„Pune pieptul la hotare Ca un zid de apărare”. (Cântec vechi)
Din jos de Suceava, pe Siret, la locul ce-i zice Direptate stau adunați, ca-n zilele marilor judecăți domnești, boierii țării, curtenii toți și fețele bisericești cu Mitropolitul Teoctist în frunte, și norod mult de prin sate, întru întâmpinarea domnului celui nou. Aici e „primirea”; aici se oprește cu arcașii lui cel ce de două ori și-a biruit vrăjmașul. Aici descalecă întâi feciorul lui Bogdan și, ridicând spre mulțimea care-l privește cu drag, frumoșii lui ochi albaștri, întreabă cu acea dulce sfială ce stă așa de bine unui viteaz, de este cu voia tuturor să le fie el domn. Și toți într-un glas îi răspund: „În mulți ani de la Dumnezeu să domnești!”
Apoi se face liniște. Din cerul limpede al acestei minunate zile de primăvară, o putere tainică, o credință nouă pare că se coboară în inimile tuturor.
Lin încep cădelnițele de argint să zornăie; îmbrăcați în odăjdii scumpe, preoții se rânduiesc în cerc, bătrânul Teoctist ridică mâna lui slabă spre binecuvântare, și glasuri potolite pornesc trăgănat cântarea rugăciunilor pentru ungerea domnului. În lumina acestei mărețe sărbători, tânărul Ștefan pare un Făt-Frumos, și toate privirile cată la el cu încredere. Iar în clipa când Mitropolitul pune crucea Sfântului Mir pe fruntea ce va purta coroana Moldovei, lacrimi de bucurie, lacrimi de iubire lucesc în ochii tuturor. Prin norodul în freamăt se deschide drum; întâi trece domnul călare, apoi se-nșiră boierimea, clerul, ostașii, și după ei mulțimea toată se mișcă-ncet, se urcă-încet pe drumul ce se îndoaie la deal, spre porțile cetății. Soarele e la nămezi. Din pământul reavăn se ridică mireasma dulce a încolțirii, prin aer trece ca o suflare de putere nouă, de viață proaspătă; chemări prelungi de bucium se leagănă pe văi. În pasul stăpânit al calului, tânărul voievod intră în Suceava; din cerdacuri, de la ferestrele deschise, unde flutură năframe albe, flori i se aruncă-n cale — acum alaiul domnesc de-abia se mai urnește, strigăte de proslăvire izbucnesc din mii de guri, și toate clopotele bisericilor vestesc bucuria zilei acesteia. Sfântă și hotărâtoare stă în istoria Moldovei ziua de 12 aprilie. Joia mare a anului 1457, când din mila Celui de Sus se așează Ștefan, vrednicul nepot al lui Alexandru cel Bun, în scaunul domnesc de la Suceava.
Multe mai sunt de făcut într-o țară stricată de atâtea stăpâniri vitrege și pândită de peste hotare de atâția dușmani lacomi. în noul gospodar se arată de la început înțeleptul care vede limpede și departe înaintea lui, cârmaciul iscusit care știe să-și potrivească pânzele corăbiei după vânturile ce i se ridică-n cale.
Cu inima lui largă, iubitoare și fără cămări ascunse, cu firea lui dreaptă, hotărâtă, croită pe fapte mari, și mai ales cu minunatul lui dar de a înțelege și rostul vremii și sufletele oamenilor ce-l înconjoară, ușor își atrage dragostea și deplina încredere a țării. El trimite vorbe de pace și de îmbunare pribegilor înfricoșați ce tânjesc încă pe lângă Petru Aron; încetîncet ochii se deschid, sufletele se reculeg și puterile dezbinate și risipite ale Moldovei încep iarăși să se adune laolaltă.
Polonii găzduiesc și de astă dată pe fostul domn, amenințând cu el pacea Moldovei. Regele lor e departe, în Prusia, în luptă cu teutonii. Ștefan trimite peste Nistru o ceată de călăreți să bântuie Pocuția și, până să vie craiul, obișnuit a cere și primi închinarea domnilor moldoveni, o brumă denvoială se încheie între cele două puteri: leșii să nu mai dea nici un sprijin lui Petru Aron, moldovenii să nu mai calce legăturile de supunere, așezate de înaintașii cei slabi și nevolnici ai lui Ștefan.
Văzând că nu mai e nici o nădejde, puținii boieri ce mai aciurau pe lângă Petru se desfac de el și se întorc în țară. Dar ucigașul lui Bogdan nu-și poate lua gândul de la domnie. Părăsit de ai lui și, înțelegând că leșii umblă să se scuture de el, își mută cuibul în Ardeal. Ștefan, c-o mână de voinici, se aruncă pe urmele lui și pustiește ținuturile secuiești, bănuite că dau ocrotire primejdiosului fugar. Craiul ungurilor Matiaș Corvin e dus departe să mai vâneze o coroană, căci e o vreme de neastâmpăr când regii pământului nu se mai satură de putere, și, cu ochii pe țara altora, uită că cea mai bună ispravă ar fi să și-o îngrădească pe-a lor.
Acum, din partea maghiarilor, știe domnul Moldovei la ce se poate aștepta și, ca să n-aibă împotriva-i doi vrăjmași deodată, reînnoiește în primăvara anului 1462 legăturile cu polonii, făgăduind solilor veniți pentru aceasta la Suceava, că, îndată ce se va înlesni, va căuta să se repadă însuși la Camenița pentru a depune înaintea regelui obișnuitul jurământ de credință. — Dar primejdia temută se ridică din altă parte. Vlad Țepeș, crâncenul voievod al Munteniei, a tras sabia împotriva marii împărății turcești, și iată că însuși puternicul Mohamed al II-lea vine cu oaste îngrozitoare să-l răpuie.
Ștefan nu-i un vânător de primejdii. El nu le stârnește, nu le caută, și nici în cale nu le stă, decât atunci când nu-i de abătut pe-alăturea, pentru un om cinstit. Viteaz e și el, și dragi i-au fost luptele de când a deschis ochii în lume, dar peste învăpăierile tinereții s-au așezat grijile cele mari ale domniei. Soarta unei țări, soarta unui neam întreg stă în mâna lui. Răspunderea asta mare și grea Ștefan o înțelege, cum puțini cârmuitori pe lume au înțeles-o. Toată domnia lui, toată lunga și neadormita lui domnie oglindește, la fiecare clipă, la fiecare pas, înalta, sfânta grijă a răspunderii acesteia. Iată de ce pe cumintele voievod al Moldovei nu-l vedem alături de Vlad în războiul cu Mohamed. El nu vrea să arunce soarta țării lui în jocul primejdios al unui domn nesocotit, fie fratele lui, asemenea domn, fie părintele și binefăcătorul lui. Ștefan în războiul acesta, vede vâlvătăile unui foc năprasnic, — și cel dintâi gând al lui, singurul lui gând, este să smulgă Chilia, să scape din pieire bucățica asta scumpă, ruptă din trupul Moldovei lui. Și astfel, la lumina acestor flăcări, vedem o clipă pe acela care mai târziu va fi numit „Spada Creștinătății”, luptând alături de ostașii lui Mohamed împotriva creștinilor, români și unguri, apărători îndârjiți ai cetății Chilia. Nici turcii însă, nici moldovenii nu pot sparge vechile ziduri ridicate de Alexandru cel Bun la gurile Dunării. În ziua de 22 iunie o ghiulea zvârlită din cetate, lovind pe Ștefan și făcându-i o rană grea la gleznă, pune sfârșit acestei lupte nenorocite între domnii aceluiași neam. Lui Ștefan însă îi trebuie Chilia. Țara lui nu poate rămânea deschisă tocmai dinspre cel mai de temut vrăjmaș. Stăpânirea și paza acestei porți a Moldovei, spre nesfârșitele căi ale apelor, intră ca o parte de căpetenie în planul de apărare și de întărire al marelui gospodar. Și iată că, după trei ani de pașnică străduință în dregerea țării, Ștefan se arată iarăși în fața Chiliei. Iarnă fiind, și Dunărea-nghețată, cetatea poate fi lovită din toate părțile, — ea se apără vitejește două zile, dar la urmă văzându-și zidurile stricate de ghiulele moldovenilor, înalță flamura păcii și-și deschide porțile înaintea biruitorului și stăpânului ei de azi înainte.
Sâmbătă la 25 ianuarie 1465, cum glăsuiesc izvoadele vremii: „intră Ștefan voievod în cetate și rămase acolo trei zile petrecând și lăudând pe Dumnezeu și îmblânzind oamenii cetății, și le puse acolo pârcălabi pe Isaia și pe Buhtea și-i învăță să păzească cetatea de limbile necredincioase. Și astfel se întoarse cu toată oștirea sa în scaunul său de la Suceava, și porunci mitropoliților și episcopilor și tuturor preoților să mulțumească lui Dumnezeu pentru darul ce i-a făcut”.
Cetatea Hotinului, straja de la Nistru, și-o reluase cu bună înțelegere de la poloni încă de-acum doi ani, ș-o dăduse-n seama pârcălabului Goian.
S-a izbândit astfel o bună parte din planul tras de la început: Moldova reîntărită în vechile-i hotare, boierii ei uniți sub ascultarea domnului, căile negoțului deschise tuturora, târgoveții cuprinși, — țăranul, ușurat de asupriri, stăpân pe bucățica lui de pământ și gata, la cea dintâi chemare de bucium, să-și ia arcul și tolba cu săgeți, merinde-n traistă pentru mai multe zile, și s-alerge sub steagul domnului viteaz. Căci de oaste regulată nu se pomenește încă. Moldova își are tot vechile orânduieli, luate de la munteni, care și ei le-au fost primit în mare parte de la bulgari:
Domnul, voievodul vremilor de sânge și de foc, — moștenitor de-a dreptul sau ales de boieri — e stăpânul desăvârșit a toată țara și peste toți câți sunt cuprinși între hotarele ei. În mâna lui stă cumpăna dreptății. Averea și viața supușilor, de orice treaptă ar fi ei, sunt la bunul lui plac. Își are, în jurul tronului, sfetnicii lui — boierii de frunte, mitropoliții și episcopii -dar, la urma urmei, el hotărăște, după cum îl taie capul, sau după cum îl povățuiește obiceiul pământului, căci pravili scrise nu sunt încă, ci el e „dătător de legi și datini”, și vorba lui e sfântă.
Boierii — povățuitorii satelor dinainte de descălecătoare, ridicați firește tot din opincă, sunt stâlpii și fruntașii neamului: ei poartă slujbele țării, ei stau în Sfatul domnesc, ei merg la război, fiecare cu ceata lui de voinici, și domnul, pentru credința și destoinicia lor, le dăruiește urice — moșii scutite de bir, dregătorii bănoase, sate domnești, și ranguri mai înalte în treptele boieriei.
Țăranii — păstorii turmelor și muncitorii câmpului — sunt birnicii tuturor vremilor, ei duc nevoile păcii și greul războaielor, ei sunt tăria — temeiul statornic al țării. Cei mai mulți și cei mai puternici sunt răzeșii, moșneni cum se numesc în Muntenia. Ei își au pământul din vremi străvechi, și sunt deplin stăpâni și pe brazda, și pe munca lor. Satele scăpătate ce-au căzut în vreo vină sau nu și-au putut plăti dările, sau n-au mai putut trimite călăreți în război, au fost luate de domn și ținute ca sate domnești, sau dăruite pe la mănăstiri și pe la boieri, -oamenii lor nu și-au pierdut pământurile, dar au ajuns clăcași, supuși, legați să dea stăpânului zeciuială și să-i facă muncă „fără soroc”. Ei alcătuiesc gloata pedestrașilor în război și -când răzeșii mândri și dârji se mai scutură de unele dări prea asupritoare — tot ei săracii se vând și le plătesc. Numai pe câmpul de război se pot dobândi dintr-odată toate bunurile păcii. O faptă vitejească, o zdravănă învârtitură de ghioagă — și, pe negândite, țăranul cel mai scăpătat se pomenește umbrit de mila domnească, boierit, înălțat în slujbă, și dăruit cu moșii. Cu adevărat timp de legende.
Au trecut zece ani. Acum Ștefan, stăpân pe toate puterile țării, pregătit, așteaptă. El știe din ce parte are să se ridice furtuna. De greul dărilor, de urgia ungurilor, de dorul unui trai mai ca lumea. Ardealul s-a răsculat. Dar craiul Matiaș vine mai repede și mai pregătit decât se putea crede. Răscoala e potolită ușor, fără vărsare de sânge.
În inima lui însă rămâne bănuiala că Ștefan n-ar fi tocmai străin de cele întâmplate în Ardeal. Apoi, craiul maghiarilor mai are și alte socoteli de răfuit cu domnul Moldovei. Și e cine să i le aducă aminte. Matiaș are lângă el pe neastâmpăratul Petru Aron, gata să-și închine țara oricui l-ar ajuta să pună mâna pe domnie. Și Ștefan e un voievod dârz care nu vrea s-asculte de nimeni, și Moldova cată mai cu drag la poloni decât la unguri, și oastea crăiască e dorită de lupte, mai bine zis, flămândă de prăzi — deci toate împrejurările îndeamnă pe Matiaș să calce țara lui Ștefan. — El intră-n Moldova prin strâmtoarea Oituzului; răzbate anevoie, căci drumurile sunt astupate. Și-i vreme de iarnă și de nicăieri nu s-aude un glas, nu se zărește un fum. Tăcere și neclintire ca într-o țară din basme. Săptămâni întregi orbecăiește astfel înviforatul crai în fruntea celor patruzeci de mii de oșteni, care, și după socotelile lui Petru Aron, sunt mai mult decât trebuie pentru deplina îngenunchere a Moldovei. Cu urlete adânci, viscolul spulberă și duce de colo-colo orbitoarele valuri de zăpadă, și-n mânia lui pare că însuși sufletul țării strigă, amenință, lovește, -pare că luptă oastea nevăzută a lui Ștefan. Nici în Trotuș, nici în Bacău, nici în Roman nu se pomenește țipenie de om. Pe la jumătatea lui decembrie (1467) năvălitorii tăbărăsc la târgul Baia, de unde nu mai au decât o palmă de loc până la Suceava. Regele își vede biruința la o întindere de mână, și nici nu vrea să asculte pe solii de pace trimiși de Ștefan. Dar, mai către seară, pe când stau sfetnicii în jurul craiului și pun la cale soarta Moldovei, vine o școală și-i vestește că pădurea de lângă Baia geme de oaste, și-n luncă, pe șleaul Sucevei, curg șirurile de călăreți și nu se mai isprăvesc. Vreme de gândit mult nu e. Numaidecât se așează „puști” la intrările cetății, și două sute de voinici s-aleg pentru a păzi viața regelui. Oștirea toată e în picioare — tocmită în rânduri, gata de luptă — sufletul ei stă ca un arc întins, în tăcerea încărcată de griji a lungilor clipe de așteptare. Se-ntunecă. Și nu se simte de nicăieri nici o mișcare, nici un semn. Încep unii să creadă că și-au făcut spaimă degeaba — când deodată o izbucnire de chiote cutremură noaptea. Până să se dumirească paznicii dincotro vine larma, îndărătul lor, în ulițele strâmte ale cetății se și-ncinge lupta cu ostașii lui Ștefan, ieșiți ca din pământ. La început e zăpăceala și vălmășagul întunecimii. Din toate părțile s-aud pocnituri de ghioage, vaiete, gemete-nfundate. Apoi flăcările izbucnesc prin ferestrele și coperișurile caselor de lemn — și, la lumina acestor uriașe torții, măcelul se arată în toată grozăvia lui: peste băltoacele de sânge, peste trupurile celor căzuți, luptătorii, în pâlcuri se azvârl orbește unii asupra altora și, prăbușindu-se claie peste grămadă, se zvârcolesc, în încleștarea morții, cu mișcări și gemete de fiară. Zorii zilei încununează deplina, dreapta izbândă a moldovenilor. Baia rămâne-n paza flăcărilor; pe ulițele ei mii de secui și de sași năimiți de voievodul Ardealului, dorm acum alături cu ei somnul de veci. Ștefan aduce Sucevei lui steaguri ungurești și slava biruinței, în schimbul vitejilor pieriți. Crainicii călări buciumă-n țară vestea cea bună. În vremea asta, pe valea Oituzului, o ceată de ostași, în neorânduiala trudei și a fricii, grăbesc spre hotar ducând, în mijlocul lor, un rănit pe targă. Sunt ungurii ce veniseră trufași să ia Moldova-n stăpânire, iar bietul rănit dus pe targă „prin poteci ascunse” e însuși regele Matiaș.
Zice-aicea cronicarul nostru: „Așa norocește Dumnezeu pe cei mândri și falnici, pentru ca s-arate lucrurile omenești cât sunt de fragede și neadevărate; că Dumnezeu nu în mulți, ci în puțini arată puterea sa”.
Ștefan se grăbește a întări legăturile cu polonii, ca cel puțin despre partea lor să n-aibă a purta grijă. Trimite lui Cazimir o parte din steagurile izbânzii de la Baia, cu făgăduința că în curând va veni el însuși pentru jurământul și-nchinarea, mereu cerută de cunoscuta îngâmfare leșească.
Ș-acum, din nou în Ardeal. Ca un vifor trece cu sprintenii lui călăreți, și bântuie scaunele secuiești. Petru Aron iese din ascunzătoare, momit de câțiva boieri, — vulpoi bătrâni, — cu chip că iarăși îl vor domn. Credincioșii lui Ștefan pun astfel mâna pe ucigașul de la Răuseni, și-i taie capul. Moartea nelegiuitului acestuia, pururi la pândă, ascuns între vrăjmașii țării lui, ridică o mare grijă de pe sufletul lui Ștefan. S-a stins de acum sămânța vânătorilor de domnie. A vrut Dumnezeu, se vede, pentru norocul Moldovei, ca, din toți urmașii lui Alexandru cel Bun, în ceasul cel mai greu al țării lui, să nu mai rămâie decât unul, ș-acela să fie mântuitorul Ștefan.
De pasul și isprava lui în Ardeal, scrie cronicarul Ureche: „și multă pradă și robie au făcut în Țara Săcuiască, neavând cine-i sta împotrivă, și cu pace s-au întors înapoi fără nici o sminteală”.
Ci goana întâmplărilor nu-i lasă clipă de odihnă. De abia sosește-n Suceava, și-i vine veste c-au năvălit tătarii. Îndată și-a strâns iar oastea călăreață și, pân’ a nu răzbi flămânzii la lanurile Moldovei, „le-au ieșit înainte la o dumbravă ce se cheamă la Lipinți, aproape de Nistru, și i-au lovit cu oastea sa, august 20; și dând războiul vitejește i-au risipit și multă moarte și pierire au făcut într-înșii, și pre mulți i-au prins vii și le luă tot pleanul”. Spun martorii acelor vremi că au căzut atunci și fiul, și fratele hanului în mâinile moldovenilor, și că, trimițând hanul de peste Volga soli, cu vorbe îndrăznețe, la Ștefan, acesta a pus de-a omorât în fața lor pe feciorul hanului, iar dintre soli numai pe unul l-a lăsat cu zile: „i-a tăiat doar nasul și urechile și l-a trimis așa, să spuie hanului ce-a văzut”.
Acestea se petrec în vara anului 1469. Pe toamnă, după sfințirea Mânăstirii Putna, gândul lui Ștefan se-ndreaptă spre țara lui Mircea. Acolo e domn Radu cel Frumos, omul turcilor, și dușman moldovenilor, de când i-au luat Chilia. Îndărătul lui însă stă dușmanul cel mare. Petru voievodul Moldovei, a lovi pe Radu e a se apăra.
Iarna întinse peste ape podurile ei de gheață și, pe la sfârșitul lui februarie, Brăila, comoara țării surori, era în flăcări. Radu, cu tot îndemnul și ajutorul turcilor, nu se bizui să iasă voinicește-naintea lui Ștefan. Ci, dibuind drumuri piezișe, urzi cu cei mișei pieirea viteazului. Ștefan simți mreaja, și o lasă întinsă. Din tabăra de la Vaslui unde-și ținea curtenii gata, pândea toate mișcările vicleanului și, când îl văzu că-și urnește oastea spre hotarul Moldovei, întunecat se ridică înaintea sfetnicilor săi: „Cu cine dintre voi a tocmit vrăjmașul pieirea țării voastre?” Trei boieri și-au pus ochii în pământ sub căutătura strașnică a domnului: Negrilă, Isaia și Alexa Stolnicul. Paloșul gealatului a venit cu o adevărată mântuire, pe lângă pedeapsa acelei priviri cumplite.
Și cum înainta Radu, voios, ca la o ispravă de-a gata, iată că la Soci, în ținutul Bacăului, îl întâmpină oastea moldovenilor, ieșită pe neașteptate de după o perdea de codru. Lovitura a fost așa de repede și de hotărâtă, că domnul muntean o clipă n-a mai stat la cumpănă: fuga cea „rușinoasă dar sănătoasă” i s-a înfățișat din capul locului cu singura scăpare. Schiptrul domniei, steagurile oștirii și mulți boieri de seamă rămân în mâinile lui Ștefan, care știe să dea fiecărui lucru și fiecărui om ce i se cuvine.
Dar, întețit de turci, Radu pregătește-o năvălire nouă. Ridică lângă hotar, pe malul Putnei, cetatea Crăciuna, și alta pe Teleajen pentru apărarea Târgoviștei. Domnul Moldovei veghea. — Turcii, în vremea asta, purtau în Asia război cu perșii. Deci ajutor mare de la ei nu puteau avea muntenii. Acum Ștefan găsise și domn de pus în locul lui Radu — pe Laiotă Basarab, un fecior al lui Dan al II-lea, de mult adăpostit la sași în așteptarea zilei norocoase. Șahul Persiei, Uzun-Hasan, scria stăruitor voievodului Moldovei să facă toate chipurile, ca și țările creștine din Apus să se ridice împotriva musulmanului, că numai așa, lovindu-l din amândouă părțile, îl vor putea răpune. Dar țările din Apus își au frământările lor, și nu văd încă primejdia. — Ștefan o vede. O vede viind, și-i iese-n cale. — În toamna anului 1473 pleacă împotriva lui Radu. În ziua de 8 noiembrie poposește la apa Milcovului, împarte steaguri oștirii și pune la cale planul de luptă. Domnul Munteniei știa bine că-i soarta lui în cumpăna războiului acestuia. De astă dată-și strânse toate puterile și, cu scrâșnirea celei din urmă-ncordări, se aruncă-n propta dușmanului. Joi, la 18 noiembrie, și vineri toată ziua, și sâmbătă până-n noapte,
ca doi împărați din povești, s-au războit înverșunații voievozi la Cursul Apei, lângă Râmnicu-Sărat. La urmă Radu rămăsese cu foarte puțină oaste, dar nu se da răpus. Numai când a văzut ș-a văzut că nu mai e nici un fel de nădejde, că din ce în ce mai de-aproape e învăluit în ploaia de săgeți a moldovenilor, numai atunci a lăsat totul ș-a rupt-o de fugă. Dar Ștefan nu l-a slăbit, ci, adulmecându-l, după cinci zile de goană, l-a împresurat în cetatea cea nouă a Dâmboviței, pavăza Bucureștilor, unde era acum scaunul țării. De aici, huruitul s-a strecurat noaptea-n taină, ș-a scăpat la Giurgiu, în raiaua turcilor. Ștefan ridică din cetate pe doamna Maria cu cele două fete, împreună cu vistieria și cu steagurile pe care nimeni nu le mai apăra și, încredințând lui Laiotă domnia și paza bietei țări, se-ntoarce la Suceava, de unde trimite, cu vestea biruinței, douăzeci și opt de flamuri craiului leșesc.
Dar Laiotă nu-i omul pe care-l cereau împrejurare. Și lucrul făcut în pripă, în pripă se desface. De-abia-mplinește-o lună de domnie și e alungat de turci, care-l urmăresc pân’ la Bârlad, pustiind totul în cale. Ștefan îl mână-ndărăt c-o ceată de viteji încercați. O nouă biruință a moldovenilor îi redă domnia. Moartea neașteptată a lui Radu i-o limpezește. — Suflet nevoiaș, doritor de putere, dar înfricoșat de luptele și primejdiile ei, Laiotă, înțelegând că nu va putea domni împotriva turcilor, părăsește pe binefăcătorul lui, și se-nchină sultanului, care, împăcat cu perșii pregătea răfuiala cu voievodul moldovenilor. Împrejurările păreau grăbite. Ștefan își întărea străjile Nistrului, pe unde iar își cătau vad haitele flămânde ale tătarilor, -când iată că-i sosesc soli de la padișah, cu strașnice porunci: să părăsească numaidecât Chilia și Cetatea Albă, și să-și plătească birul datorit. Pentr-un om ca Ștefan, aceasta nu putea avea decât un singur înțeles și-o singură dezlegare cinstită: Războiul. Îl prevăzuse, și-și luase toate măsurile. Un gând îl mai tulbura: Muntenia, pe care-ncepuse a o privi ca pe o parte a țării lui, era iar în mâinile turcilor. — Pe miriștile uscate, pe sub codrii stropiți de toamnă cu pete ca de sânge, zboară spre Laiotă, c-o frunte de călăreți, — o clipă, numai o clipă să-l privească-n ochi. La Teleajen, cetatea de strajă ai cărei pârcălabi plătiră cu viața ticăloșia domnului lor, primi veste că turcii, gătiți de război strașnic, vin prăpăd, și că de la Mircea n-a mai văzut Dunărea atâta sodom de oaste.
Vulturul se rotește deasupra cuibului, când e vremea a vijelie. Cele dintâi zile ale lui noiembrie îl găsesc pe Ștefan la Vaslui, în ropotele marilor pregătiri. De pe culmile dealurilor buciumile cheamă-n toate părțile cu strigări stăruitoare. Chiote răspund în depărtări. Noaptea, până către ziuă, clipesc lumini pe măgurile de strajă. Și cete de călăreți izvorăsc de prin satele bogate, sub povața boierilor ce-și au partea de cinste, după câți viteji aduc în luptă. Pâlcuri de plăieși coboară din munți, pe drum întâlnesc turme, chervane-ncărcate — băjenia câmpului înfricoșat. Din zori până-n noapte curg spre staniștea oștilor darabani și glotași din Țara de Sus, bătrâni iscusiți, cercați în războaie și flăcăi sprinteni, în cojocele-nflorite, cu ghioaga pe umăr și căciula brumărie dată pe ceafă, a voie bună și a dor de luptă…
De la poloni și de la unguri mai nici un ajutor n-au avut moldovenii, la o cumpănă ca asta. Și doar de valul ce-nainta, n-avea a se teme numai Moldova.
Ștefan, prin iscoadele lui, știa toate mișcările vrăjmașului. Știa că sunt peste-o sută de mii de turci sub steagul lui Soliman Pașa, și c-au trecut Dunărea pe la Nicopoli, și c-au mai luat în drum vreo douăzeci de mii de țărani români, care vin cu LaiotăVodă să se bată și ei, săracii, cu frații lor moldoveni. Cât au mers prin Țara Muntenească, turcii au găsit și conac și merinde; dar de la Milcov încolo parcă și vremea s-a schimbat deodată. Zile de moină începură să dezghețe drumurile, roțile se-nglodau până-n bucșă, în locul târgurilor, în vatra satelor nu se mai vedea decât părăgini și mormane de moloz înnegrite de fum. Pe la Bobotează au intrat în valea Bârladului, în drumul de șleau ce ducea la Iași. De o parte și de alta erau numai dealuri îmbrăcate cu păduri. Puțin mai în sus de Vaslui, la locul ce-i zicea Podul Înalt, unde se varsă gârla Rahovei în Bârlad, valea, mai strâmtându-se, adună ca-ntr-o pâlnie scursorile pripoarelor.
Aici, pe-o frunte de măgură, se așezase Ștefan cu cei patruzeci de mii de ostași ai lui, gata de luptă.
În dimineața zilei de 10 ianuarie, valea prinse a vui de larma duiumului, dar ochiul nu deslușea încă nimic, pentru că era o pâclă deasă de nu se zărea om cu om. Turcii înaintau încet. Bănuiau ei mreaja, dar nu știau unde. — Cercetașii lor cei nevrednici aduceau vești mincinoase, cei vrednici nu se mai întorceau. La pod, cum era gloată, se făcu îmbulzeală. Mulțimea se frământa în loc, huind ca marea. Deodată, ca și cum s-ar fi despicat cerul, un trăsnet s-auzi de sus, și-n aceeași clipală o ploaie de ghiulele căzu peste furnicarul ce clocotea în strâmtoare, și săgețile începură-a curge ca dintr-o ruptură de nor. Spahiii își struniră caii, să vadă dincotro vine moartea. De după un huceag se ridicau strigăte zorite de trâmbiți și de bucium. Ș-atunci o parte din oastea lui Soliman, repezindu-se orbește într-acolo, s-a nămolit în crivina luncii și n-a mai putut ieși, iar grosul a dat busna-nainte. Un șuier a săgetat cuprinsul, și codrul s-a prefăcut în oaste. Cu urlete de fiare, creștini și turci s-au azvârlit în luptă-nverșunată, și până către seară nu s-a știu ce se va putea alege din vălmășagul acela îngrozitor. Secuii, când au văzut ce seceriș de vieți se-ncinge, au rupt-o de fugă. Turcii începeau să se creadă biruitori, când, deodată, însuși marele Ștefan căzu asupra lor cu cei mai aleși viteji ai lui. Toporul abătu iataganele cu brațe cu tot. Călăreții, cumpăniți în scări de aur, se prăbușiră sub ghioaga de corn a moldovenilor. Atunci a văzut vestitul Soliman cât ține roibul lui la fugă. Dunărea, pragul mântuirii, și-a avut și ea, ca de obicei, partea ei de leșuri.
Iar când, după două zile de vifor, s-au strâns vitejii iar la Vaslui în jurul stăpânului lor, ca frații îmbrățișat cu drag, căci frați erau în ceasul acela țărani, boieri și domn, și făcându-se cruce, cu lacrimile-n ochi, au mulțumit lui Dumnezeu pentru izbânda aceasta deplină, cea mai frumoasă din frumoasa viață a lui Ștefan, și una din cele mai strălucite în luptele creștinilor cu turcii.
Biruitorul trimise și craiului leșesc și celui unguresc parte din pleanul și din steagurile smulse de la vrăjmași. Izbânda aceasta avu un larg răsunet în lume. Și Ștefan ajunse a fi privit, chiar și de neprieteni, ca cel mai mare viteaz al vremii aceleia. Papa de la Roma numindu-l într-o scrisoare „Sabia lui Christos” între alte laude spunea: „Biruințele tale, înțelepte și viteze, au adus atâta mărire numelui tău, încât toate gurile îl rostesc, și toate inimile-l slăvesc”. Iar cel mai priceput cărturar al polonilor, vestitul Dlugoș, martor și povestitor întâmplărilor de pe atunci, după ce vorbește de lupta de la Podul înalt, laudă astfel vrednicia domnului Moldovei: „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos de vitejii cei din vechime, de care noi atâta ne minunăm! El e cel dintâi între principii lumii, care a dobândit în vremile noastre o biruință așa de strălucită împotriva turcilor. După judecata mea, vrednic e să i se-ncredințeze prin învoirea tuturor cârmuirea lumii întregi și mai ales povățuirea oștilor creștine împotriva turcilor”.
Ci Ștefan nu-și legă mintea nici de mărimea izbânzii, nici de mulțimea laudelor.
Cum ajunse la Suceava porunci hotnogilor, să-și ție oamenii la îndemână, că de aci încolo vor avea să întâmpine greul cel mare. Iar în ziua de 25 ianuarie trimise țărilor din Apus o scrisoare în care arăta pe larg că împăratul Mohamed al II-lea pregătește să vie el însuși cu oști puternice-mpotrivă-i, și că Moldova, fiind „poarta creștinătății”, ar trebui, cu puterile tuturora, să fie apărată pe mare și pe uscat, ca nu cumva păgânul, doborând străjile, să intre-n cetate. Și, ca să vadă că au cui să încredințeze sprijinul cerut, zice-n scrisoare, cu privire la bătălia din lunca Bârladului: „Când am văzut noi o așa de mare oștire, ne-am ridicat vitejește cu trupul nostru și armele noastre, și i-am stat împotrivă, și cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, am biruit strașnic pe acei dușmani ai noștri și-ai întregii creștinătăți, și i-am sfărâmat și i-am călcat în picioare!”
Dar marile puteri ale Apusului, darnice-n laude și făgăduieli, se mișcau anevoie la fapte. Valul se apropia, și nimeni nu întindea Moldovei o mână de ajutor.
Ce limpede se oglindește sufletul neadormitului voievod în scrisoarea lui de la 20 iunie 1475 către solii trimiși să ia înțelegere cu împuterniciții craiului Matiaș, în vederea marilor întâmplări ce se pregăteau. Cuvintele încărcate de grijă, parcă șuieră de viforul nerăbdării: „De aceea voi, fără zăbavă, îndată ce veți vedea această carte, numaidecât să vă sculați și să vă grăbiți cu solii ce vin împreună cu voi de la regele Matei către noi, și să mânați un trimis grabnic cu scrisorile voastre și cu ale solilor ce vin către noi, care trimis trebuie să zboare ziua și noaptea către regele Matei și să-i deie de știre acești dușmani ai creștinătății, și să-l roage a veni cât se va putea mai repede, ziua și noaptea, cu toată puterea Măriei sale și cu toate oștile ce i-a dat Dumnezeu, ca să nu ne lase să pierim noi și țara noastră, călcați de acești păgâni fără de lege”.
Și Matiaș dădu numai vorbe acestui om al faptelor… Matiaș, care scria Papei de la Roma și senatului venețian, că, prin Ștefan, el a biruit pe turci la Podul înalt, Matiaș care primea bani de la creștinii din Apus, ca s-ajute pe moldoveni în lupta lor cea sfântă și-i păstră pentru nevoile lui, vicleanul rege, care știa așa de bine să-și tragă laude și foloase din jertfele altora!… Înaintea senatului Veneției, solii lui Ștefan, când li s-a spus una ca asta, au răspuns limpede, cu mândria celei mai curate dreptăți: „Că Ștefan-Vodă nu e supus întru nimic regelui Ungariei, ci domn al țării și poporului său”.
Și în vremea asta, pe când trimișii lui Ștefan cutreierau lumea după o mână de ajutor, sultanul Mohamed al II-lea, temutul dușman al întregii creștinătăți, venea ca o vijelie asupra Moldovei, cu toată puterea lui de împărat mare și viteaz. Încă din vara trecută cetatea Cafa de pe țărmul Crâmului, unde domnea un cumnat al lui Ștefan , căzuse sub steagul turcilor; le mai trebuia Chilia și Cetatea Albă și rămâneau ei Ștefan se căsătorește, pentru a doua oară, în ziua de 14 septembrie 1472 cu Maria, fiica lui Alexie, din neamul împărătesc al Comnenilor, soră cu Isac, domnul Mangupului. Întâia lui soție fusese Evdochia, sora lui Simion vestitul cneaz al Kievului. Aceasta a murit la 1466, trei ani după căsătorie, lăsând lui Ștefan o singură fată pe frumoasa Elena, care a ajuns soția unui fiu de țar. A treia și cea din urmă soție a lui Ștefan a fost Maria, fiica lui Radu cel Frumos. singuri stăpâni ai Mării Negre. Numai așa își puteau vedea în sfârșit deschisă înainte-le poarta cea mare a Europei. Și regii Apusului dormeau. Ștefan înțelese că de la ei nu mai avea nimic de așteptat. Și ce speranțe-și pusese el în unirea tuturor creștinilor! Își închise în suflet toată durerea acestei amăgiri și se hotărî să lupte singur, chiar și în contra soartei de va trebui. Niciodată un viteaz n-a stat mai mândru în fața morții.
Pe la începutul lui iunie 1476 scria din Bârlad prietenilor din Brașov: „Suntem în lagăr cu toată puterea noastră, și mergem asupra turcilor”. Și pe când Marea descarcă pe țărmul Dobrogei o sută cincizeci de mii de ostași cu împăratul lor în frunte, el se și înțelesese c-o dumbravă de arini, din bătaia vadului, s-ație calea năvălitorilor. Îi așteaptă acolo pregătit de luptă, când deodată vești sosiră ca-n urma lui țara e bântuită de tătari.
Cu ce inimă să mai stea bieții oameni, când se gândeau la cei de-acasă! Trebui să dea drumul glotașilor pentru două săptămâni. Domnul rămase numai cu zece mii, — oșteni aleși, dar…, zece mii. Și marea oștire a Padișahului s-apropia. „Grija era nu cum să trăim, ci cum să murim”, zice un martor al acelor zile de scârșnire. Atunci s-a văzut una din jertfele cele mai mărețe ce s-au pomenit vreodată în istoria unui popor. Cei zece mii, care înfățișau acum toată cinstea neamului, toată mândra alcătuire a Moldovei, se întăriră pe-o măgură deasupra Pârâului Alb din ținutul Neamțului, într-o pădure de stejari prefăcută-n cetate, după vechiul obicei al țării, și așteptară. Domn și supuși ascultau, în fața primejdiei ce venea, o singură făptură, un singur suflet, logodnic morții. De data asta Laiotă-și ducea ocrotitorii încet, pe drumuri știute cu teama celui bănuit, cu grija celui pățit. Tocmai către sfârșitul lui iulie codrii Ozanei prinseră a vui de freamătul duiumului turcesc. Funia se strângea la steajăr. Leu și vânători se simțeau tot mai aproape, și inimile băteau din ce în ce mai tare. Cetatea Neamțului primi, fără să răspundă, cele dintâi ghiulele ale turcilor. Nu brațe de viteaz, ci mâini lacome de tâlhari se năpustiră-n cuibul părăsit, să caute comori. Cel ce spărsese zidurile Co