Șt. O. Iosif: Patriarhale și cântece

Modifică dimensiunea fontului:

Despre Iosif s-a spus la început că face parte din școala lui Coșbuc. Și de atunci așa a rămas. El a fost definitiv categorisit în conștiința publicului, după critica grăbită de atunci, sub această etichetă sumară și precisă. Ceea ce părea că justifică această apropiere a fost faptul că amândoi poeții aduceau în opera lor subiecte și atmosferă de la țară, și anume din Ardeal, iar Iosif venea în urma lui Coșbuc cu câțiva ani. Dar tot așa s-ar putea spune, de pildă, că păunul seamănă cu vulpea fiindcă amândoi au coadă lungă.

În afară de valoarea lor prea inegală, cei doi poeți sunt profund deosebiți: prin temperamentul lor poetic, prin atitudinea în fața vieții, prin subiecte și natura inspirațiilor ca și prin însăși realizarea tehnică, nu numai stilistică, a acestor inspirații. Coșbuc era mai ales un mare artist al cuvântului, un poet expresiv și aproape deloc sugestiv și liric, Iosif — tocmai dimpotrivă: un poet sentimental liric, reflexiv.

Despre Coșbuc, cu clasicismul lui cronologicește exotic, s-a spus de atâtea ori că e un fenomen literar straniu, o apariție unică în literatura modernă. Putea oare acest poet să aibă imitatori de talent?… Ca să fie viabilă, poezia coșbuciană de după Coșbuc trebuia să purceadă măcar în parte din complexul acelorași condițiuni multiple și excepționale, cu neputință de regăsit de două ori în același veac. Și nu e nevoie să străbatem șirul de cauze până la nebuloza primitivă, ca să ne dăm seama pentru ce melancolicul și timidul dezrădăcinat care a fost Iosif nu putea să aibă nu numai seninătatea sufletului mândru, sprințar și înalt al țăranului din Năsăud, dar nici cultura lui clasică și gustul lui pentru clasicism. Vioiciunea artistică și temperamentală a lui Coșbuc, neastâmpărul sănătos, copilă resc, strălucitor, nu se găsesc nicăieri în opera unui poet atât de sfătos, de „cuminte”, cum se zicea pe vremuri, și de amărât ca Iosif. Versificația bogată, ritmul săltăreț, rima abundentă, în cascadă, puteau fi mai degrabă imitate.

Dar Iosif nici pe acestea nu le-a imitat. I se face deci o nedreptate când e privit, sub un unghi de eclipsă, ca un satelit în orbita luminoasă a maestrului.

Iosif n-a fost un poet de talia celor mari, dar a fost din aceeași familie. Între el și oricare dintre liricii de elită nu a fost deosebire ca între opaiț și lună, ci între stea și lună: o scânteie, dar o scânteie de foc ceresc.

Poezia pentru el a fost o mângâiere, versul — o necesitate. De aceea arta lui a fost lipsită de orice șarlatanism ascuns ori superficial, de aceea nu s-a încurcat el niciodată în teorii estetice și nu s-a înregimentat în școli. Instinctiv a înțeles banalul adevăr, pe care orice antologie îl ilustrează: că sinceritatea simțirii e singura condiție în poezia lirică, unde talent nu înseamnă altăceva decât posibilitatea de a fi sincer cel puțin cu tine însuți.

Am răsfoit cele două volume cu un sentiment curios de înstrăinare și melancolie. Fără să se fi „învechit” propriu-zis, poezia lui Iosif pare departe în timp. De ea, ca și de tot ce-a fost atunci, ne-a despărțit războiul, cât un veac de întuneric.

N-am găsit în aceste pagni cele mai bune poezii ale lui Iosif, care au fost, printr-o ciudată contradicție cu natura lui subiectivă, niște balade cu caracter popular, legendar sau istoric: Gruia, Doi voinici, Somnul lui Corbea și altele. Am regăsit însă, și în Patriarhale, dar mai cu seamă în Cântece, cu aceeași emoție, o poezie curată, atingătoare și simplă ca un suspin.

Dacă lui Iosif i-au lipsit vioiciunea și doza de copilăresc atât de necesare unui liric, dacă a fost adesea prea sfătos în ton și prea cuminte în expresii, e că a suferit prea de timpuriu în lupta aspră cu viața — suferință stearpă, mohorâtă, de nemărturisit, care taie aripile unui poet și imprimă în toate manifestările lui o timiditate fără leac.

Iosif a fost naiv și dezarmat, ca om. Pe deasupra, i-a venit pe cap și nenorocirea unui amor — cu deznodământul fatal al oricărui amor — care pe oamenii de această natură îi sfarmă infailibil. La treizeci de ani Iosif iubea ca un adolescent și se plângea ca un copil. Cu sensibilitate de poet bolnav — bolnav în însăși structura adâncă a organismului — a trebuit să suporte durerea hărăzită unui bărbat…

Și nici ca profesionist n-a avut satisfacțiile pe care le au mai sigur cei din arena de jos a literaturii. Căci deși era mic, era totuși poet autentic și asupra lui apăsa blestemul care apasă asupra marilor damnați.