Stăpînea odată o împărăție mare împăratul Drăgoi, ce-i zicea și Ciolac-împărat de la un război cu Roșu-vodă.
Roșu-vodă fusese umilit din moși-strămoși de moșii și de strămoșii lui Drăgoi și, îndată ce ajunse la domnie, se puse pe lucru, ziua și noaptea, și strînse ordii, și le împărți, după priceperea lui ageră, în flăcăiandri de cincisprezece ani, în voinici de pînă la douăzeci și cinci, și în oameni copți la minte, mai mari de douăzeci și cinci și pînă la patruzeci de ani. Porni întîi băieții cu prăștiile, după ei, ceva mai departe, voinicii cu săbii și cu lănci, și mai la urmă pe cei în vîrstă, cu căruțe ferecate, cu coase și cu arcane aruncătoare. Așa intră în împărăția lui Drăgoi, prefăcînd în scrum satele pe unde trecea.
Cum auzi Drăgoi, răcni de trei ori și-și amestecă părul cînepiu cu barba cîrlionțată și aspră. Adună sfatul. Și pe care cum punea mîna, îl scutura și-i lăsa vînătăi. „Ai auzit?” „Da.” „Bine!”
Înhăță zaua. Mîneca stîngă nu-l încăpea. „Fie!” zise împăratul. Îndesă coiful cu coadă de cal alb și nu i se vedea decît ochii. Încinsel sabia și încălecă calul ce nîncheza a război. Curtea palatului, plină de ostași. De pretutindeni buciumile răsunau cărînd după ele piotă nemiluită. Împăratul trase sabia, o învîrti pe deasupra capetelor și porunci: „înainte!”
— A! împărăteasa și Irina…
Atît avea, că nu-i dase Dumnezeu băiat. Dar nu se întoarse din drum, ci zise robilor să spuie împărătesei și fetei „să ne vedem sănătoși”. Și plecă ducînd după el la vale mulțime ca frunza și ca iarba, de parcă se îndoia pămîntul supt greutatea ei. Cerul se posomori. Norii se rostogoliră cătrăniți, ca și cum ar fi fost un foc în depărtările pustii. Încet-încet, noaptea îi înghiți. Un fulger, și, la lumina lui, se văzu ostile ca turmele de oi, și, la un geam al palatului, împărăteasa și fiică-sa ștergîndu-și ochii cu năframele.
— Săracu împăratu, n-are odină!…
— De ce n-are odină, mamă?
— Eh-hei! război după război…
— Ah! că nu-s băiat!
Împărăteasa o sărută.
— Și-o să ție mult, mamă?
— De, cum o vrea Dumnezeu. Uneori abia torc o furcă de in, și s-a întors împăratul. Alteori torc d-o pînză, cu mîna mea, năvădesc, urzesc, țes, nălbesc, fac cămăși lui tat-tău, le calc și le așez binișor în lacră, și înverșunarea nu mai ostiază; urzesc de borangic, și țes, și te îmbrac de sus pînă jos, și abia-abia se îndură Sfîntul de se întoarce împăratul. Ah! mare e cînd se duce, dar mai mare e cînd se întoarce biruitor, de nu se mai țin hartanele pe el! Cade lat, și eu privighez la capul lui și-l apăr cu apărătoarea. În ceasurile dîntîi se-ncruntă în vis, dă ordin, mătură cu mîna în fața ochilor lui, și-i scapă năbușit cîte un gemăt: „Uiu-iuuu!” Apoi doarme dus, să spargi pietre pedînsul și nu se deșteaptă.
— Și pe urmă?
— A fost să fie viteaz cum nu se află doi…
— Și pe urmă?
— Pe urmă?… Cîte nu știu copiii și nu trebuie să știe…
— De ce nu trebuie să știe?
— Căci unele le înveți de la alții, și altele le înveți singură.
— Singură? A! da! zise Irina, și se strînse la sînul mă-sei.
Împărăteasa îi netezi fruntea de păr și o sărută. Se duseră în iatacurile lor de culcare și se rugară pentru sănătatea împăratului și izbînda oștilor lui.
A doua zi împărăteasa luă furca și toarse, pînă pe supt seară, zece caiere de in. Și fata își făcu de lucru pe lîngă mă-sa. Și era frumoasă, frumoasă de pica. Naltă, subțire, mlădioasă, se învîrtea ca fusul împrejur. Și părul, ca niște sculuri de ibrișim gălbui, îi împresura capul cu o lumină răvărsată pînă la mijloc; și ochii verzi ca smaraldul, cu gene răsfrînte și lucioase; și mersul ușor, că nu s-auzea de călca au nu, cu niște piciorușe în doi conduri albi cu tocuri de argint; și vorba ei, bună și blîndă, descînta pe împărăteasa, care-i zîmbea uneori, lăsînd fusul să plutească și să zbîrnîie alene.
— Ș-o să torci mult, mamă, pîn’ să vie tata?
— Cîte strungărețe la spată, de două ori atîtea fire, cîte fire, atîtea fuse…
— Atîtea fuse?…
— Asta, urzeala, dar bătătura?… și tat-tău poate să nu vie…
— Și tata… poâte să nu vie…
Irina stătu pe gînduri. Se întristă. Se întoarse cu spatele. Muie deștele arătătoare în gură, le învîrti și zise: „Vine, nu vine, vine”…
— Vine, mamă, că făcui de trei ori, și-a treia oară, zvîrrr! cap în cap înnemerii.
Împărăteasa surîse.
— Bătu-te-ar norocul de fată! Să nu fi făcut cu șoalda!
Irina descheie de la gît un șir de mărgăritare bășicate și zise: „Vine, nu vine”…
Împărăteasa se uită cu tot dinadinsul. Isprăvise caierul. Fata: „Vine, nu vine”… Și boabele de mărgăritar, scăpate din deștele ei rumenii, alunecau în jos unele peste altele… pic… pic… Împărăteasa o luă de mijloc, o puse pe genuchii ei și mormăi și ea „Vine, nu vine” pînă se isprăvi șirul. A de pe urmă căzu. Pic ! „Nu vine!” Amîndouă se schimbară la față.
— Voi țese pînza!
— Și va veni?
— Cine știe…
— Tu să țeși, eu să nălbesc.
— Da’ de cămășile lui să nu s-atingă nimeni…
— Nimeni…
Nu mîncaseră toată ziulica. Se sculară și trecură în pridvor. Împărăteasa bătu în palme. Un rob. Porunci de masă. Robul aduse mîinile la piept. Din pridvor se vedea grădina cu smochini, cu lămîi și portocali, iar dincolo se-ntindea un codru de ștejari, groși și bătrîni, străbătuți de chiparoși închiși, cari se subțiau la vîrfuri ca niște sulițe uriașe. Codrul se pierdea în depărtări fumurii. La dreapta palatului aluneca o apă lată și repede, și vuietul ei răgușit creștea de ce s-apropia întunericul. Apunea soarele.
— Ce roșie e apa!
— Roșie și necăjită, zise împărăteasa.
— Parc-ar fi sînge…
— Cînd e război, soarele se-ncruntă.
— Și păsările nu s-aud…
— S-a dus stăpînul lor…
— Nici berzele nu toacă…
— Nu, fata mea. Cocostîrcul, ca un zodiaș, pășește agale si smulge iarba unde calcă. Ce trist întinde gîtul! ‚
— Mănîncă, mamă!
— Mănînc, maică, mănînc, și scăpă dumicatul din gură. Muma purcarului are un jerpelit ș-untont, dar n-are împărăție de-ngrijit.
— Bîrrr! Ea bătrînă, el ciumă! Ce-ar face leneșul ăla să se vază împărat?
— Că bine zici, fata mamei! Dimineața îl deșteaptă porcii cînd le-abate de mîncare, seara îl deșteaptă porcii cînd li se face de culcat. Și bătrînă îl văicărește că „toată ziulica aleargă”.
— Mănîncă, mamă, mănîncă!
— Mănînc, mamă, mănînc.
Și împărăteasa se uită la jețul împăratului, și-l închină, și se plecă ca și cum ar fi fost cineva.
— Eu văz ochii tatii, zise Irina. Eu văz mînele tatii… Ce Dumnezeu! Numai una?…
— Păreri, răspunse împărăteasa.
— Ai isprăvit, mamă? ,
— Isprăvit. De ce?
— Păreri! zise Irina și se șterse de nădușeală.
— Ți-e cald?
— Mi-e frig…
— Să ne culcăm,
— Să…
Și împărăteasa toarse inul, urzi, puse de pînză, și fata privea, de cum scăpăta soarele, cum păsările cerului se trăgeau binișor pe la cuiburile lor. Și. la jețul împăratului nu s-au mai uitat, acoperir.idu-l cu un plocad ales și cu ciucuri de mătase. Așa petrecură vremea, una țesînd, alta depănînd, mama tăcînd, fata tăcînd, zile lungi, nopți scurte. Amîndouă… de mîine, mîine… Și veste de la împărat nu sosi, să știe și ele la un fel: de e laie, de e bălaie.
Într-o zi, iacă vine, din cotro porniseră oștile, un tînăr într-un suflet, fluturînd năframa împăratului, împărăteasa și fata, cum îl văzură:
— Ce e? Ce e?
— Nici rea, nici bună, răspunse ostașul. Un pahar cu apă, să-mi ud buzele.
După ce-l sorbi dintr-o suflare, se șterse la gură, trecu mîneca cămășii pe la nas, tuși, înghiți, se scărpină în cap și oftă din băierile inimii.
— Așaaa!
— Spune, băiete.
— Spui, măria-voastră, spui…
Și rămase înmărmurit, cu vorba pe limbă.
— Ci spune odată, omule, zise împărăteasa, că n-oi fi mut!
— Iacă, spui… Ciolac-împărat…
— Ce Ciolac? Care Ciolac?
— Dă, cum sunt ostașii, cu porecla… Ce zăpăcit sunt…
Împărăteasa și Irina schimbară fețe-fețe.
— S-o iau pe șart. Trecurăm o vale și-un deal, ș-altă vale ș-alt deal, pîn’la zece. Dă-i o pădure, dă-i două, dă-i nouă. Apoi un piept de stîncă. Suirăm ce suirăm, și împăratul Drăgoi al nost’ zise: „Stai!”, și noi stă- turăm. Să-l fi văzut, măria-voastră, ca arhanghelul! Lac de apă. Și suie, suie, pînă ce ajunse pe creastă. Acolo întinse ocheanul, și cătă, cătă, pîn’ se opri. Făcu cu mîna. Scoase coiful. Pasămite, la ălîlalt împărat, la Roșu-vodă. Dacindea erau ei. Veni și Roșu. Vorbiră ce vorbiră, și bătură în palme, și zornăi ferul de pe dumnealor…
— Spune, băiete, spune!
— Spui… Noaptea poposirăm. Și, cum stam, ceata și focul, se răspîndi știrea că a doua zi au să se bată în săbii numai împărații, să nu se verse sînge. Adică da. Care pe care; pîn’or cădea de pe cai, și de nu le-ar fi ceva, să-nceapă și pe jos, care pe care, apoi de li s-ar rupe săbiile, să se strîngă-n brațe, la trîntă dreaptă, și care o birui să-i puie ăluilalt frîntura săbiii pe frunte și să se mărturisească învins…
— Apoi?
— Apoi… Se revărsa de zori. Împăratul nost’, ție-l Dumnezeu, ce să vezi? Se scoală și-ncalecă calul, îi pune pinteni, și calul țîști! sare de trei sțînjeni. Și toată oastea strigă: uraaa! Și dincolo s-aude uraaaa, de se clătinau munții. Se-ntîlnesc, se măsoară, se reped, și săbiile — ca două fulgere. La cap, nimic; la șale, nimic. Se grămădesc, se despart și s-aruncă unul într-altul ca două vijelii. Sar scînteile, și nouă, stele verzi…
— Ei, ei?
— Odată se ridică-n două picioare roibul nost’ și dă drept pe spate, ș-apucă pe împărat supt el; și namila lui Roșu-vodă se împleticește și cade cu vodă cu tot. Amîndoi caii horcăiau în două bălți de sînge negru…
— Ah! Doamne! Oamenii… nu dobitoacele… se resti împărăteasa.
— Oamenii… dă… Sabia la al nost’ rămase d-o șchioapă; ălălalt s-alese cu plăselile…
— Apoi?… ‚,
— Se trage de supt cal împăratul nost’…
—Și?…
— Se trage și Roșu-vodă și cade mototol. Îi tăiase laba de la un picior…
— E! împăratul…
— împăratul…
— Da… Împăratul!
— împăratului i-atîrna mîna stîngă din cot, aninată doar într-o piele, si sîngele curgea gîrlă…
— Ah!
— … că nu-l încăpuse zaua și ferul lovise drept la ciolan. Ș-așa, ș-aruncă coiful cît colo, și coiful se rostogoli ca și cum ar fi căzut cu cap cu tot. Și-i curgea nădușelile de la tîmple pe barbă, din barbă pe trunchi, și răsufla din greu, și se uita aci la mîna care bănă- năia, aci la Roșu-vodă, care se ridicase în capul oaselor pîn Ta șezut. La urmă se albi la față și se lăsă în brațele ălor mari. Nu se putuse birui și se porni harță de amîndouă părțile. Și împăratul s-a făcut bine și fără o mînă, și dușmanul iar bine și fără o labă. Și ostașii, ca dracii, azi așa, mîine așa, pînă auzi împăratul că-i zic Ciolac, și rîse, și i-a rămas Ciolac-împărat. Și m-a trimis să vă spui.
Împărăteasa mai plînse, mai se însenină.
— Mi se făcuse semn. Vedeam pe tata întreg-întreguleț, afar’ de mîna stîngă.
— Să-l văz biruitor și fără o mînă…
— Făr-o mînă…
— Cu capul descurcă belelile împărățiii.
— Cu capul…
— Nouă ne trebuie mîini…
— Nouă…
— Să toarcem, să urzim, să țesem…
— Să țesem…
— Lui…
— Lui?
Și împărăteasa sărută pe Irina și-o strînse cît putu la sîn.
Ion, purcarul palatului, dormea cu fața în sus, cu părul ciufulit și cu cîrîie pe obraz. Cămașa, zloată pe el, chimirul abia se ținea într-o curea, izmenele, rupte-n genuchi, opincile, sparte-n talpă și cu nojițele învîrtite pe picioarele goale și jegoase. O pălărie, roata carului, găurită-n fund, c-o floare de lipan veșted, îi sta la cap într-o moacă groasă și lustruită. De cu seara, cum picase, așa adormise. Făcuse mușiță la gură, și sforăia, sforăia, și porcii guițau p-afară, mai ales o procletă de scroafă cu zece purcei, că soarele era de mult sus, și Ion, pace, nu se scula.
— Mînce-l muica pe el, zise o bătrînă, că toată ziulica muncește… Ci ca ho! porci împielițați, nea! nea! o să crăpați! Acu se scoală băiatul maichii.
Și „băiatul maichii” sforăia dus, și porcii guițau, și scroafa cu zece purcei o lua de jos și se suia sus, țipînd de-ți împuia urechile.
— Ioane, Ioane…
— Ce e, fă? răspunse Ion, și se-ntoarse cu fața-n jos.
— Ioane, Ioane, binișor, copilul maichii…
— Ce vrei, fă?
— Măricel, măricel!… Cum seamănă cu răposatul! E leit tat-său! Haidi… hop… măricel…
Ion, cu chiu, cu vai, se ridică într-o rînă, crăpă un ochiu și se întinse de-i pîrîi oasele.
— Să mai umble ș-altul cu porcii, că m-am spetit…
Bătrîna îi vîrî mămăligă și pește sărat în traistă, i-ntinse măciuca și-i puse pălăria în cap.
— Vezi să n-o uiți.
Cum apăru în curte, porcii îl grămădiră, spuindu-și fiecare păsul.
— Hîidea! N-ăți fi mîncat d-un an, juvine! zise Ion, și plecă buimăcit de somn.
Se duse, se duse, porcii înainte și el după ei, pînă ajunse la o fîntînă cu apă rece. Fagii își scuturau jirul. Porcii se puseră pe treabă, și mîncau cu clăbuci la gură. Ion se tolăni la umbra fîntînii și-mbucă mămăligă și pește pîn’se umflă.
— Uf, că bine mi-ar prinde un căuș cu apă rece!
Și căușul și apa, la nasul lui.
Soarele ardea. Setea-l birui. Se sculă bombănind. Lăsă căușul în fîntînă și dădu să-l scoață.
— Măăă! da’ greu e!
Se opinti.
— Ca niciodată!…
Și trase din toate puterile. Cînd colo, aruncă pe iarbă un pește cu solzii.de aur;ce străluceau de-ți lua ochii. , , .
— tu mi-ai fost? Bună ciorbă!
Peștele se bătea de moarte, cînd în coadă, cînd în cap. Dădu să puie mîna pe el. Minune! Peștele începu să vorbească. Ion se cruci.
— Ioane, nu-ți mînca norocul!
— Ce, mă?-,
— Ioane, fie-ți milă! ;
— Iacă, mi-e;…
— Nu ti-e lene?
— Ba…’
— Ioane, ia-mă binișor și du-mă-n apa de lîngă poarta, palatului, că mult bine ți-oi prinde.
— Departe, mă!
— Ioane, fă ce-ti spui și să nu spui nimărui.
—Ei
— Și cînd ăi dori ceva, gîndește-te la mine.
Bine, să nu mănînce o ciorbă, dar să-l ducă? Cum să-l ducă? Departe. Porcii cui rămîn? Bate lupul. Nit se poate. Da’ d-ar fi pe gîndul lui, ar fi clipa și dusu, clipa și-ntorsul.
— Ei, drăcia dracului!
Se simțea ușor ca fulgul.
— Hai, neiculiță, să te duc.
Într-o clipă ajunse. Îl aruncă în apa lată și repede. Apa se lumină ca de un foc. Ion își făcu cruce. Într-o clipă se întoarse. Adună porcii; îi păzi rezimat în moacă; îi adăpă și pe înserat porni acasă. Se simțea și el om, prost,; nu e vorbă, dar om. Cum sosi, îi băgă în cocină, puse doi drugi d-a-curmezișul strungii și plecă în capul oaselor.
În tindă.
— Sărutăm dreapta, mamă.
Mă-sa se uită lung. De unde și pînă unde?
— Maică?… ‚
— Sărutăm dreapta îi.
Nu mai semăna cu bietul tat-său.
— Ți-a pus mama de mîncare.
— Doar n-o să-mi mănînc norocul…
— Ai?-”
— Ce tot foaie, foaie…
— Oi fi bolnav? Mai știi!?
— De lene.
Își găsi de lucru. Orîndui curtea. Sapa la locul ei, și lopata, și securea. Se duse în magazie, luă o piele de capră, se desculță, își luă măsură, trase cu cuțitul și-și croi opinci.
— Ioane, ce faci, maică?
— Ce e aia?
— Sîmbață: ,
— Mîine duc purcelul la palat.
— Maic’a Domnului!
Și-n mintea femeii.: „Ține-mi-l, Luminată!”
A doua zi pleacă cu purcelul în sac. Ajunse la apa lată și repede. Trecu pe o punte din doi stejari aruncați cap în cap de pe maluri pe steiul din mijloc. Se plecă pe niște zăbrele și privi în curteia palatului, așteptînd să vază pe cineva ca să-i deschiză porțile. Se uită bine-bine. I se împăinjenise vederea? Prințesa, cu fustele ridicate în brîu, cu mînicele sumese, nălbea. O roabă scotea apă din fîntînă și-i turna în albia în care bătea pînza de în și-o așeza în foi de la un căpătîi la celălalt. Fata se opri să se odihnească. Ce obraji, ce păr, ce ochi, ce piciorușe! Și sînul…
— Maic-a Domnului! zise Ion, și începu să facă mătănii.
…Ei, acum să-ți văz puterea, pește de aur! socoti Ion, și rîse, și se uită cam unde-l aruncase. Apa clocoti în cercuri luminoase. Întoarse capul. Prințesa, cum bătea pînza, se opri, întinse mîinile și se cutremură.
— Du-mă-n casă… Nu mi-e bine…
Irina căzu în brațele arăpoaicei.
Și p-aci fu drumul lui Ion cu purcelul în spinare.
Împărăteasa nu știa unde-i;e capul.
— Ce ai?
— Nu știu…
— Ce te doare?
— Șalele…
— Să nu mai nălbești, puiul mamei.
— Nu, mamă.
— Cum ți-a venit?
— Ca un fulger, d-aci pîn-aici.
— Să te odihnești.
Împărăteasa o dezbrăcă. Haina și sărutul. Închină perna. O culcă și adormi cu mîna în mîna mă-sei.
— Nițele friguri. O să treacă.
A doua zi rău, a treia zi rău. Împărăteasa își petrecu zilele: o rugăciune pentru fie-sa, o rugăciune pentru împărat. Chemă doftori, vraci, și nimeni, nimic. Ce-i da lua, că era blîndă ca un miel. În sfîrșit, să vie și Bîca, o bahnă bătrînă și ciupită, cu ochii albi și cu luleaua în gură, să-i ghicească ca ce să fie cu Irina.
Țiganca, cum o văzu:
— Trasă-n obraji și grăsună, turturica bunichii!
Scoase ghiocul, bolborosi, suflă, se uită și scutură din cap.
— Nu se poate…
— Ce, bătrîno, ce? întrebă împărăteasa.
— Nimic, răspunse țiganca, și se uită țaglă Ia prințesă.
Ceru un cuțit. Trase pe jos ca o pînză de păiajen. „Aci, dorul de tată; aici, dorul de…; aci boală… ici rea, colea bună; colo, deochiul; aci dragostea; dincoace, din iele; și mai colo… d-alte alea”… Și punea, pe unde apăsa cu deștul, un ban de aramă, de argint, de aur, sare, pîne, fer și cărbune. Prinse o muscă, îi smulse aripele și-i dete drumul drept la mijlocul semnelor. Și spuse, și bolborosi, și urlă pe limba ei, și se bătu în piept, și plecă fruntea la pămînt, pînă ce făcu spume la gură, și-i curgea nădușelile de pe ea. Se opri. Musca o luă pe spița dorului. Se duse pînă la „tată” și se întoarse. Se îndreptă spre „boală”, dar își luă seama, și o rupse la fugă, și se duse drept la „alte alea”… Aci își spălă piciorușile de bot, și nici că mai plecă în altă parte.
Țiganca, ca și cum ar fi călcat pe un șarpe:
— Aoleo!
— Ce e?
— Ce să fie…
— Spune, bunico, zise împărăteasa, spune…
— Nimic… răspunse țiganca, și se uită la fată. Irina zîmbi. Împărăteasa se-nfurie.
— Spune, cioară!
Țiganca călcă pe muscă si-o slei.
— Nea!
— Să spui, dar numa dumitale, zise Bîca și șterpeli o năframă, o băgă-n sîn, făcînd că se scarpină.
„Acu, măria-ta.” „Ba, în prag.” „Ba, în ceardac.” „Ba, în capul scării.” „Ba, la poartă.” După ce deschise poarta, se plecă la urechea împărătesei și-i șopti ceva. Țiganca se făcu nevăzută. Împărăteasa înlemni.
Se duse sus. Irina îi petrecu mîinile pe dupe gît.
— Ce am, mamă?
— Nimic! răspunse împărăteasa, și se-ntunecă. Fata slăbea și se îngroșa. Împărăteasa, cu ochii roșii, nu pricepea „de unde”.
— Ce am, mamă?
— Nimic!
În vremea aceea umbla vorba că Ciolac — asta, să zic, Drăgoi — ar mai fi avînd puțin de lucru cu Roșu-vodă.
Împărăteasa, de colo pînă colo, bombănea:
— Mai tîrziu, Doamne, mai tîrziu!
Și pîn’ să măture Drăgoi pe Roșu, Irina născu un cocon cu părul de aur.
Fata plîngea să se răpuie, mama plîngea și îngrijea copilul. Copilul creștea în iatacul lui, și nimeni nu știâ ce se petrecuse, afară de un doftor bătrîn, alb-colilie și credincios curții. Ce-o să zică el? Dar ce-o să facă? Așa rușine? Cin’ să crează: „Copil fără tată”? Că ele știau bine că e făr’ de tată. Ele? Bine. Dar el? Și era frumos coconul, ș-un’ se repezea cu bucile umflate la sînul mă-sei, și sugea, sugea, ca un șearpe, apoi se uita în ochii ei, parc-ar voi să zică: „De ce plîngi, mamă?”
— Destul, fata mamei. Ia vezi, să nu dai copilului tîtă înfierbîntată!
Irina se spălă cu apă rece, se răcori și, luindu-și inima în dinți:
— Ce-a fi..să fie..
Broasca crescu c-apropia un an, și era ca de doi; și vorbea vorbă îndesată, că împărăteasa și fata ascultau la toate secăturile lui și-i făceau toate voile, afară de una: nu trecea pragul odăii unde se născuse.
Împlinise un an și jumătate între S-tele Mării.
Și se porni cărăuș după cărăuș, care cu piciorul retezat, care cu capul ,cît banița, și aducea știri că vine împăratul biruitor.