Povestea 'Timid' - Povesti de Traian Demetrescu 💤
O aventură de 2 - 4 minute in lumea magică a povestilor
O fată iubia pe un băiat…
— Ho !.,. Ho !.,. ni s’au mai spus de astea…
— Așteptați, așteptați…
… Și fata aceea avea părinți foarte bogați și ea era singurul lor copil. Dar băiatul n’avea pe nimeni, părinții lui muriseră, lăsându-l sub îngrijirea unui unchiu rău și bolnăvicios,
— Fă-te negustor, mă băiete, i-a spus de câteva ori unchiul său ; el însă a urmat să-și vadă de visul lui: pictura, pentru cari da mari semne de talent,
Într’o zi, fata, însoțită de mama ei — femeie mândră și desprețuitoare — a ieșit să se plimbe afară din oraș, într’o trăsură elegantă.
Era o zi dulce de primăvară.
Băiatul — să-i zicem pictorul — se dusese pe câmp să copieze priveliști și mai ales să facă studii de cer…
Fata l-a zărit și în sufletul ei a scris un vers : «Ce frumoși ochi are!»
Credeți-mă ce vă spun: așa începe dragostea, dintr’un suspin, dintr’o privire, dintr’un zâmbet, din nimica… Ce urmează, e o parte mai serioasă ; dar începutul e întotdeauna o glumă.
După câtva timp, băiatul — ziceți-i pictorul — a înțeles că este iubit. Dar ce folos !… Nu îndrăznia nici s’o privească. De ce nu era fata băiat ?… Cum ar fi știut ea să dea o lecție stângaciului și sfiosului acesta, care nu știa să privească decât peisajele ?…
Dar chipul unei fete nu e cel mai frumos peisaj?…
În sfârșit, fata s’a hotărît să aibă ea îndrăzneala, care lipsia băiatului — nu-i mai ziceți pictorul.
Și ea s’a gândit în neliniștea câtorva nopți: când voiu fi odată singură acasă, am să-i scriu să treacă pe la mine ; îl voiu chema dela fereastră… El va veni, eu mă voiu aruncă în brațele lui, îi voiu spune cât îl iubesc, cât doresc să-l fac de fericit — și fără îndoială, el va ști să se-folosească de clipa aceea … Apoi părinții află, fac o săptămână pe supărații și în sfârșit, se învoesc și… celelalte.
Iată-i fericiți… duși aiurea pe malul unei mări… El lucrează la un tablou ; ea, cu fiecare sărutare, îi dă și o scânteie de geniu …
O ! visuri !…
Fata e singură acasă : părinții sunt duși la țară; slugile au plecat să se plimbe …
E o zi de sărbătoare ; mai nimeni pe stradă…
Îl zărește… Vine încet… par’că ar vrea să se întoarcă… ah ! ce timid !… se apropie… e roșu… privește în pământ… îi tremură picioarele …
Ea îl chiamă…
El a auzit, s’a făcut mai roșu, s’a împiedicat de o piatră, a trecut înainte …
În urma lui s’a închis cu sgomot o fereastră …
A mai trecut pe acolo băiatul — ziceți-i dobitocul! — dar nimeni nu l-a mai chemat…