate!“.

Până pe la patruzeci de ani, mă aflam încă printre cei care sunt înfometați și mitraliați. Și dacă astăzi nu mai mă înfometează, apoi mitraliat voi fi totdeauna. Căci orice s-o întâmpla după această dispută strașnică, în care m-am angajat cu clasa mea, un fapt va rămâne sigur: voi trage neîncetat în pieptul sau în spatele celor care înfometează pe oameni și apoi îi mitraliază. Și în ziua când mă voi afla – cum mi s-a și întâmplat – stând la masă cu vreunul din acei care înfometează și mitraliază, s-o știe că nu mă aflu acolo decât ca să mă pregătesc să-l lovesc mai bine!

Dacă mă voi îndepărta de spusele mele, ai mei să mă doboare în stradă, fără nici o judecată.

Și-acum, să vedem până unde sunt un învins și mă despart de ai mei, neîncetând niciodată să combat pe dușmanii omului liber.

Ei bine, mă despart de prietenii mei comuniști, până la ceea ce înseamnă orgoliul lor în Rusia: construcția socialismului. E trist pentru vechea noastră prietenie, dar asta e.

Nu discut această construcție și admit să fie socialistă, chiar atunci când nu e vorba decât de întreprinderi „model“, care funcționează prost și vor continua să funcționeze astfel, câtă vreme vor fi conduse de comuniști incapabili. Și ar trebui să-i iertăm, dacă am fi și noi niște incapabili. Dacă s-ar încerca să facă din mine un ministru, aș răspunde îndată că nu există un minister pe care l-aș putea sluji folositor; dar dacă mi s-ar da să conduc un șantier de zugrăveală, m-aș achita cu competență. Aș fi de asemeni util, ori de câte ori și pretutindeni unde m-ar face să înțeleg funcționarea unui resort.

Căci clasa muncitoare nu-i vinovată, când este neștiutoare, de ceea ce nu a învățat niciodată. Dar șefii ce i se impun sunt buni de spânzurătoare, când îi compromit viitorul, punând cu orice preț carul înaintea boilor, prin toate mijloacele și oricât ar costa.

Aici, o paranteză este necesară.

Înainte de-a ști că teoreticieni foarte energici s-au aplecat să construiască socialismul în pripă și oricât ar costa, am fost partizanul luării puterii prin toate mijloacele. Nu era o convingere din cărți. Ci o chestiune cu totul de temperament. Crescut în marginea somnoroasei mișcări social-democrate, care trebuia să arunce atât de josnic proletariatul în războiul mondial, m-am complăcut totdeauna într-un sindicalism bătăios. Acest sindicalism a fost ilustrat, în mișcarea revoluționară românească, de trei figuri, dintre care două foarte importante: Al. Const(antinescu), șeful nostru, condamnat la moarte și dispărut în lume, și Ștefan Gheorghiu, organizator bun, azi dezamăgit și învins. Gravitând în jurul lor, în răstimpul dintre două călătorii în Egipt, însemnam ceva cam a cincea roată de la căruță. Dar tuspatru îl plictiseam destul pe Christian Rakovski, liderul partidului social-democrat, care ne detesta afectuos.

Apariția bolșevismului, după Zimmerwald și Kienthal, mă subjugă prin fermitatea, precizia și curajul său. Am aderat de îndată, a doua zi după revoluția din Octombrie, fără să țin seama că mă aflam atunci în Elveția și că acest gest putea să mă coste scump. Această adeziune publică va putea fi citită în „La Feuille“ (azi dispărută), a viteazului Jean Debrit, la Geneva. Aici am publicat primul meu articol în limba franceză. Trimes fără speranță la „La Feuille“, a apărut în pagina întâia, cu titlul „Tolstoism sau bolșevism?“, semnat P. Istr. Mi-e mai scump decât tot ce am scris de-atunci, căci – orice se va întâmpla cu Internaționala a treia și construcția socialistă a comuniștilor ruși – bolșevismul pe care-l salutam se adresa lumii muncitoare prin gura lui Lenin și el nu va pieri câtă vreme vor fi revoluționari, trimeși la moarte de capitalismul criminal, iar în Siberia de comuniști execrabili.

Cu această revoltă în inimă și scăpat de fantomele wilsoniene, am debarcat la Paris, în primăvara lui 1920. Oraș-Lumină, centru al civilizației occidentale.

Bieți nătărăi ce suntem! Credeam în toate acele cuvinte. Aveam încredere în infanteristul care venea din tranșee și într-o supremă elită a gândirii franceze de tradiție revoluționară. Tocmai citisem magnificul Foc, al lui Barbusse și-l purtam în suflet pe Romain Rolland. De asemeni, ascunzându-mi bolșevismul cât mai bine posibil, am crezut o clipă în aceste două forțe ale Franței civilizatoare.

„Ah, îmi spuneam, poate că experiența dureroasă a victimelor războiului, unită cu curajul scriitorului revoluționar vor izbuti să salveze lumea, fără a o face să sufere teribila operație bolșevică!“

Mă înșelam înfiorător. „Infanteristul“ – tare pe prima sa de demobilizare, mândru de Crucea de Război și glorios de rănile primite – fu cât pe-aci să-mi învinețească un ochi, în Place de l’Etoile, fiindcă nu mi-am scos pălăria în fața unei mascarade războinice. Era drumul deschis fascismului în fașă.

Cât despre scriitorul francez, de tradiție revoluționară, e ceva mai lung de povestit:

Mai întâi, am avut nenorocirea să devin eu însumi un scriitor. La început, a fost o mare bucurie. Drace! Parisul poate face atari miracole: să scoată un golan din praful drumului și să-i deschidă toate porțile posibile! Nu-i deloc banal, – dar așteptați! Nu sunt numai eu, singurul. O familie imensă de golani – între cari nu sunt nici cel mai bun, nici cel mai rău – valorează mai mult decât mine, nu pentru ceea ce scrie, ci pentru cărbunele pe care-l scoate din adâncuri, fără a izbuti să se și încălzească. Ea este aceea care scrie aceste teribile scrisori, care – dacă nu sunteți de piatră, – vă împiedecă să dormiți sau să mâncați.

„Oh! tu care ai ajuns la lumină, gândește-te la noi care am rămas în întunerec!“

Cum, deci! Neîndoios, nu numai că mă voi gândi la voi, dar tot ce am este și al vostru, afară de nevastă! În sfârșit și mai ales, vom lupta în comun, acum că glasul meu va răsuna în spațiu și că atâția prieteni își zic că sunt prietenii voștri.

Este rău să gândești astfel? Căci ce-i un om care parvine? Un parvenit mai mult. Atât. Dar, ar fi mai frumos și omenesc de-a parveni mai puțin și de-a contribui cu partea lui pentru a face să domnească cât mai multă dreptate pe pământ! Cât ar fi de frumos, de civilizat!

Or, în acea epocă în care inima mea se bucura atât, un fapt divers, o dramă obscură, unul dintre acelea care sunt rușinea omenirii, se produse în nu știu care departament din Franța. Iată-l:

Un muncitor agricol, înapoindu-se într-o sâmbătă seară cu leafa în bancnote, le pune pe masă. Un băiețaș de patru ani, copilul său, ia banii agonisiți prin muncă și-i aruncă-n foc. Tatăl ia o secure și din două lovituri taie mânuțele micuțului. Mama, scăldându-și un copil într-o încăpere alăturată, aleargă, atrasă de țipetele copilului, vede grozăvia și cade moartă. Copilul se îneacă în baie. Jandarmii l-au găsit pe tată nebun, alergând de-a lungul câmpiei.

Toată drama, abia douăzeci de rânduri, în pagină a treia din „Le Journal“. Faptul s-a petrecut acum patru sau cinci ani. De-atunci, n-am mai putut citi faptele diverse; dar azi, 4 iulie 1929, îmi cade privirea din nou pe prima pagină din „Le Journal“. Copiez, fără să schimb un cuvânt:

O mamă, înnebunită de mizerie, își omoară cei trei
copii mici și încearcă să se sinucidă,
tăindu-și un picior și o mână.

Rennes, 3 iulie. O dramă înfiorătoare s-a petrecut în comuna Bréal-sous-Montfort. În micul sat Launay-la-Porte, locuia o biată familie compusă din soț, M. Columbel, muncitor agricol, nevasta lui și patru copii. Cel mai mare muncește la o fermă, în timp ce frații lui mai mici (o fetiță de șase ani și doi gemeni de trei ani) locuiau cu părinții.

Mizeria domnea în casă. Femeia lui Columbel, împinsă de nevoi, comisese un furt și o condamnaseră la două luni închisoare, cu suspendare, lucru care o afectase profund. Atunci, ea se hotărî să termine cu o existență penibilă și să se omoare împreună cu fetița și cei doi gemeni.

Ieri seară, în timp ce copiii dormeau în patul lor, ea luă o bardă, se aplecă deasupra capetelor micuțe, culcate pe perne și învârtind în aer barda, de trei ori, tăie capetele celor trei copii. Sângele țâșni, moartea fu fulgerătoare.

Femeia lui Colombel se înverșună atunci pe ea însăși, și încercă să se omoare, își tăie piciorul și pumnul stâng, încercă apoi cu un cuțit uzat să-și taie beregata, în sfârșit, se prăbuși.

Azi dimineață acest carnaj oribil a fost descoperit. Mama criminală zăcea într-o baltă de sânge, la picioarele patului unde se aflau cele trei victime micuțe. Fu găsită pe poder mâna ce și-o tăiase.

Femeia lui Colombel a fost transportată la spitalul din Rennes, într-o stare disperată.

Un anume cititor, care-mi va spune că-l „bărbieresc“, mă va întreba unde vreau să ajung. Iată unde:

Sentimentul de bine și frumos este nemăsurat de puternic, față de cel al răului și al urâtului. El este temelia vieții. Grație lui îi datorăm că nu am mai văzut ars un cavaler de la Barre, fiindcă, pe vremea lui Voltaire n-a salutat o procesiune; ți se mută însă fălcile, uneori, fiindcă n-ai salutat o cârpă atârnată de-o prăjină, – dar stricăciunea nu-i atât de mare. De acest sentiment al binelui și frumosului, îmbuibaților vieții nu le pasă. Mărunții vieții, care trăiesc în beznă, sunt cei cari îl inspiră. Pentru ei, el este pâinea și sarea de fiece zi.

Dacă s-ar evoca binele și frumosul, într-o adunare a Societății Națiunilor, s-ar ajunge chiar să emoționeze inima unei dactilografe, în timp ce la Poarta Clignancourt ar răscula zece mii de suflete. Același lucru la noi, în Balcanii sumbri, sau în imensa Rusie. Elitele umane, tremurând în colibe și hrănindu-se cu un pumn de porumb, se adapă cu aviditate din gândirea generoasă.

Dintre toate națiunile darnice cu această gândire, Franța ne este cea mai cunoscută. Ea ne-a otrăvit adolescența cu ale sale două secole de filosofie și literatură. Am crezut în ele. Am luat-o în serios. Ne-a ambalat. Și noi venim, adesea, cu trenul sau pe jos, ca să-i cerem socoteală.

Am venit la Paris prima oară în 1913. Îndată Ionescu, cismarul, m-a luat de mână și m-a condus la Luvru. El îmi arătă pe micul cerșetor, omorându-și păduchii. Am rămas acolo trei luni. Voiam să trăiesc toată această istorie și artă a Parisului. L-am părăsit beat de fericire și aproape cerșetor, promițându-mi să revin acolo, să învăț limba, să trăiesc acolo, să trăiesc în această țară a gândirii generoase!

Mi-am ținut promisiunea, dar mirajul a dispărut.

Acum doi ani, aflându-mă într-o seară în compania a doi francezi, bogați și scriitori, unul din ei mă întrebă brusc:

— Cunoști Parisul?

— Puțin.

— Ce?

— Muzeele, monumentele, cocioabele.

Izbucniră în râsete. Își râdeau de mine:

— Ai văzut femeia care face dragoste cu câinele ei?

— Nu.

— Și cei doi bărbați care fac dragoste între ei?

— Nici.

— Și casa particulară, unde vin să fie violate soțiile „cinstite“, cu fața acoperită?

— Nicidecum.

— Dar bordelul, unde se face dragoste într-un coșciug?

— Exact.

— Aș vrea să văd această oroare.

Automobilele luară drumul spre strada Provence. Fațadă discretă. La intrare, o sonerie dă alarma brusc. Ni se arată casa și marfa, pentru cincizeci de franci de persoană.

Marfa n-are nimic extraordinar, vreo treizeci de fete goale pentru toate gusturile…

— Toate sunt obligator franțuzoaice, domnilor!, insistă patroana.

Dumnezeu protejează popoarele și Franța fetele ei.

— Haideți, să vedeți coșciugul!

O încăpere, cu pereți acoperiți de draperii. Spre unul dintre pereți, un coșciug adevărat, pe dușumea, din lemn tare, interiorul capitonat luxos și prevăzut cu un puișor mic, ca să sprijine capul femeii.

Se dau draperiile la o parte: imagini de bordel. Și apoi, un lanț de „camere“: „persană“, „arabă“, „chineză“, „japoneză“, „turcească“, de toate culorile: „roșie“, „verde“, „albastră“, „galbenă“ — până la camera „biciuielii“, care este ca un subsol inchizitorial și la fel de macabru, ca și camera cu coșciugul. O cruce mare, la mijloc (sărmană cruce!), cu un simulacru de rug la bază. Lanțuri. Bice. Se leagă când femeia, când bărbatul, după sminteala „clientului“ multimilionar, și-i biciuiește, nu cu același bici; inofensiv pentru femeie, teribil pentru bărbat.

În sfârșit, iată-ne la piscină. Somptuoasă. Patroana ne arată frumoasa decorație murală:

— A fost executată de un „premiul întâi“ al Romei, domnilor!

Bravo pentru premiul întâi al Romei!

Întreb:

— Puteți să-mi spuneți, doamnă, cât a costat construcția acestui bordel?

— Patru milioane!

Ei bine, conchid:

Când o civilizație construiește bordeluri, în valoare de patru milioane, în timp ce țăranii ei, înspăimântați de mizerie, își masacrează copiii cu lovituri de bardă, – această civilizație nu mai are drept la existență, chiar atunci când scriitorii ei se convertesc la catolicism, iar avocații ei devin episcopi, după șapte ani de penitență. O atare civilizație, dacă îi mai rămâne puțină pudoare, trebuie să-și îngroape bibliotecile, să demonteze și să depoziteze cele mai nobile dintre monumentele sale și apoi să facă să răsune marele clopot de la Notre-Dame, de către cel mai magnific episcop-avocat al său. Dacă nu…

Dacă nu, toate mijloacele sunt îngăduite s-o distrugă.

Și acum, iertați-mi această paranteză.

Da! nu ar fi prima oară în istorie, ca o civilizație să se prăbușească în mârșăvie și a fost silită să lase locul liber, cu lovituri de bâtă. Astăzi, bâta se ridică dinaintea ei, teribil de amenințătoare. Ea se numește bolșevismul.

Acest bolșevism a făcut dovada. Perfectă. Ireproșabilă. A fost o treabă frumoasă. Nici un muncitor manual sau intelectual n-ar putea să nu-l aplaude.

Când vă veți duce la Livadia, care-i un paradis, când veți vedea două sute șaptezeci de mujici tuberculoși umplând palatul imperial, unde Rasputin își muia degetele în sos ca să i le lingă Țarina, când veți afla că Țarina se prefăcea că uită, din nenorocire, pe o linie de depou în imensele stepe, vagoane arhipline cu soldați încarcerați, care se topeau cu încetul în mii de schelete, deasupra cărora roiau muște mari, când veți vedea și veți afla aceasta, numai aceasta, dumneata, muncitorule, n-ai putea să nu fii bolșevic.

Eu sunt. Și o vreau, cu prețul vieții mele, să contribui la nimicirea civilizațiilor țariste, – cu Rasputinii lor, cazărmile lor, bordelurile împodobite de primi laureați ai Romei, monumentele înșelătoare, bibliotecile ipocrite, – eu vreau să contribui la distrugerea lor, prin toate mijloacele. Dar, așteptați puțin.

Căci iată:

După mii de ani de mizerie și martiriu, mă gândesc la clasa mea… Dar, mai întâi, știți oare care clasă? Aceea din uzine? De pe ogoare? — Da sau nu. Am văzut și toată lumea a văzut muncitori și țărani schimbându-și clasa, ca ciorapii, din capacitate sau pungășie, — ceea ce puțin îmi pasă, fiindcă pentru mine o clasă nu înseamnă un muncitor sau un țăran…

Din moment ce este vorba de-a despărți lumea în clase, asta înseamnă fără îndoială că vrem să despărțim ființe diferite între ele, – dar care se deosebesc prin ce? că alții sunt exploatați? Că unii mănâncă și alții nu? Și când o să fie asta? Ce o să faceți cu clasele voastre, când una va lua locul celeilalte, așa cum o vedem întâmplându-se de mii de ani, a doua zi după revoluții și în toate zilele numai pentru câțiva muritori? Vă întreb, dacă asta le ține de cald zugravilor mei, fiindcă eu mănânc astăzi cât mi-e poftă, în timp ce ei continuă să crape de foame? Credeți că asta înseamnă ceva pentru milenara omenire suferindă, că Petre cocoșatul muncește din greu în mină sau că dictează ordine de la înălțimea unui fotoliu confortabil?

Desigur, nu! Iată de ce, admirabila învățătură socialistă spune că trebuie suprimate clasele și odată cu ele exploatarea omului de către om. Operă imensă, care n-a fost realizată niciodată și care eșuează istoric clasei muncitoare.

Minunat! Asta e ceva atât de nobil, încât îmi binecuvântez părinții că au fost niște golani și că au adus pe lume tot un golan, îmi binecuvântez, de asemenea, viața care m-a încărcat cu patruzeci de ani de mizerie. Căci de vreme ce soarta (sau istoria) ne-a ales pe noi, cei nevoiași, ca să ne încredințeze o misiune pe care nici o clasă, în trecutul sumbru, nu a știut s-o ducă bine până la capăt, – ce recompensă ar putea fi mai mare pentru suferința noastră milenară, ce glorie mai amețitoare în eternitatea eternităților?

După atâtea secole de mârșăvie, gândesc deci că clasa mea se vede, atribuindu-și brusc un rol, unde virtutea, dreptatea, demnitatea, cinstea, frăția, lepădarea de sine, abnegația sunt pe primul plan. Sunt obligatorii toate acestea. Trebuie, sub pedeapsa de a ne vedea acoperiți de mârșăvie, dacă am trecut lumea prin foc și sabie, fără a schimba ceva. Trebuie și pentru că noi ne spunem, în mod just, moștenitorii unui lung martiriu, ce numără prea multe victime și nu avem dreptul să uităm munții de suferință, în numele căreia ne erijăm în justițiari implacabili. Nu ne putem îngădui să comitem aceleași nedreptăți, pe care le-am denunțat în fața universului.

Nouă, bolșevicilor, nu ne este îngăduit tot ceea ce a fost taxat drept crimă și pedepsit cu moartea. Și anume: ușurința, desfătarea, confortul, nedreptatea, favorurile. Și când unul de-ai noștri – cel puțin din generația noastră – și le-ar îngădui, noi trebuie de îndată să-l pironim la stâlpul infamiei, agățându-i pe piept această tăbliță:

„Oprește-te, trecătorule și plânge acest om, pe care noi l-am luat drept tovarăș! Căci în clipa când voiam să dăm, cu mâinile însângerate, un exemplu de ceea ce trebuie să fie viața nouă, el a comis crima, – în calitate de judecător – de-a fi trimis un nevinovat în Siberia, ca să-și poată însuși rația lui de unt.“

Iată despre ce stoicism trebuie să facem dovadă, dacă vrem a da o rațiune crimelor noastre și a păstra oarecare șansă de redresare.

Dar, asta nu-i posibil în ansamblul unei clase. De ce? Pur și simplu, pentru că în ea colcăie aceleași dorințe și apetituri ca și în cealaltă clasă. Dacă ea este cea strivită și nu aceea care strivește, nu-i datorită unei oarecari purități sufletești, ci neputinței de-a pune mâna pe mașina care strivește. Fi-voi acuzat de trădare fiindcă am făcut această afirmație? Desigur, mamele noastre sunt niște sfinte fiindcă n-au putut face din noi niște mareșali. Asta-i atât de adevărat, că nu cunosc nici un dictator „revoluționar“ sau înstărit, care n-a făcut din feciorul lui un „intelectual“.

Altfel spus, cred că noi, toți, nu ne asemuim decât în mică măsură. Mai întâi, majoritatea omenirii e alcătuită din însetați de dreptate, în consecință, însetați de dreptate și oameni care au dreptul să se considere mai buni umplu atmosfera cu strigătele lor, care tulbură spiritele, creează curente revoluționare și reușesc adesea să dea îndărăt hidra militară și imperialistă. Și unii și alții par a merge mână în mână, câștigând teren asupra dușmanului actual al omenirii: capitalismul.

Din nenorocire, între acești oameni mai buni, care reprezintă buna credință și progresul și marea masă, care-și revendică dreptul sub soare, acordul nu-i decât aparent. Primii invocă scrupule și nu vor să se comporte decât în limita posibilului, în timp ce masa suferindă n-are scrupule și limite, ea își cere drepturile cu orice preț, arătându-se gata de-a interveni prin orice mijloace.

Am nenorocirea de-a fi acest bastard, care unește conștiința omului de buna credință cu setea de dreptate a masei căreia aparțin și al cărei martiraj e foarte cunoscut. Din cauza asta, mă cert cu toată lumea, dar mai ales cu speța umană care – conștient sau nu – înșeală pe toată lumea, adâncește șanțul care desparte oameni ușor de apropiat, zicându-și că este în stare – ea, singură — să realizeze toate aspirațiile revendicate de clasa muncitoare, monopolizându-le.

Această speță umană este personificată de un anumit revoluționar, foarte frecvent, dar greu de identificat, într-o mare mișcare de mase, el ocupând toate „treptele“, de la apostol la canalie. El este cel care se gargarisește cu stoicismul și se pretinde superior celor mulți și mai hotărât decât cei de bună credință. El devine, el este agitatorul providențial, într-o epocă, în care conștiințele scrupuloase se izolează voluntar de mulțimea care cere dreptate cu orice preț, acest militant răspunde unei necesități sociale, exact ca un cioclu în timp de ciumă. El nu se lasă rugat. N-are concurent. Nimeni nu i se poate împotrivi. Devine de temut, căci acolo unde marea figură revoluționară se teme că o să eșueze, el nu se sperie de nimic. Totul este pentru el o reușită, chiar dezastrul din care trage profituri personale.

Cunosc această specie și o urmăresc de vreo douăzeci și cinci de ani. Astăzi, chipul ei mi-e de-ajuns de familiar. El este de două feluri, la fel de nefaste: moderații și fanaticii. Primii aparțin social-democrației. Cei de-ai doilea și-au găsit contul în comunism.

Social-democrația de dinainte de război nu mai există nici ea și militantul s-a cufundat odată cu ea.

Cel ce poate încă întâlni câțiva oameni de treabă de-o parte, nu-i decât un lăsat pentru socoteala familiei, care s-a și așezat la masă. Dacă-i plăcut, nu-i decât în speranța că într-o zi masa se va lungi, înmulțindu-și scaunele.

Altădată nu era așa, când masa nici nu exista. Doar câteva locuri pentru scribi și lătrători, destul de strâmte. Trebuia să fii destul de înțelept, dacă voiai să fii remarcat, fie la sediul ei, fie visavi și într-un fel sau altul să realizezi dorința bunului social-democrat: intrarea în dumnezeescul parlament, acest rai al patriei recunoscătoare, pentru a cărei salvare trebuie să moară în curând cotizantul disciplinat.

Sindicaliștii bolșevici în fașă care eram pe-atunci (Jos parlamentul, acțiune directă!) nu iubeau așa-zisa elită care dădea ordine, în numele clasei muncitoare, acapara tribunele și ziarul, ne excomunica și ne umilea cu pseudo-evanghelia marxistă în mână. Militantul îndrăzneț, bun de gură și tare în marxism, jucă atunci același rol tiranic ca al comparsului comunist de astăzi. El, singur, reprezenta „conștiința revoluționară“, „aspirațiile“, „ideologia proletariatului“. Noi nu eram decât mai mult sau mai puțin trădători.

Mulțimea a ascultat și a urmat pe acest militant, până la marele masacru, care aduse nenorocirea într-o parte și fericirea în cealaltă.

Dar, acestea nu sunt decât istorie.

Să trecem la actualitate. Ea este și mai tragică.

Mai mult ca oricând, „conștiința de clasă“ este monopolul celor ce au frânele în mână. Căci astăzi, proletariatul are o sobă imensă, a cărei friptură slabă excită pofte mari. Iată unde mă despart de militantul „revoluționar“, pe care sunt gata să-l combat.

Încă o dată, nu-i neg totdeauna sinceritatea. Se va vedea îndată, când am intrat în Rusia, până unde m-am dăruit lui, ce încredere și credință pusesem în el. Dar istoria se repetă, se precipită și merge drept spre ireparabil. E ceea ce trebuie împiedecat prin toate mijloacele legale.

Da! nu poate fi vorba decât de-o luptă legală, chiar atunci când părțile nu sunt egale, că unii au mâinile goale și alții Siberia. Totuși, nu putem lucra altfel. În ciuda a toate, Uniunea Sovietică trebuie să rămână pentru proletariatul mondial ceea ce este ea în realitate: fortăreața inexpugnabilă, împotriva căreia capitalismul va trebui să se prăbușească, într-o zi. Criminal și demn de spânzurătoare, muncitorul care ar atinge-o cu arma în mână. Prăbușirea acestui bastion ar preda lumea celor ce muncesc la cheremul celei mai negre reacțiuni.

Dar, odată spus asta categoric, pentru totdeauna, am dreptul să mă întorc spre putreziciunea birocratică și să-i strig: lepădătură!

Lepădătură care, – ieri moderată, azi fanatică; ieri bălăcindu-se în „marxism“, azi în „leninism“ – ne arăți aceeași figură stupidă, te adeverești cu totul neînduplecată, înfige-ți adânc ghiarele în ceafa masei cu călușul în gură și sabotează astfel cea mai frumoasă operă de justiție socială.

Tu asasinezi astăzi mai bine, – oroare pe care analele luptelor socialiste n-au cunoscut-o niciodată. Prin foame, închisoare și adesea chiar cu un ciomag, tu asasinezi muncitorul (muncitorul!), care refuză să facă sluj înaintea puterii tale tiranice.

Pot oare să te menajez, lepădătură mârșavă? Pot face public, că am venit la tine în felul cel mai dezinteresat și a fost cât pe-aci să mă bagi în buzunarul tău! Pot, – ca să-ți fac plăcere și pentru așa zisa „să nu dați arme burgheziei“, – să disprețuiesc mulțimea pe care tu o calci în picioare, de viitorul ei pe care tu îl înjunghii și de luptătorii ei cei mai buni, pe cari îi exilezi, întemnițezi și flămânzești, în numele unei doctrine elastice, pe care numai tu pretinzi că o cunoști? Pot însă consimți fără rezerve la extinderea în lume a metodelor tale de convingere a clasei muncitoare, trebuie să scriu că numai tu, singura, ai dreptate? Că numai tu singură ai dreptul să vorbești? Că numai tu știi să construiești socialismul?

Dar, atunci când e vorba de U.R.S.S., ar trebui încă știut dacă trebuie deosebit militantul-lepădătură, de birocrat sau să-i confunzi într-un același tip răufăcător. Căci, iată ce se petrece în Rusia: dacă pătrunzi într-o instituție, într-un tramvai, într-un local, nu se poate să nu întâlnești acest afiș-invitație: Tovarăși! Luați parte la lupta împotriva birocrației!

Asta te impresionează. E mișcător. Și conchizi de îndată că trebuie să fie un aparat diriguitor, care luptă împotriva unui aparat birocratic. Or, tu știi că acest aparat diriguitor nu-i altul decât partidul comunist; în timp ce birocrații sunt neîndoios oameni adunați de peste tot și puși în slujba Statului proletar. Ultimii sunt deci fără credință, fără ideal, fără convingeri, pentru că ți se spune că trebuie combătută tendința lor de-a crea situații personale, în detrimentul comunității precum și sabotajul lor de raci de mare rozători.

Iată un afiș, cu totul indicat să împacheteze un om ca mine. Și dacă aș fi părăsit Rusia, după șase săptămâni, – ca toți delegații veniți la a zecea aniversare, – aș fi scris articole ditirambice despre acest subiect. Ar fi fost în felul meu. Eu știu ce înseamnă un om de credință. Însă mai știu că pământul nu-i plin de ei. Dar Partidul Comunist trebuie să conteze pe legiuni, din moment ce el este în întregime cel care vă invită să luptați împotriva acestui rău social: birocrația.

Ei bine, nu! Această invitație nu-i decât un artificiu al militantului-lepădătură, fiind el însuși un birocrat. Cu o mână se fabrică „cuvinte de ordine“ și cu cealaltă se votează în „linie“, adică: pentru menținerea a ceea ce este și care este bine, fiindcă ocupă un loc bun.

Am cunoscut comuniști sinceri, care au luat în serios această datorie de-a „lua parte la lupta împotriva birocrației“ și care au vrut să meargă până la capăt cu datoria lor de-a lovi răul în inimă sau la rădăcină. N-au făcut decât să-și piardă pâinea. Și-i o tristețe să-i asculți. Pățaniile lor sunt demne să figureze într-un mare roman de moravuri sovietice.

N-are a face în ciuda nemilosului adevăr, care răspunde momelilor oficiale prin revelații usturătoare, militantul birocrat – numit acolo „militant responsabil“ – merge drept pe drumul său, cu capul înainte. El este stăpânul tribunei și al presei. Singur el poate vorbi. Doar el poate scrie. Se fabrică o majoritate și un prezidiu, așa cum se fabrică un comitet de redacție și o cenzură. Astfel, nimeni nu poate să-l contrazică.

Conștient, totuși, de nemulțumirea care mocnește sub cenușă și care are nevoie de supape, se monopolizează de asemeni contradicția și se inventă contrazicători. Iată pentru ce se născură și crescură aceste două „gogoși“ ale presei sovietice: samokritika (autocritica) și control-mass (controlul maselor).

Faptă mârșavă! măcar de-ar fi numai mârșavă; ea este cu dibăcie înșelătoare și uneori sângeroasă. Căci pe de-o parte, ea a știut să impresioneze demascând abuzuri și spărgând abcese, dar pe de altă parte, ea a sortit morții pe sărmanii corespondenți-muncitori care au crezut în eficacitatea acestei „opere de asanare“, până la a se socoti misionari, au declarat război fără milă funcționarilor veroși, mari și mici, omorându-se ca muștele. Desigur, asasinii erau executați – ceea ce făcea o slabă consolare victimelor și o mai frumoasă operă de asanare.

Atunci, s-au ivit rabcors (corespondenții-muncitori), fabricați în serie. Aceștia, înțelegând că răul nu e la picioare, ci la cap, de care e interzis să te atingi, și-au făcut o meserie lucrativă în a adulmeca țapul ispășitor, ales să fie pradă și să-l denunțe din oficiu. Inutilele lor „tartine“, ce făceau să zâmbească pe inițiați, se etalau în toate ziarele, dar și mai pompos în oficiala Pravda, care le consacra o pagină, o dată pe săptămână, sub arogantul titlu: control-mass. Se afla atâta „control“ al „maselor“ câți țânțari la Polul Nord și voință de dezarmare la Societatea Națiunilor.

Am întâlnit adesea rabcors, de la un capăt la altul al U.R.S.S., cu prilejul neîncetatelor mele călătorii. Am găsit printre ei câțiva indivizi rari, care mi-au vorbit înflăcărați, dar care au o viață grea, fiindcă fac gafe, una după alta. Alții, greu de descoperit, sunt bieți tipi care nu îndrăznesc să-ți înfrunte privirea. Restul nu-i decât vermină, ce-ți colcăie sub picioare. Despre unul din acești cioflingari am aflat o poveste destul de frumoasă, în timpul sosirii mele la Sukhum, în Caucaz, prin noiembrie 1928.

Candidat la celebritate și știind cu câtă promptitudine au parvenit acei dintre colegii săi care au suferit martiriul meseriei, rabcor-ul plăti un bețiv și-i arătă cum să-i facă dintr-o împunsătură în spate o rană ușoară. A doua zi, rabcor-ul fu găsit pe jumătate mort, zăcând într-o baltă de sânge. Emoție la G.P.U. Fu căutat culacul criminal sau directorul vindicativ al întreprinderii; golanul criminal le căzu în mână, ceea ce îi plictisi la culme, căci „tovarășul“ denunță toată tărășenia.

— Dar, puteai să-l omori!

— M-am înșelat. Eram beat.

Afacerea fu înăbușită.

Asta nu-i decât un fapt neînsemnat, în masa dramelor cotidiene, dar cât de edificator! Unde s-a mai auz